Civil delictual liability of road administrator for fatal accident: no preclusive effect of fortuitous event finding in prior civil judgment.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ialomiţa, obligarea acestuia la plata echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei totale de 204.906 euro, din care suma de 140.000 euro, reprezentând daune morale cuvenite reclamantului A. pentru suferinţa cauzată de decesul intempestiv al părinţilor, B. şi C., în accidentul rutier produs pe DJ. 302 în data de 13.04.2015; suma de 60.000 euro, constând în daune morale pentru vătămările corporale produse reclamantului A. în acelaşi incident rutier, care au necesitat pentru vindecare peste 50 de zile îngrijiri medicale efective; suma de 4.000 euro, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea autovehiculului D., cu numărul de înmatriculare x, proprietatea sa, distrusă integral în incidentul rutier mai sus menţionat; suma de 3.986 RON, respectiv echivalentul a aproximativ 906 euro, calculaţi la cursul euro din perioada 13.04.2015 - 25.05.2015, când media parităţii leu/euro era de aproximativ 4,4 RON/euro, reprezentând daune materiale, constând în cheltuielile efectuate cu înmormântarea părinţilor.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi următ., art. 1376 şi următ., art. 1381 şi următ. şi art. 1391 şi următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 22 şi art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, republicată.

Pârâtul Consiliul Judeţean Ialomiţa a invocat, prin întâmpinare, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin sentinţa nr. 804 din 27 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiilor III-V ale aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 25 aprilie 2019, sub nr. x/2018.

Prin cererea formulată la 29 august 2019, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii civile şi a cadrului procesual, în sensul chemării în judecată a Instituţiei Prefectului Judeţului Ialomiţa şi a Judeţului Ialomiţa, prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.

Prin încheierea din data de 3 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus introducerea în proces a pârâţilor Instituţia Prefectului Judeţului Ialomiţa şi a Judeţului Ialomiţa, prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.

Prin întâmpinare Instituţia Prefectului - Judeţul Ialomiţa a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin încheierea nr. 514 din 23 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtul Consiliul Judeţean Ialomiţa, în raport de dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus reunirea cauzei nr. 3695/93/2018 cu cea care obiectul dosarului nr. x/2018, şi a dispus înaintarea dosarului Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În consecinţă, a fost conexat dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Ilfov, secţia civilă, având ca obiect cererea reclamanţilor E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ialomiţa, prin care au solicitat acordarea despăgubirilor pentru accidentul produs la 13.04.2015, respectiv 140.000 euro, daune morale solicitate de E. pentru decesul ambilor părinţi, cauzat de accident, 3.986 RON, daune materiale cheltuieli efectuate cu înmormântarea acestora, 70.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţii F. şi G., constând în daune morale pentru decesul bunicilor lor în evenimentul rutier.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Judeţean Ialomiţa, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Instituţia Prefectului Judeţului Ialomiţa.

3. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

3.1. Prin sentinţa nr. 817 din 18 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., E., F., G., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Ialomiţa, reprezentat prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, şi a obligat pârâtul Judeţul Ialomiţa la plata către reclamant A. a sumei de 20.000 euro, daune morale integrale şi a sumei de 26.478 RON, contravaloare autoturism, la plata către reclamanţi E., F. şi G. a sumei de 20.000 euro, daune morale integrale şi către reclamantul E. a sumei de 2676, daune materiale (cheltuieli de înmormântare); a respins pentru rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3.2 Prin sentinţa nr. 1289 din 21 septembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 817 din 18 mai 2021, în sensul că a stabilit că întinderea daunelor morale pentru fiecare dintre reclamanţi este de 10.000 euro, daune morale pentru reclamantul E., 5.000 euro, daune morale pentru reclamantul F. şi 5.000 euro, daune morale pentru reclamanta G..

4. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa - Consiliul Judeţean Ialomiţa, prin preşedinte, împotriva sentinţei nr. 817 din 18 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., E., F. şi G..

5. Calea de atac formulată

Împotriva deciziei nr. 979 A din 17 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Ialomiţa, reprezentată prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.

Ulterior expunerii situaţiei de fapt, recurenta a susţinut nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva nerespectării autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în sensul săvârşirii faptei ilicite de către intimatul A., care se face vinovat de producerea accidentului. A precizat că acest aspect reiese din dosarul penal ataşat prezentului dosar.

A mai arătat că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale întrucât, prin sentinţa nr. 470 din data de 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, fapta ilicită a fost reţinută ca fiind săvârşită de intimatul A., iar nu de către recurentă.

În raport de aceste aspecte, a afirmat că, prin hotărârea recurată, în mod eronat s-a reţinut că, prin sentinţa nr. 470 din 28 mai 2020 nu s-a tranşat, cu putere de lucru judecat, existenţa unei eventuale fapte ilicite săvârşite de către reclamant.

