Procedural standing of the State and Penitentiary Administration for moral damages arising from systemic violation of Article 3 ECHR due to degrading detention conditions

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 04.10.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând acordarea de daune morale în valoare de 1 milion de RON, reprezentând compensare suferinţe cauzate suplimentar faţă de condiţiile de detenţie pentru toată perioada în care a fost încarcerat din 2012 la zi.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 4 Legea 254/2013, art. 3 CEDO, art. 252 coroborat cu art. 253 alin. (4) C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 93 din 20 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Arad a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., deţinut în Penitenciarul Arad, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad; a obligat pârâtul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 281 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, împotriva sentinţei civile nr. 93/20.04.2022 pronunţate de Tribunalul Arad.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1000 de RON cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 281 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad

Prin memoriu de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi obligarea, în tot, a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata către reclamant a daunelor morale.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a învederat că, potrivit prevederilor art. 221 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat, iar potrivit art. 224 alin. (1) din C. civ., dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde, decât în mod subsidiar, pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Totodată, a arătat că, potrivit art. 10 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţia publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Prin urmare, a considerat că răspunderea civilă a Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepsei privative de libertate are un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activităţi nu este în sarcina directă a statului, fiind încredinţată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 254/2013 unor alte persoane, care au personalitate juridică.

Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Prin memoriul de recurs, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, şi a soluţiei, pe fond, prin care instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, obligând pârâta la plata de despăgubiri în valoare de 1.000 de RON în solidar cu pârâtul Statui Român.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a considerat eronate reţinerile sub aspectul respingerii lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, hotărârea fiind în mod greşit motivată pe raporturile de subordonare existente între pârâtă şi unităţile penitenciare, acest lucru contravenind articolului 222 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut răspunderea pârâtei pentru penitenciarele din subordine şi pentru condiţiile materiale de detenţie asigurate în cadrul acestora, neexistând nicio prevedere legală în sensul angajării răspunderii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru faptele unităţilor din subordine.

Sub acest aspect, a arătat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare cu personalitate juridică din ţară.

Or, conform art. 36. alin. (1) C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

În cauză, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, fiind evident că răspunzătoare pentru condiţiile de detenţie efectiv asigurate persoanei condamnate este penitenciarul în care acesta a fost deţinut, penitenciarul fiind cel care hotărăşte numărul de persoane care sunt cazate efectiv în camerele unităţii, aceasta nefiind o chestiune asupra căreia Administraţia Naţională a Penitenciarelor să fi dispus în mod efectiv.

În continuare, a învederat că reclamantul-apelant nu solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care reclamantul a fost deţinut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care au personalitate juridică proprie.

Or, persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel, după cum rezultă din prevederile art. 222 C. civ., în cauză nefiind incident nici mecanismul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia reglementat de art. 1373 C. civ., având în vedere că penitenciarele pârâte nu sunt prepuşi ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În ultima parte a cererii de recurs, pârâta a făcut trimitere, în susţinerea recursului, la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, recurenta a susţinut că, în speţă, nu poate fi atrasă răspunderea acesteia pentru fapta proprie, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit, iar reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la ambele recursuri declarate în cauză, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant A., prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de acesta şi admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale sale pasive.

În acest sens, recurentul apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care este instituţia publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)"

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor or oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei, care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi ca modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Curtea a reţinut că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regula, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută, unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuşi, să le depăşească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită, din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131,22 octombrie 2009).

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara în argumentarea soluţiei sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reţinute.

Privitor la recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-părâtă a criticat decizia curţii de apel, în esenţă, din perspectiva reţinerii calităţii procesuale pasive, precum şi pentru atragerea răspunderii acesteia, în solidar cu Statul Român, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale

În ceea ce priveşte prima critică de nelegalitate formulată, care vizează soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, recurenta apreciază că răspunderea, în prezenta cauză, aparţine Statului Român, întrucât acesta are obligaţia să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate apt de a asigura, celor arestaţi sau condamnaţi, repectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Totodată, consideră că acestă răspundere revine şi penitenciarelor în care a fost încarcerat reclamantul, acestea având personalitate juridică.

