Paulian action: Start of limitation period tied to creditor's actual knowledge of insolvency-inducing act, not mere awareness of property transfer

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 6 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi şi autentificat sub nr. x/02.10.2013, pentru cauză ilicită, susţinând că a fost încheiat în frauda intereselor reclamantei, pentru ca pârâţii B. şi C. să îşi creeze, cu rea-credinţă, o stare de insolvabilitate, în scopul de a se sustrage de la obligaţia de a achita ratele unui credit de 50.000 euro, în complicitate cu pârâţii D. şi E.; urmare a constatării nulităţii absolute a contractului menţionat, să se dispună revenirea la situaţia anterioară; după repunerea părţilor în situaţia anterioară, să fie obligaţi pârâţii B. şi C. să acopere prejudiciul cauzat reclamantei, în sumă de 62.543,53 euro + 11.919,16 RON (reprezentând debitul rezultat împotriva reclamantei, prin titlu executoriu), cu cheltuieli de judecată; înscrierea, pe durata procesului, a menţiunilor corespunzătoare existenţei litigiului în CF nr. x a sectorului 2, având nr. cadastral x, în care este înregistrat imobilul în legătură cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare lovit de nulitate absolută, pentru ca orice alt cumpărător sa cunoască situaţia imobilului.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1235, art. 1236, art. 1237, art. 1238, art. 1247 şi ale art. 1249 C. civ.

La data de 30 septembrie 2015, reclamanta A. a depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a arătat că, pe lângă solicitările enumerate iniţial, înţelege să solicite declararea, ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii B. şi C. şi pârâţii D. şi E. întrucât acest contract a fost încheiat în frauda intereselor sale, prin crearea ori mărirea stării de insolvabilitate a pârâţilor Croitoru şi punerea la adăpost a imobilului acestora, situat în Bucureşti, Calea x.

În drept, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 1562 şi ale art. 1669 din C. proc. civ. de la 1864, în vigoare la data contractului de credit şi ale art. 2306 C. civ.

Prin încheierea din data de 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de obiectul cererii reclamantei, modificat, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 2 octombrie 2013, ca urmare a constatării nulităţii absolute, repunerea în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la acoperirea prejudiciului rezultat din executarea silită, precum şi declararea inopozabilităţii faţă de reclamantă a actului de vânzare-cumpărare încheiat în octombrie 2013, temeiul juridic al cererii fiind art. 1562 C. civ. şi următ. din C. civ. (Legea nr. 287/2009).

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E.; a declarat inopozabil, faţă de reclamantă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi şi autentificat sub nr. x/02.10.2013 de Biroul Notarial "F."; a respins celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâţii B. şi C. a sumei de 2.250 RON, respectiv către pârâţii D. şi E. a sumei de 2.480 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul avocaţial; potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, au fost obligaţi, în solidar, pârâţii la plata către stat a sumei de 5.585 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru acordată reclamantei cu titlu de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plată.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia nr. 334A din 16 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii B. şi C., D. şi E. împotriva sentinţei nr. 1441 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; a respins cererile apelanţilor-pârâţi privind obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă

Prin decizia nr. 1733 din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de pârâţii B. şi C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 334A din 16 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Competenţa de soluţionare a cauzei de către secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită prin decizia nr. 169 din 24 iunie 2019 a Completului de 5 judecători al acestei instanţe, urmare a ivirii conflictului negativ de competenţă între cele două secţii civile.

5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, în rejudecare

În rejudecarea apelurilor, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 4 martie 2021, sub nr. x/2015.

Prin decizia nr. 589A din 25 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile împotriva sentinţei nr. 1441 din 14 noiembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar nr. x/2015), declarate de pârâţii C. şi B., E. şi D., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii C. şi B., precum şi pârâţii E. şi D..

6.1. Recursul pârâţilor C. şi B.

Recurenţii au susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept în ceea ce priveşte termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune, privind proba cu înscrisuri, administrată împotriva intereselor lor, administrarea probelor în apel şi motivarea hotărârilor în baza unor prezumţii simple, fiind ignorată situaţia concretă a speţei deduse judecăţii.

