Prescription of land ownership and validity of municipal passive standing; application of 2019 building permit jurisprudence to pre-2001 constructions

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, S.C. G. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi S.C. H. S.A., pentru a se constata intervenită uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiei reclamanţilor cu cea exercitată de autorii I., J. şi K. asupra terenului în suprafaţă de 800 mp, situat în Bucureşti, str. x B, sector 1 şi accesiunea imobiliară artificială a construcţiilor edificate pe acest teren, compuse din 10 camere, 6 holuri, 2 băi, 1 bucătărie şi 3 magazii.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 35, art. 1049 şi următoarele C. proc. civ., art. 577, art. 1860, art. 1890, art. 489, art. 490 şi art. 492 din C. civ. de la 1864, precum şi orice alte dispoziţii legale în materie.

Prin sentinţa civilă nr. 7293 din 3 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului - 631.371,505 RON şi dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j), coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 24 octombrie 2017, sub nr. x/2017, iar prin încheierea din 5 decembrie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, s-a dispus înaintarea cauzei secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 1 martie 2019, sub nr. x/2017*.

2. Judecata realizată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi hotărârea acestei instanţe

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe. Prin încheierea din 6 mai 2019, tribunalul a respins excepţia invocată, constatând că este instanţa competentă din punct de vedere material, teritorial şi funcţional să soluţioneze cauza, în raport de dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 117 C. proc. civ.

După reţinerea cauzei în pronunţare, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, dosarul a fost repus pe rol, fiind puse în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus la dosar concluzii scrise, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

Prin sentinţa nr. 1163 din 10 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general; a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 795,67 mp, situat în Bucureşti, str. x B, sector 1; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 1301A din 3 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins apelurile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei nr. 1163 din 10 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. G. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi S.C. H. S.A., ca nefondate.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.

4.1. Recursul reclamanţilor A., B., C., D., E. şi F..

Prin motivele de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B., C., E. şi F., ulterior expunerii situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului, au susţinut că decizia recurată este nelegală din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 492 C. civ. de la 1864, ale art. 577 şi art. 579 C. civ. (Legea nr. 287/2009), privind accesiunea imobiliară artificială şi a deciziei nr. 13/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la opinia separată exprimată în decizia recurată, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 492 C. civ. de la 1864, în sensul că efectul achizitiv de proprietate asupra lucrării are loc independent de conformarea sau nu a proprietarului normelor ce reglementează disciplina în construcţii. Prin urmare, fiind o construcţie edificată anterior anului 1991, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării construcţiei şi cu prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ.

Au arătat că, în opinia minoritară, s-a reţinut că accesiunea se produce de drept în momentul ridicării construcţiei, nefiind aplicabilă interpretarea oferită prin decizia în interesul legii nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a avut în vedere ipoteza construcţiilor ridicate după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, iar nu situaţia construcţiei litigioase, considerându-se că recurenţii-reclamanţi au dobândit, ca efect al accesiunii imobiliare, dreptul de proprietate asupra construcţiei C1, în suprafaţă de 181 mp.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că, după întocmirea înscrisului sub semnătură privată dintre I. şi J., au realizat o extindere a construcţiei iniţiale, în perioada 1998-1999 şi, întrucât nu au fost în posesia unor acte autentice în ceea ce priveşte terenul, la momentul extinderii construcţiei a existat un impediment în obţinerea autorizaţiei de construire.

Au apreciat că dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială este admisibilă în urma dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, prin uzucapiune.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu se încadrează în categoria persoanelor proprietare ale terenului, care au eludat dispoziţiile legii privind obţinerea autorizaţiei de construire, deoarece autorii lor au dobândit imobilul de peste 30 de ani, prin chitanţă de mână, iar extinderea construcţiei a fost realizată dintr-o necesitate a familiei, în perioada 1998-1999, când nu era pronunţată decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2019.

Au învederat că, pentru construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executărilor de construcţii, se permitea intabularea dreptului de proprietate în lipsa autorizaţiei de construire, pe baza certificatului de atestare fiscală, prin care se dovedea achitarea tuturor obligaţiilor fiscale datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială era situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.

