Passive standing of the State in challenging 1973 donation and non-applicability of prescription to absolute nullity for lack of animus donandi

Şedinţa publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021 la data de 19.03.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, act încheiat prin oferta de donaţie a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 Bucureşti, acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti -Comitetul Executiv.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 477 din 01 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, act încheiat prin oferta de donaţie a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 Bucureşti, şi acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti - Comitetul Executiv.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1814A din 05 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins apelul formulat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finaţelor Publice, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1814A din 05 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin primul memoriu de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate prin primul motiv de recurs, reclamantul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi cele ale art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a învederat că o cerere, prin care donatorul solicită anularea contractului de donaţie se introduce în contradictoriu cu donatarul, în speţa Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în prezent, unitatea administrativ teritorială.

Astfel, a arătat că potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.

Într-adevăr, la data perfectării actului de donaţie (1973), conform legislaţiei de la acea vreme, nu exista o distincţie între domeniul public şi privat al statului şi acela al municipiilor, oraşelor şi comunelor, însă bunurile ce intrau în patrimoniul statului intrau totodată şi în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale cu titlu de drept de administrare directă.

În prezent însă, se face distincţie în mod expres între dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale prin dispoziţiile Codului administrativ (Partea a V-a - "Reguli specifice privind proprietatea publica si privata a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale").

Astfel, potrivit prevederilor art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 din Codul administrativ (1) Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public.

(2) Asupra acestor bunuri, statul sau unităţile administrativ- teritoriale au drept de proprietate privată".

Coroborând aceste texte de lege, în speţa dedusă judecăţii, recurentul-pârât a apreciat ca având calitate procesuală pasivă unitatea administrativ teritorială-fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române, ea fiind donatarul şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care este un terţ al acestui raport juridic.

Drept urmare, a arătat că nu există identitate între pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, condiţie de exerciţiu a acţiunii civile prevăzută de art. 32 C. proc. civ.

Or, instanţa de apel a respins acest motiv de apel, apreciind ca argumentele invocate ar fi specifice excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, care nu a fost invocata în faza de fond a litigiului, şi nu excepţiei lipsei calităţii de reprezentant.

Or, în acest caz, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să constate faptul ca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost invocată prin motivele de apel şi, raportat la caracterul devolutiv al acestei căi de atac, precum şi la faptul că este vorba despre o excepţie de ordine publică, să soluţioneze aceasta nouă excepţie faţă de argumentele invocate şi faţă de situaţia de fapt şi de drept din cauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, având în vedere faptul că viciile de consimţământ reprezintă cauze de nulitate relativă a actului juridic, şi nu de nulitate absolută, încălcând în acest mod dispoziţiile art. 959 din vechiul C. civ.

Astfel, a învederat că reclamantul avea deschisă calea anulării donaţiei făcute Statului Roman prin Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române în termen de 3 ani de la data încetării constrângerii morale, adică din decembrie 1989, fiind de notorietate că regimul comunist a încetat la acea data.

Prin urmare, cum reclamantul nu a promovat prezenta acţiune în termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului materil la aciune trebuia să fie admisă.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, recurentul-reclamant a arătat că atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia au fost făcute în condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în speţă nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului sau dovada violenţei morale, ca viciu de consimţământ (a constrângerii morale).

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., din perspectiva unei greşite interpretări şi aplicări a legii, soluţia dată de către instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în prezenta cauză, în raport cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi cu cele al art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 din Codul administrativ şi în raport cu dispoziţiile art. 32 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul apreciază că Ministerul Finanţelor nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecăţii, precum şi faptul că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât beneficiar al ofertei de donaţie este, în acest moment, unitatea administrativ teritorială, fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române, ca donatar şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor, care este un terţ al acestui raport juridic.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză au fost în mod corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale menţionate de către acesta, hotărârea instanţei de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate.

Astfel, se reţine că obiectul cauzei este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de constatare a nulităţii absolute a actului de donaţie autentificat sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 Bucureşti, încheiat de autorea sa, B., în favoarea Statului Român, prin Consiliul Popular al Municipiului-Comitetul Executiv, cu privire la terenul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti, prin primar general şi soluţionată de către instanţele anterioare în acest cadru procesual.