Cu privire la termenul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune, au arătat că prin decizia recurată s-a statuat că acesta este reprezentat de data de 17.02.2015, când intimata-reclamantă a luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, în şedinţă publică, moment când aceasta a avut şi reprezentarea prejudiciului.

Recurenţii au arătat că, pe parcursul desfăşurării proceselor, s-au evidenţiat câteva date, de o importanţă deosebită: 31.05.2013, notificarea intimatei-reclamante către recurenţi cu privire la transferul ipotecii instituite pentru imobilul din Bucureşti, str. x, la imobilul situat în Bucureşti, Calea x, sector 2; 29.01.2014, data introducerii cererii de chemare în judecată, care avea ca obiect transferul ipotecii de pe imobilul din Laboratorului nr. 133 (proprietatea reclamantei), la imobilul din Calea x (proprietatea recurenţilor, dosarul nr. x/2014); 12.11.2014, începerea executării silite de către BEJ G.; 17.02.2015, data când intimata-reclamantă a primit actul de vânzare-cumpărare, în şedinţă publică, în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti; 19.06.2015, adjudecarea imobilului din Laboratorului nr. 133, sector 3; iulie 2015, introducerea cererii de chemare în judecată privind cauza pendinte; septembrie 2015, formularea cererii modificatoare vizând inopozabilitatea actului încheiat între pârâţi; decembrie 2015, când reclamanta a recunoscut, prin interogatoriul din faţa Tribunalului Bucureşti, că a mers să consulte cartea funciară, însă nu a reuşit, întrucât nu era proprietarul imobilului.

Recurenţii au apreciat că, în mod părtinitor, s-a trecut cu vederea peste aspectul consultării cărţii funciare, instanţa de apel reţinând numai poziţia intimatei-reclamante, în sensul că a luat cunoştinţă despre conţinutul actului în şedinţa de judecată din 17.02.2015.

Au susţinut că, deşi aceasta a afirmat că va depune la tribunal dovezi, cu rea-credinţă nu le-a prezentat instanţei, deşi se presupune că intrase în posesia acestora. În perioada 2013-2014, aceasta a primit o serie de notificări privind creanţa de la H. S.A..

Recurenţii au apreciat că momentul la care intimata-reclamantă a realizat existenţa unui posibil prejudiciu şi a avut reprezentarea acestuia, nu poate fi reţinut decât în luna mai 2013, sau cel târziu în luna ianuarie 2014, având în vedere că banii obţinuţi din contractul de credit x au fost folosiţi exclusiv de aceasta. Creditul a fost făcut pentru a plăti creditul fiicei sale, I., contractat cu J., acest credit fiind achitat şi în prezent de recurenţi, întrucât nu a fost acoperit cu cel luat de la H. S.A., astfel cum se stipula în contract.

Au afirmat că intimata-reclamantă ştia că ajutorul dat de către recurenţi la plata creditului a fost sistat în 2012, având în vedere manevrele dolosive ale acesteia. Toate chestiunile penale apărute între părţi au fost reclamate autorităţilor, care nu au demarat cercetările penale, lăsând dosarele în nelucrare, acestea fiind soluţionate prin clasare.

Recurenţii au susţinut că au fost notificaţi de către intimata-reclamantă în luna mai 2013, prin intermediul executorului judecătoresc, în sensul transferării ipotecii şi restituirii sumei de 1.533 euro, pe care aceasta i-a achitat în contul creditului. În plus, reclamanta a introdus o cerere de chemare în judecată, având ca obiect transferul ipotecii de pe imobilul proprietate personală asupra imobilului recurenţilor.

Au învederat că data de la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, născându-se dreptul de a solicita declararea inopozabilităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP "F." sub nr. x/2013, a început să curgă de la 31.05.2013 sau cel târziu din ianuarie 2014, astfel că, raportat la momentul introducerii prezentei acţiuni (iulie 2015) sau chiar a cererii modificatoare (septembrie 2015), termenul de l an prevăzut, sub sancţiunea decăderii de art. 1564 C. civ., era împlinit.

