Hospital regression action against physician: exclusive fault doctrine and non-application of objective liability under Health Law due to negligence in patient supervision

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 06.04.2016 sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Sklodowska Curie a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., obligarea acestuia la plata sumei de 415.216,04 RON, precum şi a dobânzii legale datorate de la data efectuării plăţii şi până la achitarea efectivă a sumei de către pârât, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea interlocutorie din 12.10.2017, tribunalul a încuviinţat cererea pârâtului de introducere în cauză a asigurătorului de răspundere civilă, respectiv S.C. B. S.A., în calitate de intervenient forţat, în condiţiile art. 78 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 06.12.2017, această societate de asigurare, în calitate de intervenient forţat, a solicitat respingerea cererii în ceea ce o priveşte, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 898/02.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a admis acţiunea precizată; a obligat pârâtul A. la plata, către reclamant, a sumei de 415.216,04 RON, precum şi a dobânzii legale de la data efectuării plăţii şi până la achitarea efectivă a sumei de către pârât; a obligat pârâtul A. la plata, către reclamant, a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 554/A/13.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a admis apelul intervenientei împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea în contradictoriu cu intervenienta B. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 6960 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-reclamant în sumă de 5325 RON reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 şi 8 C. proc. civ., pârâtul A..

Recurentul a arătat că prin încheierea de şedinţă din 10.03.2022, nu au fost respectate încheierile interlocutorii pronunţate în datele de 17.06.2021, 21.10.2021 şi 13.01.2022, prin care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 235 teza finală, art. 7, art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi la apărare al recurentului, întrucât instanţa de apel nu a avut un rol activ în aflarea adevărului juridic (caracterul devolutiv) prin solicitarea de informaţii oficiale şi relevante suplimentare, prin prisma respectării situaţiei de facto dezlegate şi analizate deja cu privire la necesitatea şi utilitatea existenţei unui dispozitiv medical tonometru de presiune Stryker în cadrul secţiilor de ortopedie şi traumatologie şi dacă acesta există disponibil în alte spitale de specialitate din ţară şi care poate determina cu precizie apariţia sindromului de compartiment prin măsurarea presiunii şi tensiunii intracompartimentale la nivelul muşchilor membrelor inferioare, avându-se în vedere răspunsul incomplet, nedocumentat şi neclar al Comisiei de Ortopedie Pediatrică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Cu toate că prin decizia penală nr. 726/05.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, cu autoritate de lucru judecat s-a menţionat existenţa acestui dispozitiv, a fost ignorată această informaţie.

Prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, ab initio, nu au fost identificate cele 6 motive de apel pe care recurentul le-a formulat, astfel cum au fost redate pe larg la paginile 9-11, acestea nefiind analizate ut singuli şi motivată, totodată, respingerea lor în raport de probele administrate în cauză şi legea de drept material aplicată, atât în fond, cât şi în apel, prin prisma efectului devolutiv al apelului şi a limitelor în care acesta se judecă potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la nerespectarea art. 7, art. 22 alin. (2), alin. (6) şi alin. (7) şi art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanţa de apel doar precizând formal în cuprinsul hotărârii "că va judeca în raport de principiul tantum devolutum quantum apellatum".

În cauză nu au fost identificate motivele de apel formulate, iar apelul a fost analizat generic, fără raportare la fiecare motiv de apel în parte, care avea o finalitate juridică distinctă, în acest mod recurentul fiind lipsit de un grad de jurisdicţie.

Aspectele care nu au fost avute în vedere se referă la: nemotivarea sentinţei, lipsa unei analize şi coroborări a probelor administrate în fond şi încălcarea drepturilor recurentului la apărare şi la un proces echitabil; greşita motivare a sentinţei prin prisma teoriei riscului profesional despre care s-a reţinut greşit că nu poate să stea la baza acţiunii în regres; greşita analiză a răspunderii în condiţiile legii civile a spitalului, prin raportare la normele de drept material speciale, impunându-se anularea în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii acţiunii.

Prin urmare, hotărârea instanţei de apel este străină pricinii, cu nerespectarea efectului devolutiv al apelului potrivit art. 476, art. 477 alin. (2) şi art. 479 C. proc. civ., în acord cu principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil prevăzut în art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că s-a plecat de la o greşită identificare temporală a situaţiei de fapt şi de la aplicarea şi interpretarea în mod eronată a dreptului material în cauza pendinte (răspunderea civilă delictuală prin elementele definitorii), conchizându-se, în mod nefundamentat, că în cauză sunt incidente dispoziţiile din Noul C. civ., în condiţiile în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost comisă sub imperiul vechiul C. civ. (în anul 2007). Prin urmare, legea de drept material general care trebuia aplicată este vechiul C. civ., iar nu dispoziţiile Noului C. civ., cum s-a reţinut greşit în hotărârea recurată, fiind incident motivul de recurs instituit prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a examinat şi analizat, prin decodificarea factuală şi în raport de legea de drept material aplicabilă în cauză, răspunsul reclamantului nr. x/23.09.2021 emis la solicitarea instanţei, referitor la lipsa, din arhiva instituţiei a rapoartelor de gardă din perioada spitalizării pacientei C., perioada 02.08.2007-12.08.2007, în special, această probă fiind imperios necesară pentru a se corobora cu alte probe şi a demonstra elementele care au condus în mod nemijlocit, factorii determinaţi în conduita profesională a recurentului, prin lipsa unei structuri organizatorice şi funcţionale a secţiei de Ortopedie Chirurgie Pediatrică, fiind mai multe persoane implicate şi responsabile în actul medical dispus, condiţiile de muncă nefiind cele reglementate şi fiind astfel incident art. 643 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 645 şi art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Prin încheierea de şedinţă interlocutorie din 17.06.2021, instanţa de apel a încuviinţat probele solicitate de recurent, pe care însă nu le-a analizat şi nici nu le-a avut în considerare, prin coroborarea cu restul probelor administrate în cauză, potrivit art. 264 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că nu s-au depus rapoartele de gardă din perioada 02.08.2007 - 12.08.2007 încuviinţate de instanţă şi faţă de care reclamantul a susţinut că "nu se găsesc", cum nici radiografiile pacientei nu au fost "găsite" şi nu s-au pus la dispoziţie la INML pentru efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală în cauză, toate acestea reliefând modul defectuos de organizare şi de lucru din cadrul secţiei de ortopedie chirurgie pediatrică a spitalului.