Din aceste considerente, recurenta a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., menţionând şi că, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel trebuia să dispună admiterea apelului său, având în vedere că, în mod eronat, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii sale.

A arătat că, la 1.09.2014, a încheiat cu S.C. Drumuri şi Poduri S.A. Ialomiţa, contractul de lucrări nr. x/01.09.2014 al cărui obiect a constat în întreţinerea şi reparaţiile curente ale drumurilor judeţene - 2014, lucrările fiind derulate pe o perioadă de două luni, acesta fiind şi termenul limită pentru execuţia acestora. În baza contractului, executantul avea obligaţia de a efectua şi finaliza lucrările de întreţinere şi reparaţii curente pe drumurile judeţene, inclusiv pe DJ 302.

În intervalul septembrie- octombrie 2014. pe DJ 302 au fost efectuate lucrări de reparaţii şi plombări, lucrările fiind recepţionate prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, înregistrat sub nr. x/14.11.2014, având o perioadă de garanţie de 12 luni. La 13.04.2015, când s-a produs accidentul de circulaţie, lucrările efectuate se aflau în perioada de garanţie.

La 16.12.2014, UAT Judeţul Ialomiţa a încheiat cu Drumuri şi Poduri S.A. Ialomiţa contractul nr. x/16.12.2014, al cărui obiect a constat în asigurarea serviciilor de deszăpezire. În situaţia în care starea DJ 302 ar fi fost necorespunzătoare, prestatorul S.C. Drumuri şi Poduri S.A., conform obligaţiilor contractuale, ar fi semnalat acest aspect, însă, în perioada 16.12.2014-15.03.2015, nu s-a constatat că starea tehnică a drumului era necorespunzătoare, că necesita lucrări de reparaţie sau că era necesară montarea unor indicatoare de semnalare a obstacolelor/denivelărilor/gropilor.

Recurenta a menţionat că a depus toate diligentele necesare pentru asigurarea circulaţiei pe drumurile judeţene în condiţii corespunzătoare, inclusiv pe DJ 302, motiv pentru care se exclude culpa sa în producerea accidentului rutier.

A susţinut că hotărârea curţii de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 C. civ. şi ale art. 1.349 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, din analiza cărora se constată că angajarea răspunderii civile delictuale presupune existenţa cumulată a trei condiţii sau elemente constitutive: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte inexistenţa faptei ilicite, recurenta a arătat că aceasta reiese, cu putere de lucru judecat, din sentinţa nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă.

Cu referire la prejudiciu, a apreciat că solicitarea unei sume de bani cu acest titlu nu este suficientă. Obligarea recurentei la plata către intimatul A. a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale integrale şi a sumei de 26.478 RON, constând în contravaloarea autoturismului, precum şi obligarea sa la plata către intimaţii E., F. şi G. a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale integrale şi către E. a sumei de 2.676 RON daune materiale (cheltuieli de înmormântare) este excesivă şi arbitrară.

A făcut referire la jurisprudenţa în materie, în care s-a arătat că, deşi dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. reglementează situaţia acordării despăgubirilor rudelor apropriate, prezumându-se existenţa unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude, pentru acordarea acestora este necesar să se facă dovada elementelor obiective pentru cuantificarea daunelor morale.

Totodată, valorile morale lezate de decesul victimei, se impun a fi analizate atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul de a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

Referitor la existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta a susţinut că acesta nu exista în cauză, întrucât fapta ilicită a fost săvârşită de unul dintre intimaţi.

Cât priveşte daunele morale, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudenţa în materie, acestea urmând să îşi păstreze caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale urmând a fi acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Referitor la cuantumul daunelor, recurenta a învederat că însăşi instanţa a reţinut, în privinţa intimaţilor Gae llie şi E., că aceştia nu mai depindeau de părinţii lor, iar în privinţa intimaţilor F. şi G. că erau independenţi de bunici.

A arătat că, probatoriul din prezentul dosar nu fost administrat în mod legal, întrucât, prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul H., s-a stabilit valoarea de piaţă a autoturismului VW Golf, la data producerii accidentului, la suma de 26.478 RON.

Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, cu toate că din sentinţa nr. 470 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020 rezultă că fapta a fost săvârşită de intimatul A., în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale.

6. Apărările formulate în cauză

La 22 noiembrie 2022, intimaţii au depus întâmpinare, prin care au susţinut că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. întrucât vizează nemulţumiri referitoare la interpretarea probatoriului. Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare la 19 decembrie 2022.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 mai 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta UAT Judeţul Ialomiţa împotriva deciziei nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 2 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta UAT Judeţul Ialomiţa este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere dacă a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, recurenta impută instanţei de apel că judecata s-a efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., fiind nesocotite efectele sentinţei civile nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-a reţinut că fapta ilicită a fost săvârşită de reclamantul A..

