Press Freedom Limits: Justification of Defamatory Allegations by Public Figure Based on Prior Publication and Public Interest

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 09.07.2020 cu nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., a solicitat instanţei să constate caracterul ilicit al afirmaţiilor referitoare la reclamant făcute de pârâtul B., utilizator al pseudonimului B., în cadrul articolului "O adeptă E. a rupt tăcerea! Îl acuză pe A. că a dezvirginat-o la 15 ani", publicat în data de 15.12.2019 pe site-ul www.x.ro, afirmaţii care au fost făcute cu încălcarea dispoziţiilor art. 71-74 din C. civ., al art. 26 şi art. 30 din Constituţia României şi al art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; să dispună, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1382 şi art. 1385 din C. civ., obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 10.000 (zece mii) euro, cu titlu de despăgubiri morale, reprezentând echivalentul prejudiciului care i-a fost cauzat; să oblige pârâţii S.C. C. S.R.L. si S.C. D. S.R.L. ca, în temeiul art. 253 alin. (3) pct. a) din C. civ., să publice pe cheltuiala lor hotărârea pe care o va pronunţa instanţa în cazul în care va admite prezenta acţiune şi să oblige pârâţii la plata în solidar a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 452 din 15.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B., F. S.R.L. Fostă S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1754 A din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant A..

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1754 A din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat pârâtul A..

Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susţinut, în esenţă, că soluţia curţii de apel care concluzionează că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale este greşită, fiind o consecinţă a interpretării eronate a normelor ce reglementează limitele libertăţii de exprimare (art. 10 din CEDO, art. 30 din Constituţia României şi art. 70 rap. la art. 75 din C. civ.) care impun ca cel care face afirmaţii în spaţiul public să acţioneze cu bună-credinţă, să se abţină de la a aduce atingere drepturilor celorlalţi şi să depună toate diligentele pentru ca aceste drepturi să fie protejate.

A arătat recurentul că, prin hotărârea atacată, nu s-a realizat în mod corect identificarea obligaţiilor jurnalistului şi nu s-a reţinut că acesta nu rămâne la adăpost de răspundere decât dacă informaţia transmisă se menţine în parametrii verificării suficiente şi a credibilităţii, parametrii care sunt şi ei subsumaţi condiţiei ca actul jurnalistic să fie exercitat cu bună credinţă şi cu respectarea deontologiei profesionale, a legii şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Recurentul a susţinut că au fost depăşite limitele dreptului la liberă exprimare de către pârâtul B., prin anunţarea unui caz nou în condiţiile în care subiectul G. fusese însă tratat cu 15 ani înainte foarte amplu în presă, apărând zilnic chiar şi zeci de articole pe acest subiect.

Or, "dezvăluirea" publică a unor aşa-zise subiecte de presă fără a fi efectuate minime verificări, precum şi prezentarea acestora într-o modalitate care determină opinia publică să îşi formeze o opinie falsă sau dictată de către deţinătorul publicaţiei, conform propriilor interese, depăşeşte limitele libertăţii de exprimare jurnalistice, reprezentând fapte de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

A apreciat recurentul că, dacă pârâţii ar fi efectuat minime investigaţii (în dosarul penal care o privea pe G. şi la care în calitate de jurnalişti au acces), ar fi aflat că afirmaţiile făcute de G. pot fi considerate cu uşurinţă ca fiind mincinoase, însăşi G. fiind o persoană care doreşte să prezinte public diverse ficţiuni senzaţionaliste cu scopul de a obţine atenţia publicului şi, implicit, venituri serioase. Pârâţii ar fi descoperit că numeroasele probe, care s-au administrat în respectiva cauză penală (depuse parţial la acest dosar) dovedesc că ceea ce susţine în spaţiul public G. este fals.

În acest context, învederează că reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea civilă a pârâţilor, deoarece aceştia au preluat informaţiile publicate din presa portugheză şi din cartea autoarei G. publicată în anul 2017 este rezultatul greşitei interpretări a principiilor care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privitoare la echilibrul just între dreptul la viaţă privată şi cel la liberă exprimare şi care impun ca cele date publicităţii să aibă un caracter veridic.