Referitor la proba cu înscrisuri, ce ar fi fost administrată împotriva intereselor recurenţilor, aceştia au arătat că Tribunalul Bucureşti, cu încălcarea legii, a verificat alte dosare şi a administrat probe după încheierea dezbaterilor, încălcând dispoziţiile art. 7, art. 9 şi art. 16 C. proc. civ., chestiune reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ulterior, fără a ţine cont de împrejurarea că proba a fost administrată cu încălcarea legii, curtea a reţinut că aceasta a rămas câştigată cauzei. Cât priveşte administrarea probelor în apel, curtea a constatat că a acordat tuturor părţilor posibilitatea de a administra orice probă şi contraprobă, dispunând audierea intimatei-reclamante în cadrul unui interogatoriu, care a fost luat în şedinţa de judecată, fără a da posibilitatea părţilor de a-i adresa întrebări suplimentare.

Sub aspectul motivării hotărârilor în baza unor prezumţii simple, fără a se ţine cont de situaţia concretă a speţei deduse judecăţii, recurenţii au susţinut că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, criticând punctual modul de soluţionare a prezentei cauze, instanţa de apel a reluat motivările instanţelor anterioare, care au fost pronunţate pe baza unor prezumţii simple, refuzând să observe situaţia reală.

6.2. Recursul pârâţilor E. şi D.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1562 C. civ., sub două aspecte: pe de-o parte, recurenţii Croitoru nu au devenit insolvabili prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, iar, pe de altă parte, în cauză nu s-a dovedit că terţii contractanţi au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia.

Au apreciat că nu este îndeplinită condiţia măririi insolvabilităţii patrimoniului recurenţilor B. şi C. prin încheierea actului a cărei inopozabilitate se cere, întrucât aceştia nu au devenit insolvabili prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, autentificat de BNP F., şi nici nu şi-au mărit starea de insolvabilitate prin încheierea acestei convenţii.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel în decizia recurată, recurenţii B. şi C. au achitat timp de 10 ani ratele aferente contractului de împrumut nr. x/13.08.2009, contractat de I., în perioada ianuarie 2012- iunie 2021. Conform declaraţiei din 6.09.2013, aflată la dosarul de apel, recurenţii au achitat o creanţă, în cuantum de 20.000 euro, în proximitatea datei încheierii contractului a cărei revocare se cere.

Au menţionat recurenţii că obţin venituri constante din activitatea pe care o desfăşoară şi venituri cu titlu de chirie, iar existenţa unor relaţii de familie tensionate nu poate fi confundată cu îndeplinirea condiţiei apariţiei sau măririi insolvabilităţii lor, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013.

Faptul că timp de 10 ani recurenţii au achitat ratele contractului de împrumut x/13.08.2009, în cuantum de aproximativ 300 euro, lunar, şi faptul că obţin constant venituri din chirii şi salarii, nu permit aplicarea prezumţiei de insolvabilitate.

Au afirmat că, în mod nelegal, instanţa de apel a pus semnul egalităţii între două situaţii care nu sunt echivalente, respectiv, insolvabilitatea şi lipsa bunurilor imobile din patrimoniul unei persoane. Astfel, deşi recurenţii nu deţin bunuri imobile în patrimoniul lor, nu sunt insolvabili.

Au considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1562 alin. (1) C. civ. prin decizia recurată, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013 nu a provocat sau mărit starea lor de insolvabilitate.

Au susţinut că nu este îndeplinită condiţia complicităţii la fraudă a terţilor cumpărători, recurenţii D. şi E., prevăzută de dispoziţiile art. 1562 alin. (2) C. civ., întrucât la data de 2.10.2013, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, nu exista un dosar de executare silită, încheierea prin care s-a încuviinţat executarea silită fiind pronunţată la 12.11.2014, la peste un an de la încheierea actului translativ de proprietate.

