Admissibility of civil delictual liability against public agency official versus sui generis labor law contractual liability regime

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, în data de 16 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi a solicitat obligarea pârâtului A., ca urmare a atragerii răspunderii civile patrimoniale rezultate în urma raporturilor civile ce au operat între părţi, la plata sumei de 762.207,20 RON, reprezentând parte din prejudiciul produs, instituit în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale ce au fost produse acesteia din culpa pârâtului.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349 şi urm., art. 1381, art. 1386 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9627 din 6 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 3 octombrie 2018, sub acelaşi număr de dosar, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018 a fost înaintat dosarul, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., spre soluţionare unui complet din cadrul secţiei a VIII-a litigii de muncă şi conflicte de muncă, pe rolul căreia a fost înregistrat la data de 23 octombrie 2018.

Prin încheierea din 9 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi a fost declinată cauza, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost constat ivit conflictul negativ de competenţă şi înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 23 din 26 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 16 mai 2019, sub acelaşi număr de dosar.

La data de 17 septembrie 2019, reclamanta a depus o cerere precizatoare prin care a învederat că fapta ilicită a pârâtului (din cadrul răspunderii civile delictuale) a constat în nerespectarea dispoziţiilor art. 52 alin. (12) din Legea nr. 500/2002, respectiv în lipsa dispunerii de măsuri pentru recuperarea prejudiciilor cauzate instituţiei, nedispunerea constituirii unei comisii pentru stabilirea persoanelor responsabile de cauzarea prejudiciilor constatate de autorităţile statului.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2963 din 20 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 4000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1485 din 02 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Romi, a schimbat parţial sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei o sumă de 424.022,2 RON şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1485 din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs principal pârâtul A. şi recurs incident reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi.

4.1. Recursul principal declarat de pârâtul A.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate, respingerea apelului formulat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi, menţinerea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-pârât a criticat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 254 şi art. 255 din Codul muncii, a dispoziţiilor art. 1352 şi art. 1357 C. civ., precum şi a celorlalte dispoziţii legale invocate în decizia recurată.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 254 şi art. 255 din Codul muncii, recurentul a susţinut că, în raport cu aceste dispoziţii legale, acţiunea reclamantei este inadmisibilă.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a analizat în mod greşit răspunderea patrimonială din perspectiva răspunderii civile delictuale, invocând, cu aplicarea greşită a normelor legale incidente în speţă, regulatorul de competenţă pronunţat de Curtea de Apel Bucureşti, care a avut ca temei inadmisibilitatea doar din perspectiva Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, nepunând în discuţie regimul juridic aplicabil raporturilor juridice dintre părţile prezentei cauze. Or, raporturile juridice dintre pârât şi reclamantă au fost raporturi juridice de muncă sui generis, aşa cum au fost calificate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii, nr. 46/2008 şi nr. 16/2016, astfel că, în opinia recurentului, răspunderea patrimonială nu poate fi angajată decât în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, aşa cum prevede art. 254 din Codul muncii.

În continuare, recurentul a arătat că cererea de chemare în judecată are ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia pe temei delictual, în baza art. 1349 şi urm. C. civ., or, între părţi au existat raporturi juridice de muncă sui generis, reţinute astfel în jurisprudenţa pronunţată în dosarele părţilor, şi anume dosarele nr. x/2019, nr. y/2019*, nr. x/2019*, nr. x/2019*, nr. x/2019* şi nr. x/2018, în care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei civile, stabilindu-se competenta secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale, ori a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă.

Concluzionând pe acest motiv de recurs, recurentul a susţinut că răspunderea sa nu poate fi atrasă decât pe temei contractual, conform dispoziţiilor art. 254 din Codul muncii, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., recurentul a susţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită reţinută de curtea de apel în sarcina sa constând în neînregistrarea în contabilitate a debitului şi neluarea măsurilor legale necesare pentru recuperare, deşi reclamanta nu a indicat şi nu descris fapta.

În acest sens, instanţa de apel nu avea competenţa de a stabili o astfel de faptă, aceasta putând doar să verifice existenţa faptei ilicite indicate şi descrise de reclamantă, fără însă să se substituie ei.