Se observă că, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul cadrului procesual, în care judeca ar fi trebuit să aibă loc, pe două paliere, respectiv: pe de o parte, a criticat soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, excepţie invocată în faţa primei instanţe.

Pe de altă parte, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, excepţie invocată prin motivele de apel, reţinând că aspectele invocate se circumscriu excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, precum şi împrejurarea că o astfel de excepţie, cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, nu a fost invocată în faţa primei instanţe.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Critica recurentului pârât în sensul că instanţa de apel nu a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român în prezenta cauză, ci doar cea a lipsei calităţii Ministerului Finanţelor de reprezentant al Statului Român este contrazisă de considerentele deciziei atacate (pg. 5, paragraf. 3 şi 4), prin care instanţa de apel a reţinut, raportat la datele concrete ale speţei, că este justificată calitatea de pârât a Statului Român în prezenta cauză:

"Curtea constată că Decretul nr. 478 din 22 noiembrie 1954 reglementa donaţiile făcute statului, stabilind, în art. 2 şi următoarele, persoanele care acceptă aceste donaţii. De asemenea, din conţinutul ofertei de donaţie, rezultă că aceasta a fost adresată Statului Român, toate aceste aspecte justificând calitatea Statului Român de a participa, în calitate de pârât, în cauza având ca obiect constatarea nulităţii donaţiei.

Împrejurarea că imobilul s-ar afla în prezent în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale nu schimbă concluziile expuse mai sus, municipiul Bucureşti fiind, de asemenea, chemat în judecată în litigiul având ca obiect constatarea nulităţii donaţiei, apelantul pârât expunând în mod corect argumente în sensul justificării calităţii procesuale a acestui pârât."

Potrivit C. proc. civ., art. 36, calitatea procesuală este o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi este dată de identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Prin demersul său judiciar, reclamantul a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a actului de donaţie, având ca obiect cota indiviză de 19/48 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, act încheiat prin oferta de donaţie a donatoarei B., autentificată sub nr. x/22.02.1973 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 3 Bucureşti, acceptată de Statul Român prin Decizia nr. 537/28.04.1973 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti -Comitetul Executiv.

S-a reţinut în mod just, că părţi la încheierea contractului de donaţie din 22 februarie 1973 au fost, în calitate de donator, autoarea reclamantului, şi, în calitate de donatar, Statul Român reprezentat de a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti-Comitetul Executiv.

Or, nulitatea absolută a unui act juridic nu poate fi analizată şi constatată decât între părţile ce au participat la încheierea respectivului act, independent chiar de împrejurarea că, ulterior încheierii actului contestat, printr-o dispoziţie a legii ori printr-un act juridic subsecvent şi voluntar, consimţit de dobânditorul bunului, acesta din urmă a intrat în sfera patrimoniului altui subiect de drept.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază se afla situat imobilul, obiect al contractului de donaţie, pentru a cărei justificare a calităţii procesuale pasive în cauză a pledat recurentul, nu a fost prezentă în calitate de parte la încheierea actului juridic contestat, ci organul său administrativ, respectiv Consiliului Popular, care pe baza unei împuterniciri speciale a acţionat în calitate de reprezentant al Statului Român, cel care în calitate de donatar a consimţit la încheierea actului.

Astfel, se constată că, în mod corect, a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în argumentarea soluţiei sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, critica astfel formulată pe argumentul că în prezent şi în raport de cadrul legislativ actual al Legilor nr. 18/1991 şi nr. 57/2019, nu mai apare statul ca fiind beneficiar al contractului de donaţie încheiat la 22 februarie 1973 şi a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, neputând fi reţinută.

Cu referire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că participarea Ministerului Finanţelor în proces este reglementată în prezent de dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens".

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, conform cărora Ministerul Finanţelor "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 478/1954 (în vigoare la data autentificării ofertei de donaţie a cărei nulitate se solicită) "Donaţiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituţiile sau organizaţiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii, în condiţiile prevăzute de prezentul Decret", iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ "Donaţiunile oferite ministerelor, altor organe de stat, instituţiilor centrale care depind de Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române, precum şi unităţile bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministru sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat. Donaţiunile oferite sfaturilor populare se acceptă, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Române".