Prin lipsa rapoartelor de gardă nu s-a putut stabili structura organizatorică a secţiei şi persoanele care acordau asistenţă de specialitate împreună cu recurentul (nu doar acesta a îngrijit pacientul 10 zile, 240 de ore consecutive), nu s-a stabilit cine era persoana care a fost în locul medicului şef de secţie şi care era în concediu în acea perioadă, nu s-au stabilit care au fost factorii concurenţi la această neglijenţă ce a fost imputată recurentului, care este baza neglijenţei, situaţia premisă, ce alte cauze conexe şi incidente au intrat în concurs şi au condus la evenimentul medical regretabil.

Recurentul a arătat că, potrivit art. 249 şi urm. C. proc. civ., neglijenţa ce i-a fost imputată a fost generată de lipsa de conlucrare profesională (au fost mai mulţi medici implicaţi in actul medical), lipsa aparaturii medicale necesare pentru tratare şi diagnosticare a sindromului de compartiment apărut, condiţiile de lucru, lipsa unui Ghid de diagnostic şi tratament al Sindromului de Compartiment la nivelul spitalului faţă de care să se stabilească atitudinea terapeutică standard în situaţia dată, toate acestea reliefând o contribuţie proprie a spitalului la fapta ilicită imputată recurentului.

Toate aceste probleme organizatorice ale reclamantului nu au fost analizate în cadrul dosarului penal şi trebuiau să fie stabilite în mod corect şi complet de către instanţa de apel, însă fără vreo motivare, toate apărările recurentului nu au fost avute în considerare, nefiind posibil juridic reţinerea unei culpe exclusive a acestuia, iar nu a unei culpe concurente cu reclamantul, mai ales că nu există vreo dovadă a vreunui refuz de conlucrare profesională din partea recurentului cu un alt medic.

Nu a fost analizată Adresa nr. Reg. 1/2641/04.02.2022 emisă de Ministerul Sănătăţii-Direcţia Generală de Asistenţă Medicală, Medicină de Urgenţă şi Programe de Sănătate Publică, prin care se menţiona că dispozitivul medical - Tonometrul de Presiune - poate fi util pentru diagnosticul Sindromului de Compartiment, că nu se regăseşte în Spitale şi că fiecare pacient este tratat conform manifestărilor clinice individuale şi a sechelelor în cazul pacientului pediatric.

Instanţa de apel nu a analizat nici restul probelor administrate, care conduceau la o soluţie diametral opusă, fiind încălcate dispoziţiile art. 254 alin. (5), art. 255, art. 264, art. 425 alin. (1) lit. b) prin raportare la art. 482 C. proc. civ., fiind incident motivul de nelegalitate al art. 488 alin. (1) pct. 5, cu aplicarea art. 175 alin. (1) C. proc. civ., fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi la apărare. În acest sens, recurentul arată că nu au fost analizate interogatoriile reciproce administrate; declaraţia de martor din dosarul penal încuviinţată de instanţă; înscrisuri privind Sindromul de Compartiment; situaţia procedurilor efectuate pacienţilor externaţi în perioada 01.01.2007-01.01.2017 privind Sindromul de Compartiment de la nivelul spitalului, care atestă că au existat doar 2 cazuri în 10 ani; opinia de specialitate nr. 3209/02.02.2017, emisă de reclamant, prin care s-a conchis ferm că, pe baza probelor noi supuse analizei de specialitate pacienta a avut o evoluţie favorabilă, nu prezintă elemente specifice unei leziuni nervoase şi vasculare ireversibile, nu există o infirmitate fizică permanentă şi nici sluţire, iar în condiţiile date, recurentul a exercitat în mod corect şi complet activitatea profesională, a supravegheat şi îngrijit corespunzător şi cu profesionalism cazul medical, instituind la timp şi în mod corespunzător un tratament adecvat; referatul privind pacienta C. întocmit de către Profesor Dr. D. - Şeful secţiei de Ortopedie Pediatrică -Şeful Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică din cadrul spitalului; regulamentul de Organizare şi Funcţionare a spitalului; răspunsul nr. x/14.05.2018 primit de la Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală Asistenţă Medicală şi Sănătate Publică care arăta modul în care trebuia să funcţioneze o unitate medicală; fişa cu Gărzi Chirurgie - Ortopedie august 2007, etc.

În mod greşit şi străin de natura pricinii instanţa de apel a interpretat, motivat şi aplicat prin decizia recurată, autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 3197/14.11.2013, pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în dosar nr. x/2012, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 726/05.06.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în acelaşi dosar, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