A admite că un jurnalist este automat exonerat de răspundere dacă cele publicate au fost preluate fără verificare de la alţi jurnalişti ar însemna a admite a priori perpetuarea unor delicte de presă la nesfârşit şi vătămarea repetată gravă a celor vizaţi de ştire, chiar şi după perioade mari de timp de la prima lansare în spaţiul public a acesteia (aproape 20 de ani de la dezvăluirea pentru prima dată în mass-media a aşa-ziselor fapte).

Totodată, arată că instanţa a făcut o greşită interpretare a limitelor dreptului la exprimare atunci când a reţinut că ", jurnalistul a fâcut dovada unei minime baze factuale (declaraţiile a doua persoane - G. şi "H.", precum şi faptul ca reclamantul a fost condamnat in prima instanţa pentru o fapta similară celor redate cu ghilimele in articol)", simultan cu constatarea că respectiva hotărâre nu reprezintă o soluţie de condamnare în privinţa acuzaţiilor formulate de numita G..

În continuare, recurentul a susţinut că este eronată interpretarea dată de instanţa de apel a normelor privitoare la limitele libertăţii de exprimare de către instanţa de apel prin intermediul susţinerilor privitoare la interesul public general în publicarea articolului, raportat la notorietatea reclamantului, dar şi la presupusa legătură a celor publicate cu activitatea profesională a acestuia.

"Notorietatea" recurentului-reclamant şi "comportamentul anterior" al acestuia analizat prin raportare la condamnarea anterioară suferită nu pot justifica ingerinţa în viaţa sa privată şi atingerea demnităţii sale în lipsa bunei-credinţe a autorului articolului, condiţie care nu este întrunită în cauză.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata F. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că hotărârea atacată este legală sub toate aspectele.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului-dreptul recurentului-reclamant la viaţă privată (art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) şi, respectiv, dreptul părţii adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Fapta ilicită imputată pârâţilor, pentru care se solicită angajarea răspunderii, este reprezentată de atingerea demnităţii reclamantului prin publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, denumit "O adeptă E. a rupt tăcerea!", în cadrul căruia au fost expuse, din punctul de vedere al reclamantului, informaţii false şi denigratoare.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţele de fond au procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Pentru evaluarea cazului de casare pe care reclamantul şi-a întemeiat recursul - aplicarea greşită a normelor de drept material incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

În data de 15.12.2019, pe site-ul www.x.ro, în cadrul articolului "O adeptă E. a rupt tăcerea!, pârâtul B. a publicat mai multe informaţii, tema articolului fiind acuzaţia numitei G., o româncă stabilită în Portugalia, de abuz exercitat de către reclamant asupra sa, în perioada când aceasta a fost minoră.

Astfel, cum au reţinut instanţele de fond, în conţinutul articolului erau redate declaraţii din presa portugheză, care la rândul ei a preluat declaraţiile numitei G. şi pasaje din cartea acesteia publicată în anul 2017 (în care autoarea G. îşi expune propriile trăiri provocate de anumite evenimente marcante din copilărie), informaţiile publicate prin articolul din 15.12.2019 fiind deja răspândite în spaţiul public de aproximativ doi ani.

În esenţă, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, susţinând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor, care guvernează limitele libertăţii de exprimare dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală.

Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâţilor rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate, că pârâţii au dat dovadă de rea credinţă, readucând în atenţia publicului fapte ce s-au petrecut în urmă cu 15 ani, fiind întrunite, în acelaşi timp, toate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimaţii-pârâţi nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă, care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de acestea, iar prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în cauză, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din litigiul pendinte.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că, în prezenta cauză, nu este vorba de emiterea unor judecăţi de valoare, ci despre afirmarea unor situaţii de fapt, că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâţii, aceea a bunei-credinţe.