A susţinut recurentul că, pentru a justifica decizia injustă de stabilire a faptei ilicite, instanţa de apel a plecat de la premiza că acesta era ordonator de credite şi conducea întreaga activitate, inclusiv cea contabilă, a reclamantei Agenţia Naţională pentru Romi, aplicând, în mod eronat, dispoziţiile art. 11 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

A arătat că raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât din conţinutul art. 11 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 rezultă că acesta nu se aplică pârâtului, recurentul-pârât neîndeplinind funcţia de administrator, gestionar, director economic, contabil şef, neavând studii economice superioare şi nici tangenţă cu domeniul economic, astfel cum cere textul de lege invocat.

De asemenea, a susţinut că înşiruirea de texte legale invocate de către instanţa de apel, în motivarea sa, este una generică, pentru o categorie largă de situaţii şi persoane, fără a fi indicat, în concret, un text de lege specific funcţiei de demnitar deţinută de către recurent. Mai mult, instanţa de apel nu s-a raportat la această calitate a pârâtului (de demnitar) şi nici la raporturile juridice specifice de muncă dintre părţi.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit textele legale ale răspunderii civile delictuale, atunci când, deşi a reclamat neînregistrarea, de către pârât, în contabilitatea reclamantei a debitului, nu a verificat cine ar fi trebuit să facă această înregistrare ori dacă aceasta este, în prezent, efectuată.

În ceea ce priveşte debitele solicitate de reclamantă, recurentul a arătat că sumele pretinse sunt cheltuieli neexigibile efectuate în perioada 2008-2012 în proiecte derulate cu mult timp înainte de venirea recurentului la conducerea instituţiei, aceste cheltuieli au fost efectuate de reclamantă anterior datei numirii pârâtului în funcţia de preşedinte al reclamantei şi nu au fost evidenţiate în contabilitatea reclamantei până în anul 2016. De asemenea, debitele au fost identificate cu ocazia controalelor Curţii de Conturi, consemnate în Decizia nr. 15/30.04.2015, iar pârâtul, după ce a luat cunoştinţă de existenţa acestor debite cu ocazia controlului Curţii de Conturi, a dispus măsuri urgente şi consistente pentru a clarifica obligaţiile neînregistrate în evidentele contabile şi pentru recuperarea acestor sume.

Totodată, recurentul a arătat că prin necunoaşterea şi neprobarea întregului lanţ cauzal al pretinsului prejudiciu, instanţa de apel nu avea cum să stabilească în mod corect şi direct, prin prisma dispoziţiilor art. 1357 C. civ., răspunderea patrimonială a celui vinovat de cheltuirea sumelor cerute în prezenta cauză, întrucât nu se face dovada unei legături cauzale directe între debitele cerute şi vreo faptă a pârâtului.

Referitor la măsurile legale privind recuperarea debitului, măsuri derulate de către recurentul-pârât, acesta a susţinut că, deşi instanţa de apel a constatat că aceste măsuri au existat şi au fost consistente, a preferat să nu le analizeze prin prisma dispoziţiilor art. 1357 C. civ., neţinând seama de ele şi apreciind, fără temei, că fapta ilicită, precum şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale au fost stabilite prin actele de control ale Curţii de Conturi şi prin rapoartele Comisiei interne a reclamantei privind stabilirea prejudiciilor.

De asemenea, recurentul a susţinut că fapta ilicită nu putea fi stabilită de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 15/2015 şi nici prin procesul-verbal de constatare din martie 2015, instanţa de apel reţinând greşit că aceste înscrisuri dovedesc fapta ilicită a pârâtului.

Concluzionând, recurentul a susţinut că elementele răspunderii civile patrimoniale nu sunt probate nici de rapoartele interne ale reclamantei (raportul nr. x/06.10.2016 şi raportul nr. x/2017), întrucât acestea sunt acte unilaterale ale reclamantei, fără forţă juridică, în care se reiau constatările Curţii de Conturi din cele două înscrisuri întocmite de aceasta şi, totodată, aceste rapoarte nu-i sunt opozabile, nefiind acte administrative şi neavând o procedură de comunicare şi de contestare.

4.2. Recursul incident declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi

Prin cererea de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată pentru întreaga sumă solicitată, respectiv cea de 762.207,2 RON.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată este nelegală în ceea ce priveşte reţinerea unui procent de culpă a pârâtului de doar 55,63%, procent în urma căreuia a fost diminuată şi suma pe care a fost obligat pârâtul să o plătească reclamantei.