Decizia penală definitivă a Curţii de Apel Bucureşti statuează că privire la culpa recurentului constând în omisiunea de a supraveghea în mod corespunzător evoluţia pacientei şi de a diagnostica sindromul de compartiment apărut şi nu o culpă în alegerea tratamentului recomandat, precum şi tratamentele medicale specifice ulterioare alese şi se precizează clar şi în mod transparent, răspunderea solidară a spitalului împreună cu recurentul, în primul rând în calitate de furnizor de servicii medicale, deoarece pacienta a fost internată în cadrul acestei unităţi spitaliceşti şi care funcţionează în afară de legea specială incidentă şi după regulamente, protocoale medicale, ghiduri de tratament şi diagnostic, uzanţe, cutumă ş.a., şi, totodată, răspunderea spitalului în calitate de comitent al prepusului - medic angajat, practic fiind vorba de un concurs de răspunderi între recurent şi spital. Instanţa penală nu a statuat referitor la orice lipsă de implicare a spitalului, ca prestator de servicii medicale conform Legii cu nr. 95/2006, în rezultatul socialmente periculos, şi nici nu s-a pus în discuţie care au fost factorii determinanţi direcţi şi indirecţi care au generat ajungerea recurentului la omisiunea de a supraveghea în mod corespunzător evoluţia pacientei şi de a diagnostica sindromul de compartiment apărut, nici nu s-a pus în discuţie şi nici nu s-a conchis cu caracter definitiv, dacă au existat erori de organizare, planificare, conducere şi de funcţionare a secţiei de chirurgie ortopedică pediatrică în perioada în care pacienta a fost internată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, fiind astfel încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil al recurentului.

În mod greşit instanţa de apel nu a observat calitatea dublă a răspunderii spitalului şi a dat prioritate dispoziţiilor de drept material general, iar nu celor din legea specială, şi doar celor în calitate de comitent, iar nu şi acela de prestator, furnizor de servicii medicale, care trebuiau analizate împreună. Acesta era singurul temei de drept pe care s-a fundamentat în mod greşit acţiunea în regres (spitalul are dublă calitate - prestator, furnizor de servicii medicale şi de comitent), în condiţiile în care, în cauză trebuia să fie analizată răspunderea civilă delictuală privind o obligaţie in solidum prin raportare la legea specială aplicabilă - art. 643 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 645 şi art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 şi legislaţia conexă, prin coroborare şi cu Regulamentul de organizare şi funcţionare a spitalului, întrucât în procesul penal s-a reţinut şi statuat ambivalent, calitatea spitalului de furnizor de servicii medicale şi totodată calitatea de comitent (pacienta a fost internată) faţă de recurent, ca medic angajat prepus. În acest sens nu a fost analizat Răspunsul nr. x/14.05.2018 primit de la Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală Asistenţă Medicală şi Sănătate Publică, care arăta modul în care trebuia să funcţioneze o unitate medicală, o secţie, şi care nu a fost respectat.

Cererea de chemare în judecată trebuia să fie întemeiată pe dispoziţiile imperative din Legea nr. 95/2006 şi cele conexe, iar nu doar pe dispoziţiile singulare ale art. 1384 alin. (1) din C. civ., fiind astfel incident în cauză motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că în cauză trebuia să fie analizate obligaţiile şefului de secţie, obligaţiile managerului spitalului şi trebuia să fie avute în vedere următoarele aspecte, rămase neanalizate: condiţiile de lucru ale recurentului în cadrul secţiei de chirurgie ortopedie pediatrică din cadrul spitalului, cu precizarea că lipsesc din arhiva instituţiei rapoartele de gardă din perioada spitalizării pacientei C., în special, din perioada 02.08.2007-12.08.2007; relaţiile de conlucrare profesională existente în spital în cadrul secţiei în care lucra recurentul la nivelul lunii august 2007, când a avut loc incidentul medical; ce atribuţii avea fiecare persoană în cadrul secţiei de chirurgie ortopedie pediatrică prin medicul şef secţie şi care se afla în concediu; care era organigrama şi funcţionalitatea secţiei de chirurgie ortopedie pediatrică în luna august 2007; căror persoane se subordona recurentul, cine îl supraveghea şi îi dădea indicaţii, în condiţiile în care în data de 02.08.2007 era Linia III de Gardă; care este persoana care a ţinut locul medicului şef secţie în perioada care acesta a fost în concediu, în luna august 2007; care au fost medicii care au efectuat vizitele pacientei în perioada în care recurentul nu era la spital, fiindu-i încheiat programul legal de muncă din punct de vedere al axei temporale, deoarece pe parcursul celor 10 zile de internare, recurentul nu a lucrat 240 de ore în mod continuu şi astfel pacienta trebuia să fie supravegheată.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.06.2023 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 08.11.2023.

Recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi a reiterat aspecte expuse în memoriul de recurs

6. Apărările formulate în cauză

La data de 30.01.2023 (data email), în termen legal, intimatul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Sklodowska Curie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat intimatul că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel formulate şi le-a respins motivat, prezentând în detaliu argumentele care au condus la această soluţie. S-a reţinut în mod corect că în cauză sunt aplicabile prevederile noului C. civ. în ceea ce priveşte acţiunea în regres, chiar dacă fapta ilicită ce a făcut deja obiectului unei judecăţi definitive în instanţa penală a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a noului C. civ., întrucât acţiunea în regres a comitentului s-a născut după intrarea în vigoare a noului C. civ. (cauza penală fiind soluţionată în 2013 şi rămasă definitivă în 2014).

În ce priveşte susţinerile recurentului că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privind nemotivarea sentinţei instanţei de fond, în cauză nu a fost invocat un astfel de motiv de apel. Prin apelul formulat, s-a invocat înlăturarea nemotivată a apărărilor formulate de recurent la fond, ceea ce, în accepţiunea sa, echivalează cu nemotivarea sentinţei de fond. Or, la o simplă analiză atât a sentinţei de fond cât şi a deciziei recurate, se poate observa că ambele instanţe au motivat, in extenso, raţiunea care a condus la admiterea acţiunii în regres, respectiv la respingerea apelului formulat de recurent. În acest context motivul de recurs este neîntemeiat, recurentul fiind în situaţia în care nu este mulţumit de soluţiile primite, iar nu într-un veritabil caz de nemotivare a hotărârii.