Expunând situaţia de fapt, recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia nr. 1740 din 30 iulie 1983 a Municipiului Bucureşti - Consiliul Popular al Sectorului 1 - Biroul Permanent al Comitetului Executiv privind demolarea lucrărilor executate în plus la imobil, nu a fost pusă în executare.

Totodată, au precizat că, de la decesul autorilor, au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor.

4.2. Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul general

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1859, art. 1847, art. 1890 şi art. 1895 din C. civ. de la 1864, precum şi ale art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 72 din Legea nr. 69/1991, art. 121 şi art. 122 din Legea nr. 215/2001, ale art. 1, art. 4, art. 26 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În acest sens a arătat că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia nu s-a făcut dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu, în raport de temeiurile de drept reţinute de prima instanţă şi de faptul că terenul nu se află în proprietatea unei persoane fizice, în domeniul public sau privat al statului sau în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.

Recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1859 C. civ. şi a învederat că terenul supus litigiului a fost dobândit de defunctul L. printr-o chitanţă de vânzare-cumpărare din 6 noiembrie 1997, de la numitul J., în speţă nefiind dovedită existenţa unei posesii utile, mai lungi de 30 de ani, pentru a fi îndeplinite condiţiile cumulative ale art. 1846 şi art. 1847 C. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate că există posibilitatea joncţiunii posesiilor, conform art. 1859 C. civ., nu a motivat dacă sunt întrunite efectiv condiţiile prevăzute de acest articol, respectiv dacă defunctul I. a început, în persoana sa, o nouă posesie sau dacă presupusa sa posesie, exercitată din anul 1997, poate fi unită cu cea a vânzătorului J..

A arătat că instanţa de apel a făcut menţiune despre evidenţele fiscale care îl consemnează pe vânzătorul J. ca proprietar al unei construcţii în suprafaţă de 47,20 mp, precum şi pe K., care a declarat la adresa din o suprafaţă de teren agricol de 800 mp, la nivelul anului 1995 (teren cumpărat de acesta de la M. în anul 1971, pentru ca ulterior să fie pronunţată o hotărâre judecătorească în anul 1999 numai cu privire la construcţia realizată de K.. Astfel, au fost consemnaţi, pentru perioada 1971-1997, trei deţinători succesivi ai terenului în litigiu, M., K. şi J. (ultimul încheind cu autorul I. chitanţa de mână din 6 noiembrie 1997).

A susţinut că, în aceste condiţii, menţionarea la pagina 8 din considerente a dispoziţiilor art. 646 şi art. 477 C. civ., precum şi ale art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru a justifica, în speţă, calitatea de proprietar nediligent a recurentului-pârât (proprietar al bunurilor fără stăpân) este greşită, cât timp imobilul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive între diverse persoane fizice (în anul 1971 şi în anul 1997), neputând fi vorba, în speţă, despre un bun fără stăpân sau despre o succesiune vacantă (probatoriul administrat inclusiv în faţa instanţei de apel nu a tranşat, fără echivoc, această chestiune).

Recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material menţionate anterior, în mod deosebit a celor prevăzute de art. 1859 C. civ., cât timp nu s-a motivat dacă operează sau nu joncţiunea posesiilor prin raportare la chitanţele de mână încheiate succesiv.

A mai arătat că hotărârea este nemotivată sub acest aspect esenţial al exercitării de către reclamanţi a unei posesii mai lungi de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, precum şi a calităţii sale de posesor nediligent asupra terenului în litigiu pornind de la prezumţia că se discută despre un bun fără stăpân.

5. Apărările formulate în cauză

La 11 februarie 2023, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât, prin care au solicitat, în principal, respingerea acestuia, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 septembrie 2023, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., precum şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie şi a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, nemotivarea hotărârii sub aspectul exercitării de către reclamanţi a unei posesii mai lungi de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, şi al calităţii sale de posesor nediligent asupra terenului în litigiu, pornind de la prezumţia că se discută despre un bun fără stăpân, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 646, art. 477 C. civ., art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru a fi justificată calitatea de proprietar nediligent a recurentului-pârât (proprietar al bunurilor fără stăpân), cât timp imobilul în litigiu a făcut obiectul unor vânzări succesive între diverse persoane fizice (în anul 1971 şi în anul 1997).