Instanţa de apel nu a indicat un mecanism clar juridic prin care a ajuns la procentul de 55,63%, proporţie pe care o consideră ca fiind culpa intimatului, reţinând doar că, raportat la toate circumstanţele speţei, şansele recuperării debitului cauzat apelantei prin plăţile nelegal efectuate s-au diminuat cu 55,63%.

Or, în opinia recurentei, şansele recuperării debitului s-au diminuat cu 100%, termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată de la persoanele responsabile împlinindu-se în mandatul pârâtului, fără ca acesta să dispună vreo măsură în vederea recuperării acestora.

Aceasta întrucât, prin Ordinul nr. 87/15.07.2015, pârâtul nu a dispus măsuri în vederea recuperării prejudiciului, ci doar emiterea unei adrese la Secretariatul General al Guvernului şi formularea unei acţiuni având ca obiect contestaţie împotriva deciziei nr. 15/2015 a Curţii de Conturi.

Important de observat, în opinia recurentei, este existenţa unui titlu executoriu, respectiv procesul-verbal de constatare nr. E3S54/AZ/13.05.2010 şi nota de debit în valoare totală de 605.746 RON, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a respins contestaţia împotriva procesului-verbal de constatare nr. E3554/AZ/13.05.2010, respectiv 18.09.2012. Decizia Curţii de Conturi a venit doar să constate că nu s-au efectuat demersuri în vederea recuperării debitelor cuprinse în titlu executoriu.

Aşadar, la momentul în care pârâtul a luat primele măsuri în vederea stabilirii unei proceduri operaţionale privind modul de lucru pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi a persoanelor responsabile, în conformitate cu constatările Curţii de Conturi - Ordinul nr. 13/08.02.2016, dreptul la acţiune având ca obiect recuperarea prejudiciului era prescris, conform art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, având în vedere că dreptul material la acţiune s-a prescris în timpul mandatului pârâtului, la data de 18.09.2015, înainte de adoptarea vreunei măsuri de recuperare a prejudiciului, culpa în trecerea timpului şi nerecuperarea prejudiciului aparţine în totalitate acestuia, nu doar în procent de 55,63%, iar chiar şi în situaţia în care ar fi corect raţionamentul instanţei de fond şi s-ar aprecia că responsabil este şi preşedintele anterior, în timpul mandatului căruia a început să curgă termenul de prescripţie, conform dispoziţiilor art. 1443 C. civ., temei juridic reţinut chiar de către instanţa de apel, recurenta se putea îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi preşedinţi.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Agenţia Naţională pentru Romi a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul A., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia, arătând, în esenţă, că între părţi nu există raporturi de muncă, astfel că răspunderea acestuia este una delictuală, cum a reţinut instanţa de apel şi raportat la temeiul juridic indicat de reclamantă.

La rândul său, recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare la recursul declarata de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului incident pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă şi pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus concluzii scrise, însoţite de jurisprudenţă.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 aprilie 2023, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului incident, invocată de recurentul-pârât, şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. şi recursul incident declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi împotriva deciziei civile nr. 1485A din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, la data de 19 octombrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limita şi potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de nelegalitate din recursul principal, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât A. a invocat inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi.

În esenţă, recurentul a susţinut că eventuala angajare a răspunderii sale civile nu ar putea fi realizată decât pe calea specială a răspunderii patrimoniale de dreptul muncii ca formă a răspunderii contractuale, derogatorie de la răspunderea delictuală de drept comun şi supusă dispoziţiilor art. 254, art. 255 şi art. 278 din Codul muncii, întrucât prejudiciul afirmat de reclamantă izvorăşte din activitatea desfăşurată de pârât în calitate de preşedinte cu rang de secretar de stat, funcţie de demnitate publică numită, iar între părţi au existat raporturi juridice de muncă sui generis, precum s-a statuat prin dezlegările obligatorii ale instanţei supreme date prin deciziile RIL nr. 46/2008 şi nr. 16/2016, aplicabile mutatis mutandis în cauză.

Se impune, în consecinţă, examinarea cu prioritate a acestei chestiuni de nelegalitate, întrucât efectul spre care tinde motivul de recurs în discuţie reclamă soluţionarea lui înaintea celorlalte critici de nelegalitate invocate prin recursul principal şi cel incident, ce vizează elementele răspunderii delictuale, aşadar fondul raportului litigios.