În mod corect instanţele anterioare au constatat îndeplinirea condiţiilor legale pentru exercitarea acţiunii în regres. La data săvârşirii faptei, recurentul era angajatul Spitalului Marie Curie în funcţia de medic specialist chirurgie, specialitatea chirurgie infantilă, conform contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată nr. 1450/1991, încheiat la data de 01.02.1991 (Anexa 5 a cererii introductive), acesta fiind şi în prezent salariatul spitalului. Cu ocazia exercitării funcţiei de medic în cadrul spitalului şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, recurentul a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., pentru care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 4 luni, cu suspendarea condiţionată a pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni.

Neefectuarea de către instanţa de apel a unor diligente suplimentare şi lipsa administrării unor probe suplimentare, care nu au fost cerute de părţi şi nici nu erau necesare nu are nicio legătură cu legalitatea sentinţei apelate şi nu atrage incidenţa art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

În cauză nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, au fost administrate toate probele solicitate de recurent, iar încheierile care au vizat încuviinţarea probatoriului şi revenirea cu adrese către autorităţi sunt încheieri preparatorii, şi nu interlocutorii cum greşit apreciază recurentul.

Fapta ilicită pentru care s-a angajat răspunderea solidară a spitalului a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale recurentului-pârât, care a acţionat ca prepus al spitalului în situaţia neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a sarcinilor de serviciu care, deşi nu sunt străine asistenţei medicale, sunt stabilite prin regulamente sanitare, respectiv efectuarea vizitelor şi contravizitelor, respectarea programului de gărzi, etc. S-a reţinut cu putere de lucru judecat că recurentul nu a supravegheat eficient evoluţia fracturii şi a complicaţiilor aferente pentru care partea civilă C. a fost internată în spital, fapt ce a condus la vătămarea integrităţii corporale a acesteia. În consecinţă, apărările recurentului în sensul absenţei vinovăţiei sale sunt în contradicţie cu cele reţinute cu putere de lucru judecat de instanţa penală. Răspunderea Spitalului Marie Curie în calitate de comitent a fost generată exclusiv de încălcarea, de către acesta, a obligaţiei sale de serviciu privind supravegherea corectă a pacientei aflată în grija sa, iar nu de culpa în alegerea şi aplicarea tratamentului medical.

Fapta ilicită pentru care s-a angajat răspunderea solidară a spitalului a fost săvârşită cu încălcarea obligaţiilor de serviciu ale recurentului, fără ca spitalul să fi contribuit la prejudiciul produs victimei şi fără a exista o culpă în acest sens în ceea ce priveşte spitalul. Recurentul a încălcat regulile interne de acordare a asistenţei medicale pacienţilor internaţi în spital, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul intern ataşat, respectiv art. 53 lit. e) şi k) (Anexa 6 a cererii introductive).Aspectele privind culpa proprie a recurentului au fost dezlegate cu putere de lucru judecat de către instanţa penală, fără a mai putea fi repuse în discuţie la acest moment. În plus, nicio dotare suplimentară a spitalului nu ar fi împiedicat consecinţele lipsei de supraveghere a pacientei aflate în grija recurentului. Cu alte cuvinte, aspectele învederate de recurent ar fi condus la exonerarea de răspundere a acestuia, iar nu la reţinerea unei culpe concurente a spitalului şi ar fi trebuit analizate în cursul procesului penal. Aşa cum corect au motivat ambele instanţe, repunerea în discuţie a acestor aspecte ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în cauză. Totodată, din declaraţiile ambilor martori audiaţi, nu rezultă vreo culpă a spitalului pentru starea de pericol generată de medic prin nesupravegherea continuă a pacientei internate ori vreo culpă în ceea ce priveşte organizarea internă a activităţii în cadrul spitalului.

În acest context, nu există niciun temei pentru a se reţine că recurentul a acţionat la ordinele spitalului sau ale superiorilor săi ori că a întâmpinat vreo dificultate în realizarea sarcinilor sale ca urmare a lipsei de organizare internă.

Referitor la aparatura necesară pentru diagnosticare invocată de recurent, sub un prim aspect, această chestiune ar fi trebuit invocată în faţa instanţei penale în vederea unei eventuale înlăturări a răspunderii proprii a recurentului, iar sub un al doilea aspect, aşa cum reiese din depoziţiile martorilor, diagnosticarea precoce a sindromului de compartiment ar fi putut să aibă loc prin observarea atentă a semnelor clinice şi, eventual, prin practicarea fasciotomiei, ceea ce în speţă nu a avut loc.

La data de 14.02.2023 (data email), recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 16.02.2023 (data email), în termen legal, intimata-intervenientă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este motivată, instanţa de apel a stabilit corect situaţia de fapt şi a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, pe baza unei evaluări judicioase a probatoriului administrat.

La data de 02.03.2023 (data email), în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, despre care a arătat că este încadrat şi motivat conform art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7,8 C. proc. civ.. A mai solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. partea pârâtă pretinde că raportului juridic dedus judecăţii în procesul pendinte îi sunt aplicabile normele de drept comun prevăzute de C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, nu cele ale C. civ. de la 1864, cum eronat a statuat instanţa de apel.

Susţinerea părţii este corectă în considerarea normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căreia faptele juridice săvârşite mai înainte de intrarea în vigoare a noului cod nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor.

Rezultă că fapta ilicită care a generat raportul juridic de despăgubire dedus judecăţii instanţei penale în dosarul nr. x/2012 şi care a atras răspunderea solidară a părţii reclamate, în calitate de comitent, alături autorul acesteia, partea pârâtă, în calitate de prepus, pentru prejudiciul cauzat părţii vătămate, C., ce a stat la baza formulării acţiunii în regres din procesul pendinte, a fost săvârşită în luna august 2007, astfel că litigiului îi sunt aplicabile normele de drept prevăzute de C. civ. de la 1864.

