Civil liability for state budget loss from overvalued restitution property and evidentiary weight of expert reports in extraordinary appeals

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.068.032 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.580.710 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.10.2009 şi valoarea de 512.678 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 851 mp şi clădiri în suprafaţă de 387 mp, situate în Piteşti, jud. Argeş, str. x de Vale 1, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată, şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie/de la data plăţii în cazul titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2071 din 30 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1418A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2071 din 30 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1418A din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel; în rejudecare, a solicitat admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată este insuficient motivată, instanţa de apel neexpunând motivele de fapt şi de drept, care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.

În dezvoltarea celorlalte critici aduse deciziei curţii de apel, au arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au arătat că prin cererea de chemare în judecată au indicat înscrisurile în raport de care a invocat incidenţa prevederilor art. 269-2701 C. proc. civ., prin înscris înţelegând adresele cu referire la actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă şi transmise Ministerului Finanţelor, relevante sub aspectul informaţiilor pe care le deţin, necontestate anterioare ivirii litigiului, care oferă garanţii de exactitate.

Au precizat că înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte) şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.), până la proba contrară ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia.

Or, în prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restiturea Proprietăţilor, cea de la care emană, reprezentând înscrisuri autentice, în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar partea adversă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul evaluator S.C. A. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Totodată, au precizat că intimata-pârâtă a fost cea care i-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. A. S.R.L. şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă, astfel, că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata-pârâtă, depuse la dosarul cauzei, în caz contrar decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, au precizat că încadrul probei cu înscrisuri au fost depuse toate actele transmise de intimata-pârâtă, respectiv: raportul de evaluare nr. x/12.10.2009; raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare nr. x/05.06.2009; raportul de evaluare întocmit de către S.C. A. S.R.L. la data de 15.10.2020; titlurile de conversie nr. x/07.06.2010, nr. x/07.06.2010; titlurile de plată seria x nr. x/07.04.2014, nr. y/07.04.2014, nr. z/03.04.2015, nr. w/03.04.2015, nr. t/23.05.2016, nr. s/23.05.2016, nr. q/22.05.2017, nr. r/22.05.2017, nr. t/23.04.2018, nr. s/23.04.2018; Decizia nr. 6760/18.11.2009 emisă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi corespondenţa prin care A.N.R.P. a înaintat documentele în care se face referire expresă la dosarul nr. x C. civ. şi la cuantumul sumei de recuperat: 1.068.032 RON - diferenţa dintre evaluarea iniţială şi cea finală.

Atât timp cât instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-a depus la dosarul cauzei, în condiţiile în care intimata-pârâtă A.N.R.P. nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora, rezultă că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 21 aprilie 2023, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs.

Totodată, intimata susţine că reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., invocând şi încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În această privinţă, au susţinut că instanţa de apel nu a argumentat soluţia adoptată în drept şi în fapt, în raport de succesiunea actelor şi faptelor juridice ce vizau părţile şi se reflectau în conţinutul înscrisurilor depuse la dosar a căror analiză nu se regăseşte în raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate, ceea ce echivalează cu neexaminarea pretenţiilor reclamate.

Or, lipsa elementului de validitate a hotărârii recurate denotă faptul că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze la susţinerile reclamantului, inclusiv la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este necesar ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele, pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este ştiut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic, care a fundamentat soluţia respectivă.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în vasta jurisprudenţă a Curţii de la Strasbourg în această materie.

Relevante în acest sens sunt considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului expuse în decizia pronunţată în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Partea a IV-a, care,în paragraful 30, a reiterat că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina"instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

Curtea Europeană a admis cu această ocazie că "obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, precitată, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, precitată, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX)", însă, potrivit jurisprudenţei sale constante, "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, par. 60)."

În acest sens, se constată că instanţa de apel a analizat motivele de apel dezvoltate de recurenţii-reclamanţi şi a motivat, pentru fiecare în parte, argumentele pentru care le-a găsit nefondate.

Astfel, cu referire la motivul de apel care viza împrejurarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a fost promovată ca urmare chiar a demersurilor intimatei-pârâte, în scopul recuperării prejudiciilor rezultate din supraevaluarea despăgubirilor acordate, instanţa de apel a reţinut că aceasta este lipsită de relevanţă, întrucât soluţionarea cererii de chemare în judecată presupunea stabilirea de către instanţa de judecată a situaţiei de fapt privind existenţa pretinsei fapte ilicite, dar şi a celorlalte condiţii cerute de lege pentru atragerea răspunderii, printr-o apreciere proprie asupra probelor administrate în cursul judecăţii. Prin urmare, împrejurarea că reclamantul Ministerul Finanţelor a fost sesizat chiar de către pârâtă în vederea luării de măsuri pentru recuperarea pretinsului prejudiciu rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilului nu înlătura obligaţia instanţei de a realiza propria analiză asupra situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte motivul de apel care viza forţa probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa a reţinut că pronunţarea hotărârii exclusiv pe baza înscrisurilor ataşate cererii de chemare în judecată, în măsura în care sunt lămuritoare, nu are semnificaţia încălcării de către prima instanţă a vreunei dispoziţii legale de procedură. Totodată, a reţinut că aprecierea asupra puterii doveditoare a probelor revine judecătorului, iar din cuprinsul hotărârii apelate rezultă că instanţa a analizat aspectele atestate de înscrisurile relevante depuse la dosar de reclamanţi şi a apreciat în raport de acestea asupra temeiniciei pretenţiilor.