Înalta Curte are a observa că, în litigiul pendinte, prin regulatorul de competenţă pronunţat în soluţionarea conflictului negativ de competenţă materială procesuală ivit între o secţie civilă şi una specializată în materie de conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 23/26.03.2019, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei civile, argumentând astfel:

"În cauza de faţă obiectul cererii de chemare în judecată vizează obligarea pârâtului la plata sumei de 762.207,20 RON.

În petitul acţiunii se face referire la angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului ca urmare a raporturilor civile care au operat între părţi, aceasta fiind o formă specifică a răspunderii civile contractuale, însă din considerentele de drept expuse pe larg în paginile nr. 3-6 ale acţiunii rezultă că cererea vizează răspunderea civilă delictuală, temeiul de drept menţionat la finalul cererii evidenţiind intenţia reclamantului de a formula o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1349 C. civ. iar nu pe prevederile Codului muncii coroborate cu cele de drept comun vizând răspunderea civilă contractuală.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. referitor la dreptul de dispoziţie al părţilor, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În cazul în care demersul reclamantului este neechivoc în sensul că înţelege să formuleze o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile C. civ., instanţa nu poate schimba natura juridică a cererii împotriva voinţei reclamantului, chiar dacă reclamantul ar fi ales o cale procesuală greşită faţă de natura dreptului invocat.

Chiar dacă instanţa poate stabili calificarea juridică a cererii în temeiul art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ., această posibilitate vizează exclusiv greşita denumire a cererii, iar nu modificarea fundamentului juridic".

Aşadar, răspunderea civilă delictuală de drept comun a reprezentat cauza juridică a acţiunii reclamantei, examinată pe fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Fapta ilicită, la care s-au raportat ambele instanţe de fond, este descrisă în cererea precizatoare depusă în data de 17.09.2019 la judecata în primă instanţă şi se referă la nedispunerea de măsuri în vederea recuperării prejudiciului de 762.207,20 RON consemnat la punctul 12 din decizia Curţii de Conturi nr. 15/30.04.2015 (plăţi nelegal efectuate anterior anului 2010 din fonduri primite de la bugetul de stat). În concret, instanţă devolutivă a reţinut că fapta ilicită afirmată de reclamantă este următoarea:

"neînregistrarea în contabilitate a prejudiciului cauzat apelantei anterior, rezultat din plăţi neeligibile, stabilit definitiv prin decizia instanţei supreme din 18.09.2012, necalcularea şi neînregistrarea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sau a majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare respective nerecuperate, accesorii calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul şi neluarea în calitate de preşedinte al instituţiei apelante în perioada 2013-2016, a măsurilor necesare în vederea recuperării acestui prejudiciu neacoperit în prezent".

La judecata în primă instanţă, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar în apel soluţia a fost reformată, în sensul admiterii în parte a pretenţiilor afirmate, reţinându-se că fapta ilicită este reprezentată de neîndeplinirea obligaţiilor legale de înregistrare şi recuperare a debitului cauzat prin plăţi nelegal efectuate, iar prejudiciul suferit este rezultatul pierderii, în proporţie de 55,63%, a şansei de recuperare a acestui debit.

Prezentate fiind aceste elemente relevante ale cadrului procesual obiectiv, cu privire specială asupra cauzei juridice deduse judecăţii, Înalta Curte are în vedere că inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală a fost invocată direct în calea de atac a recursului, formând obiectul primului motiv de nelegalitate din recursul principal, exercitat în termen legal.

Este acceptată, în plan doctrinar şi jurisprudenţial, fizionomia juridică specifică, cu un caracter mixt, a inadmisibilităţii - pe de o parte, de excepţie procesuală (fie de procedură, fie de fond), prin modalitatea de invocare, iar pe de altă parte, de apărare de fond, prin consecinţele juridice pe care le implică. De esenţa inadmisibilităţii rămâne, totuşi, trăsătura acesteia de a constitui o modalitate de respingere a cererii sau, mai precis, efectul spre care tind unele excepţii procesuale.

Ca sancţiune procedurală sui generis, ce intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit alese sau al exercitării unui drept la acţiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală, inadmisibilitatea afectează în substanţa sa îndrituirea de a obţine prin intermediul justiţiei recunoaşterea, prezervarea şi concretizarea unui drept subiectiv civil ori valorificarea unei situaţii juridice.

Conturată, aşadar, ca un obstacol procedural definitiv, inadmisibilitatea opreşte instanţa de judecată să analizeze şi să tranşeze fondul pretenţiei deduse judecăţii, inclusiv sub aspectul proteguirii exercitării unui drept subiectiv civil, al valorificării unui interes legitim sau al impunerii executării unei obligaţii civile concrete pentru pârât.