Momentul plăţii de partea reclamantă a despăgubirilor stabilite de instanţele penale către partea vătămată, în executarea hotărârilor pronunţate în dosarul penal menţionat, sentinţa penală nr. 3197/14.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi decizia penală nr. 726/5.06.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, nu este relevant analizei, motiv pentru care prezentele considerente se vor substitui celor prin care instanţa de apel a statuat, greşit, în considerarea acestui moment, cu privire la aplicabilitatea normelor C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Indicarea de instanţa de apel în prezentarea raţionamentului judiciar ce fundamentează soluţia a textelor de lege prevăzute de noul cod, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu atrage casarea hotărârii recurate, dată fiind identitatea de conţinut a normelor de drept prin care sunt reglementate răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi a comitentului pentru fapta prepuşilor în cele două coduri.

Anume, dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 prevăd următoarele: Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara şi că omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi pe acele ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi (2) din noul cod potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare şi autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Totodată, definind comitentul la art. 1373 alin. (2) ca fiind "cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său sau al altuia", noul cod stabileşte în sarcina comitentului la alin. (1) al articolului că este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

C. civ. de la 1864 statuează, la rându-i, prin art. 1000 alin. (3), că stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

În aplicarea acestei norme de drept, în practica judecătorească s-au conturat mai multe principii privind acţiunea în regres potrivit cărora comitentul este îndrituit să recupereze de la prepusul său integral despăgubirile plătite victimei, în considerarea faptului că răspunderea solidară a acestora este o garanţie exclusiv în favoarea părţii ce a fost vătămată prin fapta prepusului, iar prepusul se poate apăra în acest cadru procesual numai dovedind fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului, pe temeiul art. 998-999 C. civ.

C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 a consacrat dreptul de regres prin norma de drept prevăzută de art. 1384 astfel: Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

Prin urmare, dată fiind identitatea de conţinut a normelor de drept privitoare la acţiunea în regres a comitentului împotriva prepusului, solicitarea părţii pârâte de casare a hotărârii recurate argumentată pe faptul indicării greşite a textelor de lege care le conţin, anume a acelora din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în locul celor din C. civ. de la 1864, se dovedeşte a fi formală, motiv pentru care va fi respinsă.

Cât priveşte modalitatea de interpretare şi de aplicare a normelor de drept prin care este reglementată răspunderea pentru fapta proprie şi a comitentului pentru fapta prepusului se constată că partea pârâtă nu dezvoltă prin recurs critici concrete care să poată fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susţine, însă, contradictoriu, că instanţele de fond aveau a examina cauza nu din perspectiva normelor de drept civil comun, deoarece cererea de chemare în judecată trebuia întemeiată de partea reclamantă pe normele de drept speciale prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în considerarea calităţii acesteia nu doar de comitent, ci şi de furnizor de servicii medicale căruia îi incumbă o obligaţie in solidum potrivit art. 643 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), art. 645 şi art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, coroborate cu cele din legislaţia conexă şi din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor spitaliceşti.

Susţinerea nu poate fi primită, întrucât ignoră faptul că instanţele de fond au examinat pretenţia dedusă judecăţii atât din perspectiva normelor de drept comun, indicate de partea reclamantă în cererea de chemare în judecată ca temei de drept al acţiunii în regres, cât şi din perspectiva normei de drept speciale prevăzute de art. 654 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prin care este reglementată răspunderea civilă obiectivă a furnizorilor de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, indicată de partea pârâtă în susţinerea apărărilor prin care a pretins exonerarea totală de răspundere pentru prejudiciul suferit de partea vătămată şi, deopotrivă, lipsa de îndreptăţire a părţii reclamante de a formula acţiune în regres.

Verificând, în continuare, memoriul de recurs se constată că partea pârâtă, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., pretinde, printr-o înşiruire de argumente care nu vin să sprijine punctual aceste motive de casare şi care ignoră dezlegările jurisdicţionale din hotărârea recurată, că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Se susţine că încălcarea s-ar fi realizat prin modul de administrate şi apreciere a probelor, prin reţinerea greşită în privinţa mai multor chestiuni litigioase a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale indicate în precedent, respectiv, prin omisiunea de a răspunde motivat tuturor argumentelor expuse în cererea de apel şi prin redactarea unor considerente străine cauzei, consecinţa interpretării eronate a art. 654 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 în baza căreia le-a înlăturat de la aplicare.

Criticile formulate sunt nefondate în considerarea celor ce succed.

- Prin mai multe argumente, partea pârâtă pune în discuţie, în mod nepermis procedural, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra administrării probatoriului şi evaluării acestuia, operaţiuni specifice verificărilor efectuate de instanţele fondului şi nesupuse, ca atare, controlului de legalitate în faţa instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Anume, se pretinde că instanţa de apel prin încheierea de şedinţă din 10.03.2022 a încălcat măsurile dispuse prin încheierile interlocutorii din 17.06.2021, 21.10.2021 şi 13.01.2022 prin aceea că, în baza rolului activ şi în considerarea răspunsului incomplet, nedocumentat şi neclar al Comisiei de Ortopedie Pediatrică din cadrul Ministerului Sănătăţii, avea a solicita din oficiu informaţii suplimentare, oficiale şi relevante, cu privire la necesitatea şi utilitatea existenţei dispozitivului medical denumit tonometru de presiune Stryker în cadrul secţiei de ortopedie şi traumatologie, respectiv, cu privire la dotarea altor spitale din ţară cu acest dispozitiv.

Verificând cuprinsul încheierii de şedinţă din 10.03.2022 se constată că instanţa de apel a lăsat cauza la o doua strigare pentru ca părţile să ia cunoştinţă de relaţiile comunicate de comisie, că a cerut lămuriri cât priveşte susţinerile exhibate de părţi cu privire la dotarea/nedotarea cu acest dispozitiv a spitalelor publice/private, respectiv, că părţile prezente, asistate de avocaţi, nu au solicitat relaţii suplimentare, partea pârâtă învederând instanţei de apel necesitatea de a consulta literatura de specialitate depusă la dosar, care, deşi veche, confirmă utilitatea dispozitivului în diagnosticarea precoce a sindromul de compartiment.