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia prevederilor legale pe care se întemeiază aceste motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Dând eficienţă acestor criterii stabilite de legiuitor, se reţine că, pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevante fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate.

Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile legale evocate, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv, a fiecărei critici formulate şi nu un răspuns în detaliu la fiecare argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv, în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, pentru a avea putere de convingere, şi să redea fidel raţionamentul în fapt şi în drept al organului judiciar.

Din examinarea cererii de apel şi a deciziei recurate, se observă că, în motivarea respingerii criticii vizând neexercitarea unei posesii utile asupra terenului de către reclamanţi, instanţa de apel a constatat că, pentru terenul în litigiu exista rol fiscal al unui posesor anterior, respectiv a lui K., astfel încât posesia exercitată nu a fost una clandestină, în condiţiile art. 1860, raportat la art. 1858 pct. 2 C. civ.

Referitor la susţinerile recurentului privind nemotivarea calităţii sale de posesor nediligent asupra terenului, în raport de dispoziţiile art. 477 C. civ., se constată că instanţa de apel a reţinut că din probele administrate în cauză nu a rezultat că acest teren s-ar afla în proprietatea vreunei alte persoane, neexistând nici probe privind faptul că terenul ar face parte din domeniul public, şi a constatat că, prin excluderea tuturor celorlalte posibilităţi, în acord cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, terenul aparţinea ex lege domeniului privat al municipalităţii, chiar în lipsa formalităţilor care să consacre acest lucru, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, la momentul intrării în vigoare a acestei legi, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor, aflate în administrarea primăriilor, au trecut în proprietatea unităţilor administrativ teritoriale, subliniind că în acelaşi sens sunt şi considerentele deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1845, coroborat cu art. 1847 din C. civ. de la 1864 şi art. 36 din C. proc. civ.

Aceste considerente nu permit constatarea lipsei analizei criticilor apelantului pârât şi a lipsei menţionării motivelor pentru care acestea au fost înlăturate, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.

Astfel, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurentul pârât nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinse, ca nefondate.

Luând în examinare criticile de nelegalitate axate pe teza reţinerii greşite a calităţii de proprietar nediligent a recurentului-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, contrar susţinerilor din recurs, acest pârât are calitatea de subiect pasiv în raportul juridic litigios.

Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiţii specifice prevăzute de art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864, incidente în cauză, având în vedere momentul începerii posesiei, referitoare la utilitatea posesiei, sub aspectul calităţilor acesteia de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, precum şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate, cerută pentru prescripţia achizitivă.

În privinţa cadrului procesual subiectiv, se reţine că uzucapiunea este opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de dobândire a dreptului de proprietate, în raport cu proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său, sau persoanei care ar putea opune un drept real asupra imobilului, iar caracterul util al posesiei, condiţie prevăzută de lege pentru constatarea efectului constitutiv de drepturi al prescripţiei achizitive, se verifică în raport cu deţinătorii anteriori ai bunului uzucapat.

Ca atare, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane faţă de care se poate constata dobândirea dreptului invocat şi care au legitimare procesuală într-o asemenea acţiune.

Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în contestarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca subiect de drept, titular al patrimoniului, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul acestui pârât.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, relevă că, prin adresa nr. x/24.06.2019, D.I.T.L. Sector 1 a comunicat că, în prezent, în evidenţa fiscală, pentru imobilul din str. x B figurează înscris J. (100%) cu corp principal, în suprafaţa de 47,20 mp. Referitor la teren, au fost ataşate acte din dosarul fiscal din care rezultă că la nivelul anului 1995, K. declară la adresa din o suprafaţă de 800 mp teren agricol în proprietate, pe care arată că l-a cumpărat în anul 1971 cu chitanţă de mână de la M., solicitând înscrierea la rolul fiscal.