Au arătat că sunt terţi faţă de contractul de împrumut şi nu ar fi putut anticipa iminenţa unui litigiu între părţi. Susţin că la 29 ianuarie 2014 a fost depusă cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, care avea ca obiect solicitarea de transfer a ipotecii de pe imobilul din Laboratorului nr. 133 (proprietate a reclamantei A.) asupra imobilului din Calea x, cumpărat de recurenţii E. şi D..

Executarea silită asupra imobilului din Bucureşti, strada x nr. 133, a început la data de 12.11.2014, iar adjudecarea imobilului a avut loc la data de 19.06.2015.

Instanţa de apel a reţinut că, la data de 2.10.2013, recurenţii E. şi D., cumpărători ai imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, ar fi ştiut că prin actul ce se încheie se măreşte starea de insolvabilitate a acestora, însă, în cauză, nu s-a administrat nicio probă din care să reiasă că ar fi cunoscut o astfel de împrejurare sau că vor prejudicia în viitor un creditor de un bun care ar fi putut fi urmărit silit.

Recurenţii au apreciat că îndeplinirea condiţiilor acţiunii revocatorii trebuie analizată la data de 2.10.2013, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2013, iar nu la momente ulterioare semnării acestuia.

Au afirmat că eventualele îndoieli ce pot fi generate de încheierea contractului de închiriere nr. x/11.10.2013, reţinute de instanţa de apel ca motiv al respingerii apelului, nu pot constitui temei al menţinerii soluţiei de admitere a acţiunii revocatorii, câtă vreme nu este dovedită condiţia impusă de lege, respectiv împrejurarea că recurenţii E. şi D. cunoşteau că vânzătorii B. şi C., prin încheierea actului, şi-au mărit sau creat starea de insolvabilitate.

Au susţinut că forţa probantă a prezumţiei folosite de instanţă, respectiv presupusa complicitate la fraudă a recurenţilor E. şi D. este o prezumţie simplă, care, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu poate produce efecte.

7. Apărările formulate în cauză

La 14 noiembrie 2022, recurenţii-pârâţi C. şi B. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâţii E. şi D., prin care au solicitat admiterea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică formulată de recurenţii-pârâţi C. şi B. s-a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1564 C. civ. privind momentul de la care curge termenul de prescripţie extinctivă, critică ce poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-pârâţi susţin că momentul la care intimata-reclamantă a avut reprezentarea unui posibil prejudiciu ce rezultă din actul a cărui inopozabilitate a solicitat-o nu poate fi reţinut decât la data de 31 mai 2013 sau, cel mai târziu, în ianuarie 2014.

Se constată că, învestită fiind cu analiza criticii vizând soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul ce rezultă din actul atacat, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se constata prin acţiunea pendinte, a fost cunoscut şi putea fi solicitat a fi reparat de la data de 17 februarie 2015, când contractul de vânzare-cumpărare a fost depus ca mijloc de probă în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, moment la care reclamanta a putut observa conţinutul contractului atacat.

Înalta Curte constată că acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art. 1562-1565 C. civ., este acea acţiune prin care creditorul urmăreşte obţinerea inopozabilităţii pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, scopul final constând în crearea condiţiilor reparării prejudiciului cauzat creditorului. Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1564 C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat."

Trebuie observat că textul art. 1564 C. civ. stabileşte două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data la care titularul acţiunii revocatorii a luat cunoştinţă de prejudiciul ce rezultă din actul atacat, precum şi un moment obiectiv, constând în data la care acelaşi titular trebuia să cunoască despre existenţa prejudiciului.

Prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului.

Referitor la momentul obiectiv la care creditorul trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, respectiv momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte reţine că acesta nu poate fi decât momentul la care creditorul putea să ia cunoştinţă efectiv de existenţa stării de insolvabilitate a debitorului.