Or, cât timp nu a propus dovezi suplimentare în considerarea tezei probatorii pentru care s-au încuviinţat relaţiile solicitate comisiei arătate, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ. partea pârâtă nu poate invoca prin recurs omisiunea instanţei de apel de a fi ordonat, din oficiu, astfel de probe, argumentat, impropriu, prin aceea că omisiunea ar semnifica încălcarea măsurilor prin care a dispus încuviinţarea şi administrarea probatoriilor la termenele anterioare ale judecăţii.

Totodată, cu trimitere la mai multe înscrisuri al căror conţinut îl detaliază, partea afirmă că a probat existenţa cazurilor ce înlătură, potrivit art. 654 din Legea nr. 95/2006, răspunderea personalului medical pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii desfăşurate în cadrul unui spital, având o organigramă şi reguli proprii de organizare a activităţilor medicale, şi astfel, lipsa de îndrituire a părţii reclamante de a exercita acţiunea în regres.

În acest scop, redă în detaliu conţinutul probelor pe care le-a administrat în susţinerea apărărilor prin care a invocat deficienţe de natură organizatorică la nivelul secţiei de ortopedie şi chirurgie pediatrică în perioada spitalizării părţii vătămate şi lipsa de conlucrare a personalului medical, ce nu au făcut posibilă identificarea în arhivă a rapoartelor de gardă şi a radiografiilor părţii vătămate, lipsa de preocupare a părţii reclamante pentru desfăşurarea de activităţi privind formarea profesională continuă a personalului medical şi pentru elaborarea/actualizarea Ghidului de diagnostic şi tratament definit la art. 4 lit. g) din Legea nr. 95/2006, precum şi lipsa de preocupare a acestei părţi pentru dotarea secţiei cu aparatura necesară pentru diagnosticare şi tratament.

În aprecierea pe care înţelege să o dea probelor şi pe care o expune, partea pârâtă susţine că răspunderea pentru prejudiciul părţii vătămate era în sarcina părţii reclamante, în considerarea propriilor fapte culpabile.

Argumentele expuse nu relevă însă, aşa cum se afirmă, vreo nesocotire a normelor procedurale relative la obligaţiile ce revin instanţei civile în încuviinţarea şi administrarea probatoriilor, ci pun în discuţie aprecierea dată probatoriilor la care se face trimitere, astfel că nu pot fundamenta incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aprecierea probelor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate este dată de legiuitor în competenţa judecătorilor fondului şi, fiind expresia convingerii exprimate potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., nu poate face obiect al controlului exercitat de instanţa de recurs, control ce este limitat potrivit art. 483 alin. (3) din cod, la verificarea, conform legii, a conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile la situaţia de fapt stabilită.

Prin urmare, sunt lipsite de fundament susţinerile privind încălcarea principiului legalităţii (art. 7), al disponibilităţii (art. 9) şi al rolului judecătorului în aflarea adevărului [art. 22 alin. (2)] ori a normelor de drept relative la încheierile preparatorii şi interlocutorii (art. 235), la propunerea de probe şi rolul instanţei când cele propuse nu sunt îndestulătoare [art. 255 alin. (5)] şi la aprecierea probelor (art. 264), cât timp partea pârâtă le subsumează doar chestiuni vizând aprecierea greşită dată probelor, nu încălcării unor reguli de procedură instituite sub sancţiunea nulităţii, aşa cum impune art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Nici susţinerea privind încălcarea art. 4701 alin. (2) C. proc. civ. nu poate atrage incidenţa motivului de casare examinat, deoarece legiuitorul, prin procedura de regularizare prevăzută de această normă de drept, a urmărit completarea lipsurilor formale ale cererii de apel, nu completarea ori lămurirea motivelor de apel, al căror conţinut este în puterea titularului căii de atac, verificarea conformităţii sale cu regulile de drept fiind o chestiune de judecată, nu de regularizare.

Ca atare, cum norma procedurală nu obligă instanţa de apel să ceară titularului căii de atac lămuriri cu privire la temeiurile de fapt şi de drept ale motivelor de apel invocate, după caz, completarea cererii cu alte motive de apel pe care le-ar aprecia utile examinării cauzei, susţinerile părţii privind pretinse greşeli procedurale astfel săvârşite sunt lipsite de orice fundament.

Tot astfel, ca lipsite de fundament, sunt şi susţinerile privind încălcarea art. 476 şi urm. C. proc. civ. ce statuează cu privire la efectul devolutiv al apelului şi la regulile privind judecata acestei căi de atac, cărora partea pârâtă nu le subsumează încălcări ale unor reguli de procedură, ci tot argumente vizând greşita apreciere a probatoriilor de către instanţa de apel, punând în discuţie netemeinicia hotărârii recurate şi nu nelegalitatea acesteia, aşa cum prevăd normele de drept incidente recursului.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, vor fi respinse susţinerile prin care partea pârâtă pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fără a dezvolta, cu respectarea cerinţelor legale, argumente care să pună în discuţie încălcarea vreunor reguli de procedură la judecata cauzei în apel.

- Prin alte argumente subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ. se susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, argumentat prin aceea că judecata în fond a cauzei s-a desfăşurat într-un cadru procesual greşit stabilit, prin neobservarea obiectului, calităţii părţilor, a tuturor motivelor de apel şi specificului activităţii ce a cauzat prejudiciul, respectiv, prin aprecierea eronată a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale în privinţa unora dintre chestiunile litigioase supuse examinării prin apărările formulate în procesul pendinte.

Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a expus motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza soluţiei pronunţate, motive ce relevă, contrar alegaţiilor părţii pârâte, observarea obiectului şi calităţii părţilor, limitele procesului stabilite prin cererile şi apărările formulate de părţi, precum şi motivele de apel deduse analizei.