Criticile concrete de nelegalitate, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., ce se impută deciziei curţii de apel, pot fi sintetizate astfel:

- Nereţinerea relei-credinţe a pârâţilor în publicarea articolului, prin readucerea în atenţia publicului a unor fapte deja discutate într-o perioadă anterioară, prezentate ca fiind subiecte noi;

- Reţinerea eronată a instanţei de apel în sensul că preluarea informaţiilor din alte publicaţii exonerează jurnalistul de răspundere;

- Reţinerea greşită a existenţei unei baze factuale;

- Interpretarea eronată dată normelor convenţionale cu privire la interesul public general, la notorietatea reclamantului, dar şi la presupusă legătură a celor publicate cu activitatea profesională a acestuia.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Faţă de criticile formulate, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susţinerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanţa de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurenţii-reclamanţi, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea şi nu temeinicia deciziei atacate.

În speţă, curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanţia unei informări şi cercetări rezonabile a veridicităţii şi a exactităţii informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenţei instanţei europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta şi cărora le-a dat eficienţă în raţionamentul care a dus la soluţia pronunţată asupra apelului.

Astfel, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, prin jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului sau şi a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare priveşte nu numai "informaţiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi pe cele care lovesc, şochează sau neliniştesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine « vieţii private » (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea, Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, in fine, CEDH 2004-VI).

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (printre care cauza Cumpănă şi Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi are sarcina de a de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputaţie, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective şi în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului, titlul şi conţinutul acestuia, cuvinte utilizate şi tonul articolului, forma, stilul şi contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea şi funcţia persoanei care face afirmaţiile respective şi calitatea şi funcţia persoanei vizate, buna-credinţă a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmaţiile denigratoare, raportul dintre judecăţile de valoarea şi fapte materiale, existenţa unei doze de exagerare a limbajului artistic şi proporţionalitatea sancţiunii cu fapta comisă.

De asemenea, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu), raportul dintre judecăţile de valoarea şi situaţii faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

Pentru aprecierea justului echilibru în exercitarea celor două libertăţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează metoda, denumită "punere în balanţă", care priveşte categoria de cauze în care Curtea consideră că art. 8 este aplicabil protecţiei acestor scopuri legitime. Acestea sunt, de regulă, cauze care au ca obiect publicarea de fotografii, imagini şi articole care arată aspecte intime ale vieţii unei persoane sau a familiei sale [Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei (MC), pct. 79; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 103; MGN Limited împotriva Regatului Unit, pct. 142].

În urma unei evoluţii a jurisprudenţei, care a fost confirmată printr-o hotărâre a Marii Camere [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83], protecţia reputaţiei poate, ca element al vieţii private, să intre în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, cu o condiţie: depăşirea unui "prag de gravitate" este necesară pentru a constitui o încălcare a drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie. Pentru ca art. 8 să intre în discuţie în cauze având ca obiect calomnia, atacul asupra reputaţiei personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat astfel încât să cauzeze un prejudiciu exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private.

Curtea a precizat, de asemenea, că art. 8 nu poate fi invocat pentru a denunţa o atingere adusă reputaţiei, care ar rezulta în mod previzibil din propriile acţiuni. Au fost enunţate, pe de o parte, principiile generale care reglementează metodologia de punere în balanţă a două drepturi, iar pe de altă parte, o listă neexhaustivă a criteriilor aplicabile.

Principiile generale aplicabile metodologiei de "punere în balanţă" au fost enunţate de Curte în hotărârile Marii Camere Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC) (pct. 104-107) şi Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC) (pct. 85-88) şi rezumate în hotărârea Perinçek împotriva Elveţiei (MC) (pct. 198).

Principiile generale, care decurg din jurisprudenţa Curţii referitoare la protecţia vieţii private în contextul unei publicaţii de presă sunt prezentate, printre altele, la pct. 83-87 din hotarârea Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei (MC).

Astfel, Curtea a subliniat că presa, deşi nu trebuie sa depăşească anumite limite, referitoare în special la protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, este totuşi obligată să comunice, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei privind toate aspectele de interes general.