În anul 1997 K. i-a transmis lui J. posesia asupra imobilului, iar în 1999 s-a pronunţat o hotărâre judecătorească care ţine loc de act de vânzare-cumpărare numai cu privire la construcţia realizată de K.. Reclamanţii au depus înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanţă de vânzare-cumpărare", datat 6 noiembrie 1997, prin care J. vinde lui I. imobilul construcţie din str. x B şi terenul aferent în suprafaţă de 800 mp.

Probele administrate cu privire la situaţia juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios.

Instanţa de apel a concluzionat că nu se poate reţine că dreptul de proprietate asupra terenului ar aparţine unei persoane fizice sau succesorilor acesteia, deoarece în istoricul situaţiei imobilului nu există acte încheiate în formă autentică, formă ce reprezenta o condiţie de validitate pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor potrivit Decretului nr. 144/1958 şi Decretului nr. 151/1950.

În raport cu aceste circumstanţe factuale, ce ies din sfera controlului de legalitate specific instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că în mod corect a concluzionat instanţa de apel, în cadrul raţionamentului judiciar expus, asupra apartenenţei terenului în discuţie la domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Astfel, în mod legal a argumentat instanţa de apel faptul că, atât timp cât terenul nu face parte din domeniul public şi nu a fost identificată o persoană fizică care să fie titularul actual al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ-teritoriale, potrivit dispoziţiilor art. 477 din C. civ. din 1864, coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998.

Curtea de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 477 C. civ., potrivit cu care "Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", dispoziţii corelate cu cele prevăzute în Legea nr. 213/1998, în art. 25 ("În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz"), respectiv, în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată").

Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reţinut prezumţia prevăzută de lege că imobilul se regăseşte în patrimoniul pârâtului, situaţie faţă de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reţinute de instanţa de apel.

Totodată, Înalta Curte reţine că legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu.

Cum, în evidenţele oficiale ale recurentului pârât şi ale celorlalte autorităţi nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti, existând prezumţia că face parte din domeniul privat al acestei unităţi administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, fiind astfel este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Recursul recurenţilor-reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. este întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, interpretarea eronată şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 577 şi art. 579 din C. civ. - Legea nr. 287/2009, privind accesiunea imobiliară artificială, precum şi a deciziei nr. 13/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

În acest sens, au învederat recurenţii că imobilul-construcţie a fost edificat anterior anului 1991, în cauză nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi ale Legii nr. 7/1996, dovada dreptului de proprietate fiind făcută prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării construcţiei şi cu prezumţia de proprietate prevăzută de art. 492 C. civ. de la 1864.

Înalta Curte are în vedere că obiectul acţiunii deduse judecăţii asupra căruia au statuat instanţele de fond poartă asupra recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor cu privire la terenul situat în Bucureşti, str. x B, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani prin joncţiunea posesiilor deţinătorilor anteriori şi cu privire la construcţia edificată pe teren, prin accesiune.

Relativ la capătul de cerere vizând accesiunea imobiliară, instanţa de apel, în opinie majoritară, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 13/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, constatând că prima instanţă a stabilit că finalizarea construcţiilor a avut loc după data de 1 august 2001.

Totodată, a apreciat că nu este justificat interesul determinat, legitim, personal, născut şi actual al reclamanţilor de a declanşa procedura judiciară de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune, cât timp există procedura administrativă prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, prin raportare şi la efectul constitutiv al înscrierii drepturilor reale în cartea funciară, potrivit art. 895 şi 900 C. civ.

Înalta Curte constată că reclamanţii justifică un interes în formularea cererii privind accesiunea imobiliară artificială dat fiind că aceştia urmăresc obţinerea unui titlu de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul în litigiu.

Se reţine că, în cauza pendinte, sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864, având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Conform art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Astfel, efectul constitutiv al înscrierii dreptului de proprietate, în baza unui certificat de atestare fiscală, nu poate opera cu privire la o construcţie edificată şi finalizată înainte de intrarea în vigoare a C. civ., cum este cazul în speţă.

Potrivit art. 492 C. civ. de la 1864, "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra."

Prin urmare, în favoarea proprietarului funcţionează o prezumţie de proprietate ce rezultă din faptul alipirii sau încorporării bunului accesoriu la bunul principal care este terenul, textul legal evocat dispensând ca atare pe proprietarul terenului de dovada proprietăţii asupra construcţiei.

Prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în admiterea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Prin considerentele acestei decizii s-a statuat că "Dreptul de a construi este o prerogativă ce intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate, făcând parte din dreptul de dispoziţie materială asupra imobilului, care este supus unor reguli speciale în materia amenajării teritoriului şi a urbanismului, astfel încât, cu prilejul dovedirii faptului edificării, ce stă la baza prezumţiei de proprietate, trebuie dovedită şi respectarea tuturor condiţiilor legale privind autorizarea efectuării lucrărilor de construcţii. Altfel spus, reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci şi caracterul licit al conduitei sale, în sensul că exercitarea dreptului său de dispoziţie materială asupra terenului s-a făcut cu respectarea restricţiilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.(…)" (paragraful 60). "Ca atare, deşi sub aspect probator, dovada dreptului de proprietate este asigurată prin titlul de proprietate asupra terenului, unit cu dovada edificării şi cu prezumţia de proprietate prevăzută, după caz, de art. 492 din C. civ. din 1864 sau de art. 579 alin. (1) din actualul C. civ., recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei de către autorităţile statului, inclusiv de instanţa de judecată, nu se poate face decât în condiţiile respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcţiilor" (paragraful 67).

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe şi opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menţionat, atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Însă, dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. 13/03.06.2019 sunt valabile numai cu privire la construcţiile edificate după data de 1 august 2001, deoarece, prin excepţie de la regula prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 privind înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, numai în cazul în care acestea sunt autorizate, alin. (2) al aceluiaşi articol permite, pentru construcţiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, să se intabuleze dreptul de proprietate şi în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.

Prin criticile formulate, recurenţii susţin că dispoziţiile legale prevăzute de art. 492 C. civ. de la 1864 au fost aplicate greşit de instanţa de apel, care a dat eficienţă deciziei în interesul legii nr. 13/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât această decizie se referă la impedimentele în obţinerea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară în cazul edificării construcţiei ulterior anului 2001, însă, în speţă, construcţia a fost realizată anterior acestui an.

Situaţia de fapt reţinută de tribunal şi avută în vedere de instanţa de apel relevă că imobilele construcţii asupra cărora reclamanţii au solicitat în prezenta cauză constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune sunt edificate şi ulterior datei de 1 august 2001.

Învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând lipsa incidenţei Deciziei nr. 13/03.06.2019, pronunţată de instanţa supremă, formulată în etapa procesuală a apelului, curtea de apel avea îndatorirea de a stabili, în baza probelor administrate în cauză, regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul în legătură cu care a constatat intervenirea uzucapiunii de lungă durată în favoarea reclamanţilor, în raport cu momentul edificării acestora, având în vedere inclusiv dispoziţiile obligatorii ale deciziei anterior menţionate incidente faţă de obiectul cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de proprietarul terenului cu materialele sale.

Consecutiv stabilirii regimului juridic aplicabil construcţiilor se impunea analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea sau, dimpotrivă, respingerea capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale.

Aceasta, întrucât în funcţie de momentul edificării construcţiilor ce formează obiectul pretenţiilor reclamanţilor se aplică reguli diferite în ce priveşte recunoaşterea, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului.

Cum instanţa de apel nu a făcut această distincţie, având în vedere chiar susţinerile reclamanţilor din cererea introductivă de instanţă, reluate prin motivele de apel, cu privire la edificarea integrală a construcţiei compusă iniţial din două camere, bucătărie şi anexe, de către K., anterior încheierii convenţiei cu autorul reclamanţilor, J., şi extinderea ulterioară la zece camere, şase holuri, două băi, o bucătărie şi trei magazii, nu se putea proceda la aplicarea normelor legale incidente anterior evocate şi, respectiv, a statuărilor obligatorii ale instanţei supreme privitoare la imperativul respectării normelor imperative în domeniul autorizării construcţiilor, şi, în consecinţă, sunt întrunite în speţă, din această perspectivă, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 492 C. civ. de la 1864.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va analiza cererea reclamanţilor cu respectarea dezlegărilor pronunţate în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1301A din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.