Totodată, hotărârea arată limitele judecăţii impuse de reţinerea efectelor produse de hotărârile penale definitive pronunţate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a statuat asupra elementelor raportului de despăgubire ivit între partea vătămată şi partea pârâtă, în calitate de autor al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului, pe de o parte, şi, deopotrivă, s-a angajat, pe temeiul art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, răspunderea solidară a părţii reclamante şi a părţii pârâte, pe de altă parte.

Anume, s-a reţinut că partea reclamantă a dedus judecăţii o acţiune în regres în considerarea angajării răspunderii sale solidare alături de partea pârâtă prin hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a statuat cu puterea lucrului judecat că partea pârâtă a săvârşit o faptă ilicită în exercitarea funcţiei de medic încredinţate care a prejudiciat partea vătămată, faptă pentru care s-a dispus condamnarea sa penală pe temeiul art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului a constat în încălcarea de partea pârâtă a obligaţiei profesionale de supraveghere medicală a părţii vătămate (pacientă), ceea ce nu a permis diagnosticarea precoce şi înlăturarea tratamentului aplicat, generator al sindromului de compartiment.

S-a reţinut că instanţele penale au soluţionat acţiunea civilă formulată de partea vătămată, dispunând admiterea acesteia pe temeiul art. 346 raportat la art. 14 şi art. 16 C. proc. pen. şi obligarea, în solidar, a părţii pârâte (inculpată) şi a părţii reclamante (parte responsabilă civilmente), la plata de despăgubiri materiale şi morale şi a cheltuielilor de judecată, ulterior achitate de partea reclamantă.

Prin urmare, cât priveşte elementele raportului juridic de despăgubire (părţi, conţinut şi obiect) generat de fapta ilicită cauzatoare a prejudiciului, hotărârile penale se opun instanţei civile cu autoritate de lucru judecat pe temeiul art. 430 C. proc. civ., norma procedurală prevăzută de art. 28 C. proc. pen. reglementând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale în cazul în care instanţa civilă are a judeca ea însăşi acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală.

Aşa fiind, susţinerile părţii pârâte potrivit cărora instanţele de fond nu erau ţinute să respecte statuările instanţelor penale privind existenţa faptei ilicite ce a generat prejudiciul cauzat părţii vătămate, a autorului acesteia şi a circumstanţelor de fapt în care a fost săvârşită sunt nefondate.

Astfel configurat cadrul procesual, partea pârâtă, în calitate de prepus, avea a se apăra numai dovedind fapta proprie a comitentului, pe temeiul art. 998-999 C. civ., ce ar fi concurat la producerea prejudiciului la a cărui reparaţie a fost obligată prin hotărârile penale.

Or, partea pârâtă s-a apărat invocând, pe de o parte, fapte ale părţii reclamante ce pun în discuţie angajarea răspunderii acesteia nu doar în considerarea nerespectării obligaţiilor ce îi incumbă în calitate de comitent, pe temeiul dreptului comun, ci şi a obligaţiei de garanţie ce îi incumbă în calitate de furnizor de servicii medicale pe temeiul normelor de drept speciale din Legea nr. 95/2006 şi, pe de altă parte, impropriu, fapte săvârşite de terţe persoane aflate în relaţie de prepuşenie cu partea reclamantă ce ar fi concurat la producerea aceluiaşi prejudiciu, ignorând că acestea nu sunt părţi ale raportului de despăgubire statuat de instanţele penale.

Prin urmare, considerentele prin care instanţa de apel a răspuns motivelor de apel, prin gruparea argumentelor imprecis formulate prin cererea de apel, examinând apărările părţilor atât din perspectiva normelor dreptului comun, cât şi a normelor de drept speciale, şi arătând de ce nu a dispus exonerarea părţii pârâte de răspundere nu sunt străine de natura cauzei ci, dimpotrivă, se impuneau a fi expuse, în respectarea cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6,7 şi 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde nemotivarea şi, deopotrivă, nelegalitatea hotărârii recurate argumentat prin aceea că instanţa de apel nu a răspuns, în întregime, criticii prin care a pretins nemotivarea sentinţei primei instanţe, omiţând să arate argumentele pentru care a înlăturat apărarea fondată pe teoria riscului profesional, cu privire la care nu se opunea autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale, şi nici a acelora în baza cărora a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

Partea reiterează argumentele potrivit cărora răspunderea pentru prejudiciul suferit de partea vătămată incumbă exclusiv părţii reclamante în calitate de furnizor de servicii medicale, susţinând, totodată, că probele administrate, contrar constatărilor instanţelor de fond, fac dovada deficienţelor reclamate privind organizarea activităţilor de la nivelul secţiei de ortopedie şi chirurgie pediatrică la momentul spitalizării părţii vătămate.

Verificarea considerentelor hotărârii recurate relevă, contrar susţinerilor, examinarea de către instanţa de apel a apărării construite în jurul ideii de risc profesional ca temei distinct al răspunderii proprii, obiective, a părţii reclamante în calitate de furnizor de servicii medicale, prin raportare la temeiurile de drept invocate şi la situaţia de fapt a cauzei, astfel cum a fost stabilită pe baza probatoriilor.

Rezultă că partea pârâtă s-a apărat susţinând existenţa unor condiţii de lucru inadecvate, în absenţa unei structuri organizatorice eficiente a secţiei, absenţa activităţilor de formare profesională continuă, neîntocmirea şi neactualizarea Ghidului de diagnostic şi tratament cu privire standardul medical în privinţa afecţiunilor tratate şi absenţa din dotarea secţiei a dispozitivului denumit tonometrul de presiune necesar pentru diagnosticarea precoce a sindromului de compartiment.