În legătură cu aplicarea prevederilor art. 1564 C. civ., curtea de apel a reţinut că noţiunea de "cunoaştere a prejudiciului" are legătură şi cu situaţia patrimonială a creditorului reclamant în acţiunea pauliană, pentru că acelaşi act translativ de proprietate încheiat de debitor poate fi generator de prejudicii patrimoniale pentru creditor, la un anumit moment, pe când, la un alt moment, acelaşi act să nu reprezinte încă un act generator de prejudicii patrimoniale. Astfel, a apreciat că nu sunt lipsite de relevanţă restul împrejurărilor factuale ce au generat litigiul de faţă, respectiv, faptul că intimata-reclamantă a fost executată silit abia la data de 19.06.2015, data actului de adjudecare a apartamentului său din str. x, executarea sa silită fiind încuviinţată la data de 12 noiembrie 2014, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti din dosarul nr. x/2014.

Totodată, la data de 29 ianuarie 2014, intimata-reclamantă a iniţiat litigiul obiect al dosarului nr. x/2014, prin care a solicitat obligarea pârâţilor Croitoru la instituirea unei ipoteci asupra apartamentului lor din Calea x, precum şi radierea ipotecii instituite asupra apartamentului său din str. x, ulterior executat silit, intimata reclamantă susţinând neachitarea ratelor la creditul contractat de către pârâţii Croitoru (garantat de reclamantă prin ipotecă) şi iminenta sa executare silită, faţă de somaţiile ce i-au fost transmise de H. S.A..

În acest context factual, instanţa de apel a reţinut că, şi în ipoteza aflării despre vânzare la finele anului 2013 (teza propusă de apelanţii-pârâţi Croitoru), această situaţie nu ar fi presupus neapărat cunoaşterea de către intimata-reclamantă a prejudiciului rezultat din actul de vânzare atacat, în condiţiile în care executarea silită împotriva sa a început în noiembrie 2014, moment de la care patrimoniul său a început să fie efectiv urmărit pentru datoria pârâţilor Croitoru.

Relativ la susţinerile pârâţilor Croitoru vizând faptul că termenul de prescripţie a început să curgă în perioada noiembrie- decembrie 2013, întrucât intimata reclamantă a declarat la interogatoriul administrat în faţa tribunalului că în luna noiembrie sau decembrie, ulterior vânzării imobilului din Calea x, a fost la cartea funciară a Sectorului 2 Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că împrejurarea deplasării la biroul de carte funciară nu conduce la concluzia implicită că intimata reclamantă a şi observat conţinutul cărţii funciare a apartamentului din Calea x şi, cu atât mai puţin, că ar fi văzut/citit contractul de vânzare cumpărare al apartamentului, nefiind administrate probe în sensul dovedirii faptului că aceasta cunoştea numărul cărţii funciare a apartamentului pentru a solicita observarea cuprinsului cărţii funciare. Totodată, la interogatoriul administrat, în rejudecarea apelurilor, intimata reclamantă a arătat că a fost la cartea funciară după ce a aflat că apartamentul se vânduse, fără a preciza când anume, dar i s-a comunicat că nu poate primi relaţii, nefiind proprietar. În cadrul aceluiaşi interogatoriu, intimata reclamantă a arătat că a aflat de vânzarea apartamentului din Calea x la tribunal, într-un proces cu fiul ei, când avocata acestuia i-a dat contractul de vânzare, dar nu ştie anul.

Aşa cum în mod pertinent au apreciat instanţele de fond, momentul la care intimata reclamantă creditoare a cunoscut prejudiciul este momentul la care a luat cunoştinţă de conţinutul contractului atacat, când aceasta a constatat că recurenţii debitori şi-au creat starea de insolvabilitate şi nu mai au bunuri care să poată fi executate silit, iar împotriva sa, în calitate de garant ipotecar, era demarată executarea silită de către H. S.A..

Interesul de a acţiona al reclamantei s-a născut la momentul la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască despre crearea sau mărirea stării de insolvabilitate prin actul încheiat de debitor a cărui inopozabilitate se solicită a fi declarată prin acţiunea revocatorie.

