State civil liability for criminal procedural costs and property damage under common law torts vs. special judicial error regimes

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 61167 euro, echivalent în RON, calculat la cursul BNR la data plăţii, 1550 RON, cu titlu de daune morale şi 5500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila s-au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii invocate de pârât.

S-a admis, în parte, acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2250 RON cu titlu de despăgubire; s-a respins, în rest, cererea.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 35/A din 02 martie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A., a schimbat în parte sentinta civilă nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila, în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 1550 RON, reprezentând contravaloarea uşii şi a menţinut celelalte dispozitii ale sentinţei.

A respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 55/2022 a Tribunalului Brăila, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recursul declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând, în esenţă, că motivarea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, precum şi o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acoperirea prejudiciului generat de indisponibilizarea pentru o perioadă îndelungată a autoturismelor.

Sub acest aspect, a învederat că prin cererea iniţială a solicitat acoperirea prejudiciul suferit prin deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării de către organele de urmărire penală şi, implicit, de imposibilitatea de a îşi exercita atributele dreptului de proprietate asupra autoturismelor în această perioadă.

A arătat că, deşi prin motivele de apel a explicat pretenţiile formulate în faţa primei instanţe, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că este vorba de o schimbare a cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată, soluţionând cauza fără a cerceta motivele de apel faţă de motivarea instanţei de fond şi fără a răspunde la motivelor de critică.

Analizând apelul doar în ceea ce priveşte deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării, fără a se raporta şi la imposibilitatea exercitării de către reclamant a atributelor de proprietate asupra autoturismelor, a cosiderat că motivarea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.

Sub acest aspect, a învederat că, potrivit dipoziţiilor legale invocate, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie integrală din ziua cauzării lui, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit. Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare sau prin plata unei despăgubiri, iar pentru stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

A mai arătat că, din chiar ziua luării măsurii indisponibilizării a început să se producă prejudiciul, iar acesta, în ciuda încercărilor recurentului de a-l diminua prin solicitarea de ridicare a măsurilor dispuse, a continuat să se producă pe întreaga perioada până la restituirea bunului.

Pentru a repara prejudiciul prin despăgubire, aceasta din urmă trebuie să acopere pierderea suferită, care în cazul reclamantului se pretinde a fi egală cu deprecierea bunurilor care s-a produs fără ca el sa se fi bucurat de ele, fiind lipsit de această valoare în mod nejustificat.

Concluzionând, a apreciat că, limitând judecata la identificarea cauzei acţiunii, instanţa de apel nu a mai aplicat textele de drept material incidente, reţinând doar ca sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Prin cererea de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi pedepsirii acestora.

Scopul statului este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului, şi nu codamnarea inculpaţilor, astfel încât nu se poate considera ca statul a pierdut procesul când un inculpat a fost achitat.

Totodată, statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., întrucât aceste prevederi nu permit interpretarea în sensul că reclamantul poate obţine rambursarea cheltuielilor judiciare pretins a fi suportate în soluţionarea dosarului penal, de la Statul Român, întrucât, nu se poate reţine că, în cazul achitării, statul pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

O astfel de interpretare ar conduce la concluzia săvârşirii unei fapte ilicite de către organul judiciar penal ori de câte ori soluţia instanţei nu ar confirma actul de inculpare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a învederat că instanţele de fond au dat o dezlegare greşită excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, singurul caz de răspundere directă a statului fiind cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, de art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de art. 538-539 din C. proc. pen., care reglementează răspunderea pentru erorile judiciare, iar în cazul concret dedus judecăţii aceste norme nu sunt aplicabile.

În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut, în decizii de speţă, că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. C. civ. de la 1864 (art. 1349 şi urm. C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei de drept pentru angajarea răspunderii statutului pentru erorile judiciare, indicând în acest sens decizia nr. 8591/06.12.2011 şi decizia nr. 2059/14.10.2020.

Astfel, a arătat că atunci când reclamantul alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., iar nu pe dispoziţiile legilor speciale în materie, instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda la soluţionarea pe fond a acţiunii, în caz contrar lăsând fără efect dispoziţiile legii speciale.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că acţiunea reclamantului trebuia considerată inadmisibilă şi trebuia respinsă ca atare, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt îndeplinite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

La punctul III din memoriul de recurs, recurentul-pârât a făcut un scurt istoric al dosarului penal, precum şi referiri şi aprecieri asupra onorariului stabilit prin contractul de asistenţă juridică nr. x/24.10.2017, acordat de instanţa de apel, în opinia acestuia în mod greşit, fără a se stabili dacă onorariul în cuantum de 4500 RON a fost avansat pentru dosarul nr. x/2013, în care inculpatul a recunoscut comiterea infracţiunii sau în dosarul nr. x/2008.

În ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel cu privire la capătul de cerere ce vizează achitarea contravalorii uşii distruse ca urmare a modului în care s-a pus în executare mandatul de percheziţie domiciliară, recurentul-pârât arată că şi această soluţie este una nelegală, sub un prim aspect, întrucât statul nu poate fi obligat la această sumă printr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile de drept comun care privesc răsunderea civilă delictuală.

Sub un al doilea aspect, a considerat că statul nu poate fi obligat pentru modul în care s-a pus în executare mandatul de percheziţie domiciliară nici în temeiul răspunderii delictuale obiective.

Conchizând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursurile în raport de conţinutul criticilor formulate şi a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora, după cum urmează:

Prin recursul formulat de reclamant, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, că motivarea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, precum şi că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 1386 alin. (1) şi alin. (2) din C. civ.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Fiananţelor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine, pe de o parte, o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligarea statului la acoperirea cheltuielilor efectuate de parte în procesul penal, iar, pe de altă parte, o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi obligarea statului într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun, pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, reţinute de către instanţele de fond.

Prin ordonanţa nr. 8/D/P/2013 din 27.10.2017, emisă de Direcţia de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, Biroul Teritorial Brăila, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând reclamantului, printre care şi autoturismele marca x cu număr de înmatriculare x, seria şasiu x şi autoturism marca x cu număr de înmatriculare x, serie şasiu x.

Prin încheierea de cameră consiliu din 13.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Brăila, definitivă, s-a respins contestaţia formulată de reclamant împotriva sechestrului instituit la data de 27.10.2017 şi menţinut, astfel cum rezultă din procesul-verbal emis în dosarul nr. x/D/P/2013.

Prin ordonanţa de clasare şi disjungere din data de 30.06.2020-dosar nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila - s-a dispus clasarea dosarului penal faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 213 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

În temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către reclamant a celor două autoturisme (care au fost predate sigilate acestuia la data de 22.11.2017). S-a încheiat procesul-verbal de restituire la data de 14.07.2020.

Prin demersul său judiciar, reclamantul a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri determinate de degradarea uşii de acces în locuinţă, ca urmare a efectuării percheziţiei domiciliare, contravaloarea deprecierii autoturismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul procesului penal şi cheltuieli de judecată suportate ca urmare a procedurilor judiciare.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2.250 RON, constând în 1/2 din onorariul de avocat achitat conform chitanţei nr. x/24.10.2017, respingând celelalte capete de cerere, ca nedovedite.

Principala critică formulată de reclamant prin cererea de apel a vizat nereţinerea producerii prejudiciului în dauna acestuia, prin faptele organelor judiciare de luare şi menţinere a măsurilor de indisponibilizare a autoturismelor de la data de 27 octombrie 2017 şi de lipsire a folosinţei acestora de la data de 9.11.2017, prin dispunerea sigilării o perioadă îndelungată, deşi contestaţia împotriva duratei procesului a fost admisă şi instanţa competentă a constatat că în perioada 12 februarie 2018 - 3 iunie 2019 nu s-au mai efectuat în cauză acte de urmărire penală.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de apel, s-a încearcat a se induce ideea că solicitarea de despăgubiri în legătură cu autoturismele ar fi determinată nu numai de devalorizarea acestora, ci şi pentru lipsirea de folosinţă a acestora, începând cu 9.11.2017, pentru durata procedurilor juridicţionale desfăşurate, care l-au lipsit pe reclamant de posibilitatea de a se bucura de bunurile în discuţie.

Astfel, în conformitate cu articolul 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat cererea de acordare a despăgubirilor numai în ceea ce priveşte deprecierea autoturismelor în perioada, în care au fost indisponibilizate de organele penale, fără a examina susţinerile recurentului cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă.

Primă critică de nelegalitate, deşi subsumată de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se încadrează în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din acelaşi cod şi vizează neanalizarea susţinerilor referitoare la prejudiciul, care constă în contravaloarea lipsei de folosinţă, determinat de imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra autoturismelor puse sub sechestru, hotărârea instanţei de apel fiind argumentată pe considerente străine de natura pricinii, în raport de cauza prejudiciului afirmat.

Critica recurentului este nefondată.

Înalta Curte constată că, potrivit cererii iniţiale, reclamantul a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri determinate de degradarea uşii de acces în locuinţă ca urmare a efectuării unei percheziţii domiciliare, contravaloarea deprecierii autoturismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul urmăririi penale şi cheltuieli de judecată suportate ca urmare a procedurilor judiciare.