Deşi subsumate de către recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se afla şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţile din subordine îşi exercită atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa curţii de contencios european, precum şi cea referitoare la răspunderea penitenciarelor (instituţii publice, cu personalitate juridică) în care a fost încarcerat reclamantul de-a lungul timpului, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtei în prezenta cauză, faţă de considerentul că aceasta avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie împotriva Statului Român, precum şi împotriva unităţilor penitenciare aflate în subordinea sa, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia, în urma pronunţării hotărârii Polgar împotriva României, CEDO a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunzător pentru aceste condiţii este statul, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acţiunea dedusă judecăţii provin din imposibilitatea obiectivă a autorităţilor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat survenind, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, ci şi din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condiţiile efective de cazare, cât şi de calitatea hranei şi de condiţiile insalubre cu care reclamantul s-a confruntat pe perioada detenţiei.

Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România, pentru condiţiile insalubre de detenţie şi calitatea îndoielnică a hranei oferite, având în vedere atribuţile acesteia în ceea ce priveşte modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa.

Trebuie menţionat, cu referire la ultima parte a memoriului de recurs, prin care sunt invocate diferite hotărâri judecătoreşti, pronunţate de instanţele naţionale, inclusiv de instanţa supremă, că Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei în alte cauze, având acelaşi obiect, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei.

Totodată, se reţine că a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În acest context, trebuie subliniat şi că există decizii ale instanţei supreme, pronunţate în cadrul aceluiaşi gen de litigii, în care, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român.

În ceea de priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului.

Cu titlu prealabil, se reţine că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel considerând că aceasta a reţinut în mod greşit întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în situaţia în care, în litigiul pendinte, fapta prejudiciabilă imputată acesteia nu are caracter ilicit, iar reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral.

Aşa cum rezultă din situaţia de fapt probată şi reţinută de instanţele de apel fapta prejudiciabilă imputată pârâţilor constă în neluarea măsurilor pentru a asigura condiţii normale de detenţie persoanelor condamnate, cu repectarea garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie celor încarceraţi, răspunderea fiind a pârâtului Statul Român, ca entitate care stabileşte politica penală şi financiară, şi pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca instituţie care, potrivit dispoziţiilor legale, are atribuţii de a aplica această politică, precum şi atribuţii de organizare, coordonare, control şi îndrumare a activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.

Se constată că prima instanţă a constatat, iar instanţa de prim control judiciar a confirmat, caracterul degradant al condiţiilor de detenţie, atât din perspectiva condiţiilor efective de cazare, cât şi din perspectiva calităţii inadecvate a hranei oferite de penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat pentru executarea unei pedepse privative de liberatate în perioada 2012 - 2020.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit, întrucât, astfel cum s-a dezvoltat supra, caracterul ilicit al faptei de neglijare a asigurării condiţiilor minime de detenţie, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este clar evidenţiat de interpretările şi deciziile sale.

Obligaţia reglementată de dispoziţiile art. 3 din Convenţie implică responsabilitatea statului, prin autorităţile competente, de a preveni şi de a remedia condiţiile inumane de detenţie, lipsa condiţiilor adecvate în închisori constituind un tratament degradant în sine.

Prin urmare, neglijarea asigurării condiţiilor minime de detenţie este considerată ilicită în conformitate cu jurisprudenţa CEDO şi atrage răspunderea obiectivă a statului în faţa acestei instanţe internaţionale pentru încălcarea drepturilor omului.

De altfel, Înalta Curte constată că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 551 din Legea nr. 169/2017 ce a modificat Legea nr. 254/2013, compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare, respectiv în oricare centru de detenţie din România care a avut lipsuri la condiţiile impuse de standardele europene.

Astfel, câtă vreme este exhibată o imposibilitate obiectivă a acestor instituţii de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, prejudiciul invocat a fi suportat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale acestor instituţii, o atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia o astfel de situaţie este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

În plus, neluarea măsurilor de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie, sub aspectele descrise mai sus, a fost confirmată corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesuală pasivă, cât şi fapta ilicită imputată, care a persistat, deşi pârâtul Statul Român a fost avertizat şi sancţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada de către reclamant a unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările primei instanţe, confirmate de instanţa de prim control judiciar, conform cărora, existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu nu poate fi dovedită prin probe materiale, existenţa acestora fiind prezumată, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi privind nelegalitatea hotărârii recurate, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. nefiind incidente.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 281 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.