Chiar dacă reclamanta creditoare ar fi aflat despre vânzarea bunului imobil al debitorilor săi, acest fapt nu poate constitui momentul subiectiv la care se naşte dreptul la acţiunea revocatorie, înseşi dispoziţiile art. 1564 din C. civ. făcând trimitere explicită la formarea clară a percepţiei existenţei unui prejudiciu - prin prisma fraudei debitorii săi (ori şi a terţilor), precum şi al conturării stării de insolvabilitate.

S-a reţinut că, în cauză, prejudiciul ce rezultă din actul atacat, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a fi constatată prin acţiunea înregistrată la data de 6 iulie 2015, modificată la 30 septembrie 2015, a fost cunoscut şi putea fi solicitat a fi reparat la 17 februarie 2015, data la care contractul de vânzare-cumpărare a fost depus ca mijloc de probă în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, moment de la care prescripţia a început să curgă, astfel încât, la data modificării cererii de chemare în judecată, când reclamanta a dedus judecăţii pretenţii circumscrise unei acţiuni pauliene, data de 30 septembrie 2015, termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, instituit de art. 1564 C. civ., nu era împlinit.

Având în vedere că instanţa de apel, raportat la situaţia de fapt stabilită, a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1564 C. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica recurenţilor privind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

O altă critică de recurs formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel a reţinut ca fiind câştigate cauzei înscrisurile administrate de către instanţa de fond, în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 7, art. 9 şi ale art. 16 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.

Modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să examineze critica vizând administrarea de către tribunal a unor înscrisuri, după reţinerea cauzei în pronunţare, nu le creează recurenţilor vătămarea prevăzută de legiuitor pentru a se putea reţine incidenţa acestui motiv de casare.

Astfel, cu privire la aspectul administrării de către instanţa de fond a înscrisurilor constând în încheierea de şedinţă din 17 februarie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, în dosarul nr. x/2014 şi sentinţa civilă nr. 498 din 28 aprilie 2015, pronunţată în acelaşi dosar, instanţa de apel a reţinut că, prin depunerea la dosar, din oficiu, după reţinerea cauzei în pronunţare, a unor înscrisuri, pe care apoi tribunalul şi-a sprijinit soluţia, fără ca acestea să fie aduse la cunoştinţă părţilor şi să fie puse în dezbaterea contrarie a acestora, prima instanţă a nesocotit dreptul la apărare al părţilor şi contradictorialitatea în procesul civil.

Însă, instanţa de apel, în rejudecare, a apreciat că admiterea apelurilor exclusiv pentru nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 7, art. 14 şi ale art. 16 din C. proc. civ. ar fi determinat o anulare a sentinţei cu evocarea fondului de către curtea de apel, ceea ce oricum instanţa de apel a realizat, graţie efectului devolutiv al apelului, iar părţile în rejudecarea apelului au avut posibilitatea să ia cunoştinţă de aceste înscrisuri, să propună şi să administreze probe/contraprobe suplimentare, fiind încuviinţate şi administrate probele solicitate de părţi.

Înalta Curte constată în acest sens că la primul termen acordat în rejudecare, după casare, recurenţilor le-a fost încuviinţată cererea de acordare a unui termen în vederea pregătirii apărării şi pentru formularea unor alte eventuale cereri de probe şi completării probei cu înscrisuri, astfel cum reiese din consemnările încheierii din 3 decembrie 2021.

Or, câtă vreme în virtutea efectului devolutiv al căii de atac a apelului, astfel cum este consfinţit de art. 476-478 din C. proc. civ., instanţa de apel, în rejudecare, a acordat recurenţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de toate înscrisurile aflate la dosar, inclusiv cele depuse la tribunal după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare, curtea acordând tuturor părţilor posibilitatea administrării oricăror probe şi contraprobe, în conformitate cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reţine că s-a produs recurenţilor vreo vătămare, în înţelesul art. 174-175 din C. proc. civ., nefiind incident ca atare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