În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputaţie, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective şi în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului, titlul şi conţinutul acestuia, cuvinte utilizate şi tonul articolului, forma, stilul şi contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea şi funcţia persoanei care face afirmaţiile respective şi calitatea şi funcţia persoanei vizate, buna-credinţă a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmaţiile denigratoare, raportul dintre judecăţile de valoarea şi fapte materiale, existenţa unei doze de exagerare a limbajului artistic şi proporţionalitatea sancţiunii cu fapta comisă.

De asemenea, în aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţă privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu), raportul dintre judecăţile de valoarea şi situaţii faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta precum şi motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

Pentru aprecierea justului echilibru în exercitarea celor două libertăţi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează metoda, denumită "punere în balanţă", care priveşte categoria de cauze în care Curtea consideră că art. 8 este aplicabil protecţiei acestor scopuri legitime. Acestea sunt, de regulă, cauze care au ca obiect publicarea de fotografii, imagini şi articole care arată aspecte intime ale vieţii unei persoane sau a familiei sale [Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei (MC), pct. 79; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 103; MGN Limited împotriva Regatului Unit, pct. 142].

În urma unei evoluţii a jurisprudenţei, care a fost confirmată printr-o hotărâre a Marii Camere [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83], protecţia reputaţiei poate, ca element al vieţii private, să intre în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, cu o condiţie: depăşirea unui "prag de gravitate" este necesară pentru a constitui o încălcare a drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie. Pentru ca art. 8 să intre în discuţie în cauze având ca obiect calomnia, atacul asupra reputaţiei personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat astfel încât să cauzeze un prejudiciu exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private.

Curtea a precizat, de asemenea, că art. 8 nu poate fi invocat pentru a denunţa o atingere adusă reputaţiei, care ar rezulta în mod previzibil din propriile acţiuni. Au fost enunţate, pe de o parte, principiile generale care reglementează metodologia de punere în balanţă a două drepturi, iar pe de altă parte, o listă neexhaustivă a criteriilor aplicabile.

Principiile generale aplicabile metodologiei de "punere în balanţă" au fost enunţate de Curte în hotărârile Marii Camere Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC) (pct. 104-107) şi Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC) (pct. 85-88) şi rezumate în hotărârea Perinçek împotriva Elveţiei (MC) (pct. 198).

Principiile generale, care decurg din jurisprudenţa Curţii referitoare la protecţia vieţii private în contextul unei publicaţii de presă sunt prezentate, printre altele, la pct. 83-87 din hotarârea Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei (MC).

Astfel, Curtea a subliniat că presa, deşi nu trebuie sa depăşească anumite limite, referitoare în special la protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, este totuşi obligată să comunice, cu respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei privind toate aspectele de interes general.

Funcţia presei de a difuza informaţii şi idei cu privire la chestiuni de interes general se corelează cu dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea să joace rolul său indispensabil de "câine de paza" [Bladet Tromsř şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 59-62; Peedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), pct. 71; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 102]. Misiunea de informare implică în mod necesar "îndatoriri şi responsabilităţi", precum şi limitări pe care organele de presă trebuie să şi le impună spontan (Mater împotriva Turciei, pct. 55). Nu este de competenţa Curţii, de altfel nici a instanţelor naţionale, să înlocuiască presa în alegerea metodei de relatare care urmează să fie adoptată într-un anumit caz [Jersild împotriva Danemarcei, pct. 31; Stoll împotriva Elveţiei (MC), pct. 146]. Curtea a enunţat principiile relevante care trebuie să ghideze examinarea sa - şi, mai ales, a instanţelor naţionale - privind necesitatea unei ingerinţe în acest domeniu. Astfel, a stabilit o serie de criterii în contextul punerii în balanţă a drepturilor în discuţie [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 90-95].