Trebuie menţionat că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamantului, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestuia de a opera schimbări cu privire la părţile, obiectul sau cauza cererii sale. Aceasta este reglementată în cadrul art. 204 C. proc. civ.: (1) Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

Totodată, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, dar şi al dreptului părţilor de a avea acces neîngrădit la acest principiu, legiuitorul a limitat posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată la a putea fi efectuată doar în faţa primei instanţe, astfel că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi".

Textul citat consacră regula potrivit căreia "tantum devolutum quantum judicatum" care priveşte principiul inadmisibilităţii modificării în apel a elementelor esenţiale ale acţiunii civile şi judecăţii în primă instanţă, cum sunt calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ. se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în calea de atac a apelului. Această precizare legislativă ridică problema determinării conţinutului sintagmei "cereri noi". Doctrina şi jurisprudenţa sunt în mare măsură de acord că prin conţinutul sintagmei de "cereri noi" în apel se înţeleg toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia noţiunii de "cerere nouă" este aceea de a desemna "ideea de schimbare de acţiune".

Prin urmare, conceptul de "cerere nouă" folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel. Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că potrivit principiului disponibilităţii, specific procesului civil, reclamantul este cel care dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, instanţele de judecată având obligaţia de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea iniţială, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri constând în contravaloarea deprecierii autourismelor ce au făcut obiectul sechestrului asigurător dispus în cadrul procesului penal, ca mai apoi, în apel, în condiţiile unui rezultat nefavorabil în faţa primei instanţe, să încerce schimbarea cauzei, susţinând că a solicitat, implicit, contravaloarea lipsei de folosinţă, având în vedere că indisponibilizarea autoturismelor determină lipsa de folosinţă şi nicidecum deprecierea lor.

Or, astfel cum s-a arătat supra, reclamantul este cel care stabileşte limitele învestirii instanţei, aceasta din urmă fiind ţinută de solicitările formulate, fără posibilitatea de a le depăşi, prin analizarea şi acordarea a ceea ce nu s-a cerut.

Este important de subliniat că cererile exprimate în timpul unui litigiu ar trebui să fie articulate în mod clar şi hotărât. Este esenţial ca voinţa părţii litigante să fie exprimată în mod explicit, întrucât aceasta nu poate fi dedusă implicit de către instanţa de judecată, pentru a se asigura claritatea şi transparenţa în procesul juridic.

De altfel, instanţa de recurs reţine că, prin chiar cererea de recurs (pag. 4, ultimul paragraf), recurentul a susţinut în continuare că despăgubirea acordată trebuie să acopere pierderea suferită, care, "în cazul reclamantului se pretinde a fi egală cu deprecierea bunurilor care s-a produs fără ca el să se fi bucurat de ele."

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că ambele instanţe de fond au dat eficienţă, în mod corect, principiului disponibilităţii şi au analizat pretenţiile reclamantului astel cum au fost acestea formulate, soluţionând cauza în raport de normele incidente în cauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a invocat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., reclamând o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ., în ceea ce priveşte soluţia cu privire la prejudiciu care, potrivit normelor legale menţionate, trebuie să acopere pierderea suferită, respectiv contravaloarea deprecierii produse bunurilor puse sub sechestru, pe perioada indisponibilizării.

În litigiul pendinte, aşa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, fapta imputată pârâtului constă în indisponibilizarea a două autoturisme, proprietatea reclamantului, în perioada 15.02.2020-14.07.2020, într-o pricină în care procesul penal s-a finalizat cu clasarea cauzei, iar prejudiciul solicitat pentru acoperire constă în deprecierea autoturismelor pe perioada indisponibilizării.

Prin decizia atacată, în ceea ce priveşte prejudiciul determinat de devalorizarea maşinilor pe perioada în care au fost indisponibilizate, instanţa de apel a reţinut, în urma analizării cauzei, pe baza pobelor administrate, că nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate dintre acest prejudiciu şi fapta imputată pârâtului.

Acesta deoarece, valoarea unei maşini scade din momentul în care este achiziţionată, deprecierea operând ca urmare a scurgerii timpului independent de faptul dacă autoturismul este folosit sau nu, şi ar fi scăzut chiar dacă autoturismele nu erau indisponibilizate.

Astfel, a reţinut că, sub acest aspect, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului, întrucât neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile - prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între prejudiciu şi faptei licită şi vinovăţie - determină soluţia de respingere a cererii.

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că cerinţele stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâtului trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar analiza acestora este graduală, în sensul că neîndeplinirea uneia, face inutilă analiza celorlalte condiţii.

Câtă vreme, analiza îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, în măsura în care prima instanţă de control judiciar a concluzionat că nu este dovedită legătura de cauzalitate între fapta imputată pârâtului şi prejudiciul solicitat a fi reparat, criticile aduse deciziei instanţei de apel în ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susţinerilor circumscrise cerinţei relative la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta incriminată şi prejudiciul pretins de reclamant, nu au aptitudinea de a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, nemaiimpunându-se a fi analizate distinct.