Potrivit art. 431 C. proc. civ.."(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din prevederile legale mai sus enunţate, este necesar a se face distincţia dintre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată şi care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii cu caracter peremptoriu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care au fost deja dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi.

Având în vedere că recurenta a făcut referire în susţinerea acestui motiv de recurs la sentinţa civilă nr. 470 din 28 mai 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, prin care s-ar fi tranşat chestiunea litigioasă a stabilirii autorului faptei ilicite în persoana reclamantului A., se reţine că recurenta a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, învederând că instanţele de fond erau ţinute a respecta ceea ce s-a tranşat definitiv prin hotărârea judecătorească amintită, respectiv, că fapta ilicită nu a fost săvârşită de recurenta pârâtă, ci de intimatul reclamant A..

Prin urmare, faţă de această valenţă juridică arătată, Înalta Curte reţine că are a examina dacă această chestiune litigioasă, la care s-a raportat recurenta, a reprezentat, într-adevăr, un aspect litigios al cauzei judecate anterior, în cadrul dosarului nr. x/2020, ţinând seama că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătoreşti în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se reţine că aspectul litigios invocat nu a primit, din partea instanţelor de judecată, o dezlegare jurisdicţională în litigiul anterior, în sensul celor arătate de recurentă.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2020, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Ialomiţa, a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, iar împotriva pârâtului J. S.A. a fost respinsă întrucât reclamantul din prezenta cauză, A., nu se face vinovat de săvârşirea accidentului dată fiind existenţa unui caz fortuit, urmare a gropii din asfalt.

În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susţinerea recurentei cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., referirea instanţei la fapta ilicită fiind scoasă din context, în condiţiile în care s-a reţinut cazul fortuit, având în vedere că în situaţia în care se pune în discuţie stabilirea răspunderii civile delictuale nu orice faptă a omului, care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci numai aceea care s-a săvârşit cu vinovăţie de către cel ce a cauzat prejudiciul, vinovăţie constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Recurenta a invocat şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora,,(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Se reţine însă că, în aplicarea acestor dispoziţii, doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, însă, în cauză, dosarul penal nr. x/2015 a fost finalizat cu o soluţie de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni, iar nu cu o hotărâre pronunţată de instanţa de judecată pentru a fi incident textul legal antereferit.

În plus, prin ordonanţa emisă de în dosarul penal s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen., reţinându-se că din probele administrate a rezultat fără dubiu că accidentul de circulaţie a avut drept cauză groapa de dimensiuni considerabile din carosabil în care a intrat autovehiculul condus de A., fiind astfel întrunită condiţia imprevizibilităţii absolute.

O altă critică de recurs formulată vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1.349 alin. (1) şi (2) din C. civ., recurenta susţinând că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale vizând fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 C. civ., poate fi reţinută în situaţia îndeplinirii cumulative a următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

Obligaţia de a repara prejudiciul rezultat din fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ., poate fi angajată numai în sarcina persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie.

Cât priveşte fapta ilicită, se subsumează acestei noţiuni conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, respectiv acţiunile sau inacţiunile ce conduc la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane, acesta trebuind să aibă caracter cert şi să nu fi fost reparat.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este, totodată, necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv ca prejudiciul cauzat altuia să fie consecinţa faptei ilicite săvârşită de o altă persoană.

În ceea ce priveşte culpa, aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această vinovăţie le-ar îmbrăca.

Curtea de apel, având obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluţiunii, conform art. 477-478 C. proc. civ., a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă de fond în baza probatoriului administrat, care nu a fost contestată de către apelantă, instanţa de apel a reţinut că factorul imediat declanşator al accidentului, care a condus prin legătura imediată de cauzalitate la producerea impactului a fost devierea autoturismului VW Golf pe contrasens, în urma impactului cu groapa, în lipsa căreia devierea nu ar fi avut loc. Prin urmare, existenţa gropii în carosabil, având lungimea de 2 m şi adâncimea de 10 cm, a fost cauza declanşatoare a accidentului.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, fapta ilicită a constat în neîntreţinerea corespunzătoare a drumului judeţean de către pârâtă căreia îi incumba această obligaţie de întreţinere.

Argumentul invocat de către recurentă cu privire la existenţa unei perioade de garanţie a lucrărilor de reparaţii şi plombări efectuate la drumul pe care s-a produs accidentul a fost înlăturat de instanţa de apel în mod pertinent, întrucât acesta nu constituie un motiv de natură a înlătura vinovăţia apelantului în raport cu reclamanţii, ci reprezintă o împrejurare ce vizează exclusiv relaţia contractuală a recurentei cu S.C. Drumuri şi Poduri S.A. Ialomiţa, societate cu care s-a încheiat contractul de lucrări al cărui obiect a constat în întreţinerea şi reparaţiile curente a drumurilor judeţene, inclusiv a drumului pe care s-a produs accidentul rutier în speţă.