Privită din unghiul naturii sale de excepţie procesuală, inadmisibilitatea acţiunii civile este o excepţie absolută, care priveşte încălcarea unor norme juridice de ordine publică şi, prin urmare, poate fi invocată, ca regulă, în orice stare a procesului, aşadar şi direct în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 247 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) şi art. 488 din C. proc. civ.

În cauză, inadmisibilitatea cererii introductive a format obiect al motivelor de nelegalitate dezvoltate în chiar cuprinsul cererii de recurs principal, cale de atac declarată şi motivată cu respectarea termenului procedural prevăzut de lege. Ca atare, este lipsită de temei juridic apărarea intimatei-recurente, formulată la termenul de dezbatere în fond a recursurilor, privitoare la tardivitatea invocării acesteia.

Împrejurarea că şi în etapa procesuală de debut, mai exact în cuprinsul întâmpinării depuse de pârât la judecata în primă instanţă, a fost invocată inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, nu afectează valabilitatea concluziei anterior reţinute.

Aceasta întrucât, excepţia inadmisibilităţii a fost argumentată iniţial prin raportare la un alt temei juridic pretins incident în cauză, respectiv răspunderea civilă specială reglementată de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, de competenţa jurisdicţiei speciale a contenciosului administrativ. Mai mult decât atât, la termenul din 17.12.2019, pârâtul a renunţat la acest mijloc de apărare, astfel că prima instanţă nu a mai fost în măsură să examineze pretinsa neregularitate procedurală, pentru a i se putea reproşa mai apoi recurentului omisiunea de a-şi fi valorificat eventualele nemulţumiri pe calea apelului.

Aşadar, inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, ce formează obiect de critică prin cererea de recurs principal, a fost invocată în termen şi, pe cale de consecinţă, necesită a fi examinată pentru a se stabili existenţa sau nu a unui atare impediment în cercetarea pe fond a cauzei.

În acest punct al analizei, se cuvine reamintit regimul juridic general, de drept comun, al răspunderii delictuale, precum şi norma cu valoare de principiu consacrată expres în art. 1350 alin. (3) din C. civ., care nu îngăduie celui prejudiciat (evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale incidente) opţiunea între temeiul contractual şi temeiul delictual al răspunderii civile.

Or, Codul muncii reglementează, în cuprinsul art. 253-259 din capitolul III al titlului XI - "Răspunderea juridică", răspunderea patrimonială a părţilor raportului de muncă, ca specie a răspunderii civile contractuale.

Răspunderea patrimonială a salariaţilor se întemeiază, cum de altfel este expres stipulat în chiar alin. (1) al art. 254, pe "normele şi principiile răspunderii civile contractuale".

Fiind, ca natură juridică, o varietate a răspunderii civile contractuale, această formă de răspundere este marcată de anumite particularităţi ce decurg din specificul raporturilor juridice de muncă, între care: este condiţionată de existenţa raportului juridic de muncă; poate avea ca obiect numai repararea prejudiciului material produs angajatorului; nu operează, ca regulă, prezumţia de culpă; răspunderea este individuală, iar în caz de răspundere plurală obligaţiile de reparare sunt de regulă conjuncte, nu solidare; este o răspundere integrală, care vizează nu numai dauna efectivă, ci şi foloasele nerealizate; prezintă un caracter limitat sub aspectul executării silite.

Întrucât mijlocul de apărare invocat de recurentul-pârât este grefat pe existenţa unui pretins raport juridic de muncă sui generis, în înţelesul statuat cu valoare de principiu prin dezlegările obligatorii ale instanţei supreme, indicate în cererea de recurs ca fiind aplicabile mutatis mutandis în cauză, Înalta Curte, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, va admite recursul principal şi cel incident şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecare, fiind de prisos examinarea celorlalte critici de nelegalitate invocate, ce vizează elementele răspunderii delictuale angajate pe seama pârâtului, aşadar fondul raportului juridic litigios.

Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală (iar în caz de respingere a excepţiei procesuale, şi asupra fondului raportului juridic litigios), ţinând seama şi de reperele de analiză fixate de instanţa de casare, precum şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul A. şi recursul incident declarat de reclamanta Agenţia Naţională pentru Romi împotriva deciziei civile nr. 1485A din 02 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2023.