Având în vedere dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă, pe de o parte, că, în prezent, Statul Român participă în proces, prin Ministerul Finanţelor, nefiind dată, prin vreo altă dispoziţie legală expresă, vreo atribuţie de reprezentare, consiliilor locale, în litigiile de acest gen.

Se reţine, pe de o parte, că dispoziţiile Decretului nr. 478/1954 nu sunt de natură să înlăture calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanţelor în cauză, întrucât acceptarea ofertei de donaţie de către Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti în condiţiile stipulate de Decretul nr. 478/1954 s-a făcut în numele şi pe seama donatarului, în speţă Statul Român.

În acest context, împrejurarea că acceptarea ofertei de donaţie s-a realizat prin intermediul unei instituţii locale (în conformitate cu dispoziţiile legii în vigoare la acel moment), nu este de natură să transfere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză unei astfel de entităţi, câtă vreme în prezent legea nu reglementează o astfel de reprezentare specială.

Pe de altă parte, beneficiarul ofertei de donaţie nu este Consiliul Popular, aşa cum în mod greşit susţine recurentul, care deţine doar calitatea de reprezentant mandatat să accepte donaţia, ci Statul Român, în favoarea căruia au fost donate bunurile respective.

Dispoziţiile Decretului nr. 478/1954 susţin această interpretare, întrucât prevăd în mod expres că "...donaţiunile făcute statului sub orice formă, pot fi primite numai de organele, instituţiile sau organizaţiile economice de stat, competente după obiectul sau scopul donaţiunii, în condiţiile prevăzute de prezentul Decret".

Această reprezentare cu caracter special nu îşi mai găseşte însă corespondent în legislaţia actuală, aplicabilă speţei.

În lipsa unei astfel de reglementări şi având în vedere că problema reprezentării este o chestiune de ordin procesual, care atrage incidenţa obligatorie şi imediată a normelor în vigoare la momentul învestirii instanţei, rezultă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 223 alin. (1) C. civ., în virtutea cărora reprezentantul Statului Român în procedura judiciară este Ministerul Finanţelor.

A doua critică de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, raportat la dispoziţiile art. 959 din vechiul C. civ., argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie, invocând ca motiv de nulitate lipsa intenţiei de gratifica.

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 801-803 C. civ., donaţia este un contract solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenţie liberală, îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniu cu un drept real sau de creanţă, mărind în mod corespunzător, cu acelaşi drept, patrimoniul donatarului, fără a urmări să primească ceva în schimb.

Valabilitatea donaţiei, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor fiind capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obliga, un obiect determinat şi o cauză licită.

Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului şi care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părţile să se oblige juridic.

Cauza este, aşadar, scopul urmărit de părţi în momentul încheierii actului, este ceea ce le determină pe părţi să-şi dea consimţământul şi astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Liceitatea cauzei-impusă drept condiţie pentru validitatea unei convenţii-trebuie analizată atât din perspectiva art. 966 C. civ., cât şi în raport cu specificul contractului de donaţie ca liberalitate.

Admiţând existenţa a două elemente care compun cauza actului juridic şi anume scopul imediat, care este surprins prin expresia animus donandi, anume intenţia de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb şi scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit, lipseşte un element esenţial al actului juridic. În acest caz, în lipsa scopului imediat, sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute a actului juridic.

În cauză, aşa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanţele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, donaţia a fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Or, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

Drept urmare, contrar celor susţinute de recurent, motivul de nulitate invocat şi analizat de instanţele de fond nu este cel reglementat de dispoziţiile art. 959 din vechiul C. civ., referitoare la violenţă, ca viciul de consimţământ, pentru a fi incidente în cauză dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Este evident că afirmaţiile recurentului se fundamentează pe interpretarea greşită, pe care aceasta o dă noţiunii de cauză a contractului şi, în special, pe confuzia dintre cauză şi consimţământ.

Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1814A din 05 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.