Cele cinci criterii relevante sunt: contribuţia la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei în cauză; obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei în cauza; conţinutul, forma şi repercusiunile publicaţiei şi, după caz, circumstanţele realizării fotografiilor [Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 109-113; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 3), pct. 46; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 89-95; Tanasoaica împotriva României, pct. 41]. În contextul unei cereri formulate în temeiul art. 10, Curtea a verificat, de asemenea, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, precum şi gravitatea sancţiunii aplicate jurnaliştilor sau editorilor [Couderc .i Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei (MC), pct. 93; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 90-95].

Aplicând jurisprudenţa instanţei europene, recurentul susţine încălcarea criteriilor consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aprecierea limitelor libertăţilor de exprimare, referitor la veridicitatea informaţiilor. Se invocă faptul că s-a reţinut, în mod eronat, buna-credinţă a jurnalistului. Totodată, a apreciat ca fiind eronată reţinerea instanţei precum că nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâţilor, întrucât informaţiile prezentate în articol au fost preluate din presa străină, arătând că preluarea informaţiilor nu scuteşte jurnalistul de a verifica veridicitatea informaţiilor transmise.

Aceste susţineri ale recurentului-reclamant sunt nefondate, instanţa de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare probele administrate şi la modalitatea de obţinere a informaţiilor publicate ale jurnalistului.

În litigiul pendinte, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, informaţiile publicate prin articolul incriminat au fost declaraţii ale numitei G. publicate în presa portugheză, în legătură cu pasaje din cartea pasaje din cartea "A Adepta" publicată de acesta în anul 2017, iar informaţiile publicate în articol erau deja răspândite în spaţiul public european de aproximativ doi ani. Totodată, în cuprinsul articolului au fost preluare declaraţii ale numitei H. vizând activitatea profesională a reclamantului în cadrul Şcolii de yoga E., în cursul anul 2004 şi ulterior, când aceasta era minoră, aceste declaraţii fiind coroborate cu plângeri penale şi cu împrejurarea că reclamantul a fost condamnat în primă instanţă pentru o faptă similară celor redate în articolul publicat.

De asemenea, din analiza articolului a rezultat că jurnalistul nu a denaturat conţinutul declaraţiilor autoarei cărţii menţionate şi a folosit ghilimelele, pentru a marca fragmente reproduse întocmai după cum au fost spuse de către autoare.

Toate aceste aspecte au fost reţinute de către instanţa de apel, care, contrar susţinerilor recurentului, în analiza efectuată cu privire la existenţa bazei factuale şi a bunei-credinţe a jurnalistului, precum şi a modalităţii de obţinere a informaţiilor - criterii reţinute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că a existat o minimă bază factuală.

În acelaşi context, analiza instanţei de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenţie, a vizat şi elementul privind verificarea veridicităţii informaţiilor publicate.

Trebuie menţionat în acest punct al analizei că, în cadrul analizei bunei-credinţe, precum şi în cazul verificării veridicităţii nu se verifică caracterul real al informaţiilor şi nici obiectivitatea acestora, ci doar dacă a existat o minimă bază factuală, fiind suficientă menţionarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiţie care în speţă este îndeplinită.

Astfel, în privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reţine că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna-credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, asupra unei probleme deosebit de delicate şi grave în acelaşi timp, pârâţii îndeplinindu-şi responsabilitatea de a informa publicul despre infracţiuni de o gravitate deosebită care au loc în comunitatea lor, pentru ca aceştia fie conştienţi de riscuri şi să ia măsuri de precauţie pentru a-şi proteja copiii şi comunitatea în general.

Totodată, s-a reţinut în mod corect, prin interpretarea corectă a jurisprudenţei curţii de contencios european evidenţiată în cauzele Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayin Yapim Ve Tanitim A.S. c. Turciei; Fressoz si Roire c. Frantei; Observer si The Guardian c. Regatului Unit; Editions Plon c. Frantei; Vereinigung Weekblad Bluf! c. Olandei; Open Door si Dublin Well Women c. Irlandei, că, întrucât jurnalistul a făcut referire la fapte de notorietate, care au fost deja aduse la cunoştinţa publicului larg, nu este imperativ ca baza factuală să fie extrem de solidă, deoarece acele informaţii au fost deja diseminate publicului în urmă cu aproximativ doi ani.