În ceea ce piveşte criticile formulate prin memoriul de recurs referitoare la existenţa prejudiciului şi la obligaţia de reparare integrală a acestuia, deşi au fost încadrate de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocată o interpretare şi o aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ., Înalta Curte constată că această invocare este pur formală, fără a fi arătat, în concret, ce face ca raţionamentul curţii de apel să fie unul greşit şi cum anume au fost aplicate greşit normele de drept material.

Modalitatea în care este formulat acest motiv de recurs relevă, în realitate, voinţa reclamantului de a se reaprecia situaţia de fapt şi de a se reevalua probele administrate, în speranţa unui rezultat favorabil, prin reţinerea prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

Prin urmare, criticile nu pot fi primite, întrucât interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, o asemenea interpretare neputând fi cenzurată de instanţa de recurs.

Simplul fapt că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent cu privire la prejudiciul suferit şi la legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta imputată recurentului-pârât pune în discuţie o pretins greşită stabilire a situaţiei de fapt în raport de probele administrate.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susţinerile recurentului sunt nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin prima critică formulată, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., pârâtul a reclamat greşita soluţionare a cererii reclamantului care viza plata cheltuielilor judiciare suportate în faza de urmărire penală.

În esenţă, s-a susţinut aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind susţinut faptul că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal, ci doar de participant, potrivit art. 29 C. proc. pen., care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Cum soluţia de achitare/clasare nu poate avea semnificaţia că statul român are calitatea de "parte care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., pârâtul a apreciat că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

S-a învederat că, în caz contrar, s-ar ignora, pe de o parte, specificul cercetării judecătoreşti care permite administrarea de probe suplimentare în apărare ori valorificarea nulităţii actelor de procedură iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului şi punerii în mişcare a acţiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale, lucru care este de nepermis.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată.

În cauză, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de clasare a acţiunii penale.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de clasare a cauzei, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de clasare a cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod pocedură penală.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, ca temei juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Chiar dacă activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul faţă de care, ulterior, se pronunţă o soluţie de clasare), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Or, nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de clasare a cauzei, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de clasare a acţiunii penale s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor decurgând din cheltuielile de judecată din dosarul penal ce a fost acordat de instanţa de apel, critica formulată în cadrul pct. III din memoriul de recurs nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, criticile dezvoltate au vizat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

În esenţă, recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată exclusiv pentru erori judiciare, în condiţiile art. 538 - 542 C. proc. pen., nu şi pe temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., dispoziţii invocate în acţiunea introductivă şi în aplicarea cărora au fost acordate în cauză reclamantului despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că ambele instanţe de fond din cauză au dat eficienţă principiului disponibilităţii şi au analizat pretenţiile reclamantului în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ.

În ambele hotărâri pronunţate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reţine un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, nu poate fi vorba despre eroare judiciară în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., deoarece nu este incidentă niciuna dintre ipotezele legale.

Instanţele de fond au considerat că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie şi se impune pe un temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa.

S-a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea şi susţinerea apărării procedurii judiciare, precum şi pentru modalitatea în care organele de poliţie judiciară au efectuat percheziţia domiciliară a reclamantului

Potrivit art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Cu toate acestea, faţă de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absenţa unei reglementări speciale trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

În acest sens, trebuie menţionată practica constantă a Înaltei Curţi, secţia I civilă, prin care s-a statuat ca fiind admisibilă, acţiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală şi îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absenţa unei erori judiciare, în virtutea obligaţiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 6 din Convenţia Europeană. S-a arătat că, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au relevat, în mod correct, particularitatea unei asemenea acţiuni, în raport cu cea de drept comun, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a considerat, în mod corect, că este admisibilă acţiunea împotriva statului întemeiată pe dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale.

Pentru aceleaşi considerente va fi înlăturată şi ultima critică formulată de recurentul-pârât referitoare la obligarea statului la plata contravalorii uşii distruse cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare (pct. III din memoriul de recurs), având în vedere că, astfel cum s-a arătat supra, statul poate fi obligat, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală formulate pe dispoziţiile dreptului comun, la acoperirea contravalorii bunurilor deteriorate ca urmare a acţiunilor judiciare finalizate cu soluţia de achitare sau de clasare.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în urma examinării cauzei, pe baza probelor administrate în cauză, a reţinut ca fiind dovedite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, astfel că, în mod corect, în aplicarea dispoziţiilor legale incidente în speţă, a stabilit obligaţia în sarcina Statului Român la acoperirea prejudiciului.

Prin urmare, criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanţelor urmând a fi respins.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 35/A din 02 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.