Referitor la criticile recurentei vizând acordarea daunelor morale, Înalta Curte reţine că prejudiciul moral produs reclamanţilor a fost corect analizat de instanţele de fond, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Se reţine că, spre deosebire de acţiunea în dezdăunare pentru prejudicii materiale, în cadrul căreia prejudiciul pretins trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii sale, în situaţia cererilor ce au ca obiect acordarea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nepatrimonial, nu şi la întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că acest tip de prejudiciu nu poate fi stabilit prin reguli stricte, din moment ce acesta diferă de la o persoană la alta, în funcţie de particularităţile fiecăruia.

Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor pentru prejudicii de ordin moral nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie pentru victime o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana prejudiciată. Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele concrete ale acestuia.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când apreciază daunele morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Învestită fiind cu soluţionarea criticii vizând cuantumul daunelor morale acordate de tribunal, instanţa de apel, având în vedere reperele utilizate în mod constant în jurisprudenţa naţională şi jurisprudenţa CEDO, a reţinut, în speţă, că raportat la natura prejudiciului şi la valorile morale lezate, suma acordată prin hotărârea instanţei de fond, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanţilor, este una echitabilă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt copiii, respectiv, nepoţii persoanelor decedate, iar relaţia dintre astfel de rude este prezumată ca fiind una care implică un grad de ataşament ridicat şi afecţiune, incumbând apelantei pârâte obligaţia de a invoca şi de a dovedi că această relaţie era de aşa natură încât să nu se poată reţine existenţa unei valori lezate sau că lezarea a fost una de mai mică intensitate. Constatând că accidentul produs ca urmare a lipsei de diligenţă a administratorului drumului de a asigura întreţinerea şi reparaţia acestuia a determinat decesul a două rude apropriate şi vătămarea corporală a unuia dintre reclamanţi, vătămare care a presupus 22-25 de zile de îngrijire medicală, a apreciat că sumele acordate de prima instanţă de fond nu pot fi considerate nerezonabile sau reprezentând o cale facilă de a obţine sume de bani de natură a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză.

Prin urmare, valorile morale lezate prin decesul victimei au fost avute în vedere de instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, cu respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate de jurisprudenţa CEDO, cu scopul urmărit de a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Relativ la cuantumul reparaţiei acordate, modalitatea în care instanţa de apel a particularizat criteriile de evaluare, prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, pe baza probelor administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Recurenta a susţinut şi faptul că probatoriul nu a fost administrat în mod legal, întrucât prin raportul de expertiză evaluatorie, întocmit de expertul H., s-a stabilit valoarea de piaţă a autoturismului VW Golf, la data producerii accidentului, la suma de 26.478 RON.

Se reţine că astfel de critici, care vizează, în esenţă, modul de interpretare a probatoriului administrat şi stabilirea circumstanţelor factuale conform acestui probatoriu, nu corespund exigenţelor căii de atac extraordinare a recursului, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta invocă folosirea de către curtea de apel a unor considerente contradictorii în motivarea deciziei recurate, învederând că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii sale civile delictuale, cu toate că din sentinţa civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 98 din 22 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, rezultă că fapta a fost săvârşită de intimatul A..

Existenţa unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanţei să evidenţieze, în cadrul considerentelor, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri din perspectiva nemotivării ori a motivării necorespunzătoare a acesteia şi, anume, lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anterior evocat, contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Din examinarea deciziei recurate se observă că instanţa de apel, răspunzând criticilor referitoare la aspectele reţinute prin sentinţa civilă nr. 470 din 28 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a statuat că respectiva hotărâre nu a tranşat cu putere de lucru judecat existenţa unei eventuale fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie a reclamantului din prezenta cauză, A., întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, în contradictoriu cu asiguratorul, tocmai pentru lipsa vinovăţiei reclamantului.

Analizând în continuare criticile pârâtei vizând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut cu privire la fapta ilicită că producerea accidentului, cauza imediată a acestuia, aşa cum rezultă din raportul de expertiză şi probele administrate în dosarul de urmărire penală, conduc la concluzia că la momentul producerii accidentului, în asfalt exista o groapă adâncă de 10 cm şi lungă de 2 mp, ce a fost plombată cu nisip la 4 zile după accident.

Faţă de aspectele relevate, se constată că decizia recurată nu conţine dispoziţii contradictorii, motivarea deciziei recurate fiind una clară, structurată şi coerentă, prin raportare la probele administrate şi dispoziţiile legale incidente.

Astfel, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină deci incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale neputând fi primite.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta UAT Judeţul Ialomiţa împotriva deciziei nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta UAT Judeţul Ialomiţa împotriva deciziei nr. 979A din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.