Drept urmare, curtea de apel nu s-a rezumat doar la a reţine că informaţiile au fost deja aduse la cunoştinţa publicului cu o perioadă de timp în urmă, ci a făcut o analiză temeinică a cauzei, în urma căreia a reţinut că a existat un demers jurnalistic pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolul postat, existând o bază factuală rezonabilă.

Raportat la elementele de fapt ale litigiului pendinte, existenţa unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina pârâţilor a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Totodată, trebuie menţionat că readucerea faptelor relevate prin articolul publicat în atenţia publicului după un interval de timp de la momentul iniţial al expunerii lor în public nu constituie în mod automat o acţiune ilicită, cu condiţia să apară elemente noi, care să contribuie la prevenirea unor incidente de o gravitate extremă, cum ar fi, în cazul de faţă, abuzul sexual asupra unui minor.

Or, astfel cum a reţinut, în mod corect, curtea de apel, deşi faptele au fost devoalate publicului larg ca urmare a condamnării penale şi a plângerilor penale existente, au apărut elemente noi în anul 2017 ce au fost preluate în presa din Portugalia şi care au la bază şi lucrarea "A Adepta" la care face referire articolul de presă, subiectul fiind unul de interes general, astfel că nu se poate concluziona că articolul a avut ca scop defăimarea reclamantului, ci informarea publicului cu privire la posibilitatea existenţei a mai multor astfel de fapte comise asupra minorilor.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în urma analizei realizate inclusiv în ceea ce priveşte limbajul şi tonul folosit, că articolul publicat a fost redactat într-un mod cât se poate de echidistant, fără a încerca să influenţeze sau să instige opinia publică împotriva reclamantului, lasând în schimb la latitudinea cititorilor să decidă dacă cred sau nu ceea ce autoarea cărţii "A Adepta" susţine în lucrarea sa.

Drept urmare, în mod just, a reţinut că nu există motive să se reţină că jurnalistul a acţionat cu rea-credinţă, deoarece scopul articolului a fost de a evidenţia pericolul real şi actual, la care pot fi expuşi minorii care aderă la astfel de organizaţii ca cea în cauză şi care pot deveni subiecţii unor abuzuri sexuale. Această abordare reflectă responsabilitatea presei de a informa corect şi obiectiv publicul cu privire la aspecte importante ale societăţii, precum protecţia minorilor şi prevenirea infracţiunilor sexuale împotriva acestora.

Din perspectiva criteriului notorietăţii persoanei vizate, cu privire la care recurentul consideră că, în mod neîntemeiat, a fost reţinut de instanţa de apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat.

În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reţinut în hotărârea atacată că reclamantul este persoană publică extrem de cunoscută, care a exhibat în public un anumit comportament, de care nu se mai poate dezice, interesul presei fiind determinat de condamnarea penală la 6 ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor în formă continuată.

Dată fiind constatarea acestei premise, respectiv calitatea de persoană publică a reclamantului, rezultată din împrejurările obiective mai sus expuse, în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai largă a dreptului la viaţă privată.

Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, judicioasă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei recurate referitoare la gradul de afectare a reputaţiei recrentului-reclamant prin publicarea a diferite articole care l-au avut ca protagonist, precum şi cele referitoare la probele adminstrate în cauză, respectiv declaraţia martorei I., Înalta Curte reţine că aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

O astfel de analizare a acestor critici ar presupune reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în faţa de instanţelor de fond, cât şi o reevaluare a acestor probe, ceea ce nu este admis în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalităţii deciziei atacate, nu şi a temeiniciei hotărârii.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat publicarea articolului invocat, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâţi fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite, prin aplicarea şi interpretarea corectă a criteriilor statuate prin jurisprudenţa curţii de contencios european, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1754A din 22 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.