Or, potrivit considerentelor de fapt ale hotărârii recurate, deficienţele de natură organizatorică imputate părţii reclamante, unele neprobate, altele formulate în termeni generali, nu au permis identificarea unei fapte proprii a părţii reclamante aflate în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită care a produs vătămarea pacientei şi care să fi concurat la producerea prejudiciului.

Anume, în evaluarea probatoriilor, s-a statuat că măsurarea presiunii intercompartimentale cu tonometru de presiune Stryker nu este o cerinţă esenţială în stabilirea precoce a sindromului de compartiment, neexistând un standard terapeutic în acest sens, că responsabilitatea pentru formarea profesională incumbă nu doar unităţii sanitare angajatoare, ci şi medicului, potrivit art. 414 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, şi că nu s-au indicat lipsurile Ghidului de diagnostic şi tratament, statuări care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs.

S-a reţinut, totodată, că şi dacă s-ar fi probat ca fiind reale, deficienţele pretinse nu sunt de natură să împiedice medicul curant în exercitarea obligaţiei de supraveghere a pacientului din perspectiva efectelor pe care le produce tratamentul iniţiat şi aplicat, obligaţie a cărei nerespectare a stat la baza reţinerii răspunderii civile a părţii pârâte prin hotărârile penale ce se opun, sub acest aspect, cu puterea lucrului judecat.

S-a argumentat şi că răspunderea părţii pârâte nu poate fi înlăturată nici pentru pretinsa lipsă de conlucrare a medicilor din cadrul secţiei care au consultat partea vătămată în timpul gărzilor de la nivelul spitalului fără să fi diagnosticat complicaţia intervenită în evoluţia cazului, responsabili, în opinia părţii pârâte, în aceeaşi măsură pentru prejudiciul produs, prin aceea că răspunderea părţii pârâte a fost angajată în calitate de medic curant, ce avea, astfel, sub directă îngrijire partea vătămată, nu de medic de gardă.

De altminteri, în formularea acestei apărări partea pârâtă omite că împotriva acţiunii în regres a comitentului nu se poate apăra invocând fapta unor terţe persoane care, nefiind părţi ale raportului de despăgubire stabilit prin hotărârile penale definitive, nu au fost chemate în procesul pendinte.

În fine, instanţa de apel a statuat şi că deficienţele invocate, date fiind circumstanţele factuale stabilite de instanţele penale ce au stat la baza reţinerii răspunderii civile a părţii pârâte pentru prejudiciul a cărui reparaţie a cerut-o partea vătămată, nu permit reţinerea răspunderii obiective a părţii reclamante.

Concluzia este corectă şi nu pune în discuţie, contrar susţinerilor părţii pârâte, o greşită interpretare a art. 654 alin. (2) lit. a)-b) din Legea nr. 95/2006 ce reglementează răspunderea obiectivă a furnizorilor de servicii medicale.

Art. 654 alin. (2) din lege invocat de partea pârâtă prevede că personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, substanţelor medicale şi sanitare folosite, respectiv, când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

Prin norma de drept menţionată legiuitorul a instituit răspunderea civilă obiectivă a furnizorilor de servicii medicale în cazurile limitativ prevăzute în cuprinsul său, răspundere fundamentată pe obligaţia de garanţie ce are ca suport riscul activităţilor de prevenţie, diagnostic sau tratament care, la rândul lor, au asociat riscul producerii de prejudicii.

Reţinerea cazurilor prevăzute de art. 654 alin. (2) lit. a)-b) din Legea nr. 95/2006 înlătură ab initio răspunderea personalului medical pentru prejudiciile cauzate în exercitarea profesiunii, atrăgând numai răspunderea furnizorilor de servicii medicale, astfel că cele două forme de răspundere nu pot coexista în scopul reparării aceluiaşi prejudiciu.

Or, prejudiciul cauzat părţii vătămate nu este consecinţa alegerii metodelor de diagnosticare şi/sau de tratament, ci, astfel cum s-a statuat prin hotărârile penale, a lipsei în supravegherea medicală a evoluţiei stării de sănătate sub efectul tratamentului aplicat, fapt ce a cauzat nediagnosticarea de partea pârâtă a complicaţiei survenite în evoluţia afecţiunii şi renunţarea tardivă la tratamentul aplicat, generator al sindromului de compartiment.

Astfel identificată, fapta cauzatoare a prejudiciului nu poate fi pusă în legătură cu obligaţia de garanţie ce incumbă furnizorilor de servicii medicale şi în considerarea căreia legiuitorul a reglementat prin art. 654 alin. (2) lit. a)-b) din Legea nr. 95/2006 răspunderea obiectivă a acestora.

În considerarea celor ce preced, rezultă că hotărârea recurată examinează apărările prin care partea pârâtă a pretins exonerarea sa de răspundere şi angajarea răspunderii civile a părţii reclamante, inclusiv din perspectiva obligaţiei de garanţie ce îi incumbă în calitate de furnizor de servicii medicale, printr-o motivare care corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi printr-o corectă interpretare a normelor de drept incidente şi corectă evaluare a efectelor produse de hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, aşa că şi această critică a părţii pârâte se dovedeşte a fi nefondată.

Prin urmare, cum în cauză nu se identifică, pentru argumentele expuse, vreunul dintre motivele de nelegalitate invocate prin recurs, rezultă că drepturile părţii pârâte la un proces echitabil şi la apărare prevăzute de art. 6 şi art. 13 C. proc. civ. au fost pe deplin respectate la judecata apelului.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă examinarea altor argumente expuse prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de partea pârâtă, ca nefondat.

Totodată, potrivit art. 453 C. proc. civ., partea pârâtă urmează a fi obligată să plătească părţii reclamante suma de 5370,96 RON, cheltuieli de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 554/A din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 5370,96 RON cheltuieli de judecată justificate în recurs în favoarea intimatului-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Sklodowska Curie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2023.