Cu privire la motivul de apel care viza autenticitatea actelor depuse în probaţiune, care dispensează de orice probă pe cel care îl invocă, instanţa de apel a reţinut că înscrisurile menţionate nu intră în categoria actelor autentice, astfel cum acestea sunt definite prin art. 269 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că nu au fost întocmite de o autoritate publică ori de un notar public. Mai mult, a arătat instanţa de apel, împrejurarea că intimata-pârâtă a emis decizia de despăgubire pe baza concluziilor din raportul de evaluare întocmit de evaluatorul desemnat de aceasta nu are semnificaţia indicată de apelanţii-reclamanţi, având în vedere că această operaţiune este un element extrinsec şi ulterior raportului de evaluare.

Astfel, decizia recurată respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei, asigurarea dreptului la un proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că, ataşat acestui motiv de recurs, recurenţii au pretins probarea prejudiciului ce derivă din supraevaluarea imobilului prin expunerea unor argumente ce ţin de modul în care au fost interpretate şi valorificate probele, prin prisma puterii doveditoare reglementate de lege şi dacă, ori în ce măsură, au fost apte să formeze convingerea instanţei,demonstrează în mod evident nu numai faptul că nu este în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea părţii sub aspectul consideraţiilor instanţei de apel asupra probelor, împrejurare ce excedează competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ, recurenţii-reclamanţi au susţinut, sub un prim aspect, că înscrisurilor administrate de către aceştia emană chiar de la pârâtă fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, iar sub un al doilea aspect, că înscrisurile administrate în cauză au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 C. proc. civ.

Criticile supuse analizei sunt nefondate.

Potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces.

Prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Altfel spus, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea prin cererile şi apărările formulate.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţată câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor aşa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecăţii apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 1.068.032 RON şi a dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/12.10.2009, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, întrucât nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite în sarcina pârâtei sau în sarcina expertului autorizat de către aceasta pentru efectuarea raportului de evaluare, neconformităţile identificate prin raportul de verificare a raportului de evaluare nr. x/12.10.2009 fiind neîntemeiate. Astfel, prima instanţă a reţinut că expertul a aplicat, în mod corect, metoda comparaţiei directe, având în vedere că a utilizat comparabile cu caracteristici similare precum cele ale terenului în discuţie şi că a utilizat pentru evaluarea construcţiei valoarea unei tranzacţii cu proprietăţi similare, comparabile.

Drept urmare, neexistând o faptă ilicită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală nici pentru faptă proprie, nici pentru fapta altei persoane în prezenta cauză.

Criticile deduse judecăţii apelului au vizat aspecte ce ţin de interpretarea şi forţa probatorie a înscriurilor depuse în probaţiune.

În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 479 din acelaşi act normativ, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamanţi, reţinând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Aşadar, în fundamentarea soluţiei, instanţa de apel a procedat la analiza motivelor de apel şi a valenţei probatorii a înscrisurilor administrate de către reclamanţi, ce se circumscrie prevederilor art. 264 C. proc. civ., care conferă judecătorului dreptul de a aprecia asupra probatoriului administrat, operaţiune care se realizează ulterior închiderii dezbaterilor, în vederea determinării puterii probante şi valorii fiecărei probe în parte, precum şi a tuturor probelor împreună.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel relativ la modul de interpretare a probelor, fiind nemulţumiţi de maniera în care aceasta a statuat asupra cererii în pretenţii pe care au formulat-o împotriva intimatei-pârâte, arătând că raportat la starea de fapt, probele administrate şi puterea lor doveditoare acţiunea formulată a fost în mod eronat respinsă.

Or, modul de apreciere a probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţei devolutive, reprezentând aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate şi excedează controlului judiciar ce poate fi realizat în recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă a fost invocată de către recurenţi, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurenţii au valorificat aceleaşi critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte şi încălcarea art. 1241 din C. civ., însă textul de lege menţionat nu a făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", legiuitorul înţelegând astfel să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1418A din 19 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.