De asemenea, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii recurenţilor referitoare la modalitatea de administrare a probei cu interogatoriu din oficiu de către instanţa de apel, critică ce vizează imposibilitatea părţilor de a propune şi de a adresa întrebări în şedinţă publică, în condiţiile în care din menţiunile încheierii de şedinţă de la termenul de judecată respectiv nu rezultă că recurenţii au avut vreo solicitare în acest sens, iar, în plus, trebuie remarcat că prin cererea de apel aceştia nu au solicitat decât administrarea probei cu înscrisuri, fiind astfel aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Printr-o altă critică, ce poate fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii atacate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a reluat motivările instanţelor anterioare, bazate pe prezumţii simple, refuzând să observe situaţia familială a celor implicaţi în proces, achitarea creditului contractat la H. S.A. ca un ajutor acordat familiei recurentului B., plângerile penale formulate împotriva reclamantei şi beneficiarul real al creditului anterior menţionat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază, totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important de reţinut că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu obligaţia de a răspunde, separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

Din analiza considerentelor instanţei de apel rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se atât normele juridice pe care aceasta le-a apreciat incidente, cât şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt, a ilustrat, de asemenea, faptul că normele juridice invocate de apelanţi au fost respectate de tribunal, a expus raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene, arătând şi faptul că restul aspectelor expuse de părţile în litigiu privind aspectele tensionate dintre apelantul B. şi intimata reclamantă A., plângerile penale formulate între aceştia şi pretinse agresiuni fizice invocate nu au relevanţă juridică în privinţa temeiniciei acţiunii, în raport de ansamblul argumentelor expuse pentru care a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea pauliană.

Înalta Curte reţine, aşadar, că instanţa de apel a răspuns, în mod argumentat şi punctual, criticilor invocate de apelanţi în susţinerea căii de atac formulate, ceea ce face posibil controlul instanţei de recurs asupra legalităţii sale, iar reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea agreată de aceştia şi interpretarea într-o altă modalitate a îndeplinirii condiţiilor acţiunii pauliene nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest context, nu se poate reţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde considerentele pe care se întemeiază, pentru a fi incident motivul de casare invocat de recurenţi în susţinerea cererii de recurs, decizia recurată corespunzând exigenţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.,

Recurenţii-pârâţi E. şi D. au criticat decizia atacată invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1562 C. civ., susţinând, în esenţă, că nu s-a mărit insolvabilitatea recurenţilor B. şi C. prin încheierea actului a cărei inopozabilitate se cere, precum şi nedovedirea faptului că terţii contractanţi au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei existenţei prejudiciului constând în mărirea insolvabilităţii recurenţilor B. şi C. prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2013, au arătat că recurenţii pârâţi Croitoru au achitat timp de 10 ani ratele aferente contractului de împrumut contractat de I., sora recurentului B., precum şi că au achitat o creanţă, în cuantum de 20.000 euro, în proximitatea datei încheierii contractului a cărei revocare se cere. Au mai menţionat că aceiaşi recurenţi obţin venituri constante din activitatea pe care o desfăşoară şi venituri cu titlu de chirie.

Se reţine că proba prejudiciului actual incumbă creditorului în acţiunea pauliană, acesta urmând a dovedi insolvabilitatea debitorului său, respectiv depăşirea valorică în patrimoniul debitorului a elementelor active de către elementele pasive, cu consecinţa imposibilităţii pentru creditori de a obţine plata datoriilor scadente prin executarea silită.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin art. 1417 alin. (2) C. civ., text de aplicabilitate generală, incident, în temeiul regulilor generale de interpretare înscrise în art. 1 alin. (2) C. civ., se prevede, în mod expres, că "Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea".

Prin decizia recurată, reţinând conduita pârâţilor Croitoru, care au încetat, începând cu anul 2012, să mai achite ratele creditului contractat la 1 martie 2010 de la H. S.A., context în care reclamanta a fost nevoită să achite unele rate de credit, în calitate de garant ipotecar, instanţa de apel a constatat că, din faptul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui inopozabilitate se solicită se deduce intenţia de creare de către aceşti pârâţi a unei stări de insolvabilitate, prin înlăturarea din patrimoniul lor, ca urmare a neachitării creditului contractat de aceştia de la H. S.A. la 1 martie 2010, a unicului imobil deţinut în proprietate comună, susceptibil de a fi urmărit şi executat, cu scopul de a diminua gajul general şi de a împiedica eventuale urmăriri silite îndreptate împotriva lor.

În urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, instanţa de apel a mai reţinut conduita caracterizată de rea credinţă a recurenţilor pârâţi Croitoru care pentru o perioadă semnificativă de timp, ianuarie 2012- iunie 2021, au înţeles să achite benevol sume de bani în contul unui credit ai cărui debitori împrumutaţi nu erau, optând ca pentru aceeaşi perioadă de timp să nu achite ratele unui credit pentru care aveau calitatea de debitori împrumutaţi, conduită urmată apoi de înstrăinarea unicului imobil bun comun, la data de 2 octombrie 2013. Astfel, a constatat că acest act de înstrăinare are un caracter prejudiciabil pentru creditori, fiind menit a diminua gajul lor general, respectiv să agraveze starea de insolvabilitate, chiar dacă recurenţii Croitoru au plătit benevol sume de bani în contul unui credit contractat de o terţă persoană.

În acest context factual, se constată, în cauza pendinte, o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a înţelesului sintagmei "stare de insolvabilitate" din cuprinsul art. 1562 C. civ., cu referire la actul juridic încheiat de debitori în frauda drepturilor creditoarei, din moment ce s-a considerat că cerinţele de aplicare a normei sunt întrunite chiar dacă debitorul doar şi-a agravat starea de insolvabilitate, apreciindu-se că existenţa unei stări de insolvabilitate, chiar dacă nu totală, care a caracterizat situaţia patrimonială a apelanţilor pârâţi Croitoru a rezultat din neachitarea ratelor aferente creditului pe care aceştia l-au contractat de la H. S.A., precum şi urmărirea silită întreprinsă de banca creditoare împotriva reclamantei, garant ipotecar, pentru executarea ipotecii asupra imobilului adus drept garanţie.

Cât priveşte pretinsele venituri constante obţinute de pârâţii Croitoru din activitatea pe care o desfăşoară, precum şi cele cu titlu de chirie, care ar fi trebuit luate în considerare de instanţa de apel, se constată că recurenţii K. tind, prin invocarea acestor aspecte, la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite în această fază procesuală, repunând în discuţie circumstanţele factuale reţinute în ceea ce priveşte atât veniturile obţinute de recurenţii pârâţi Croitoru, cât şi privitor la dezechilibrul financiar pe care aceştia şi l-au creat prin încheierea contractului de vânzare- cumpărare. Or, o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, control limitat la verificarea legalităţii deciziei, nu şi a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Instanţa de recurs nu are deci competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor vizând condiţia prejudiciului din cuprinsul art. 1562 C. civ. sunt nefondate şi le va respinge ca atare.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor K. în ceea ce priveşte condiţia vizând complicitatea terţului la frauda debitorului, respectiv, nedovedirea faptului că terţii contractanţi au cunoscut mărirea stării de insolvabilitate sau crearea acesteia, instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. la situaţia de fapt stabilită.

În cazul unui act cu titlu oneros, în aplicarea principiului protecţiei dobânditorului cu titlu oneros de bună-credinţă, pentru revocarea actului se cere a fi dovedită şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor, întrucât, până la proba contrară, acesta a achitat un preţ (o contraprestaţie) pentru bunul respectiv, pe care ar trebui să îl recupereze de la transmiţător, respectiv de la acelaşi debitor insolvabil.

În sensul stabilirii conţinutului noţiunii de "complicitate la fraudă", trebuie subliniat că art. 1562 alin. (2) C. civ. prevede că "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate", fiind determinat înţelesul noţiunii de "rea-credinţă" a terţului contractant care se manifestă sub forma cunoaşterii de către acesta a faptului că prin încheierea acestui act debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, în condiţiile în care pârâţii K. au acceptat încheierea unui contract de închiriere pentru o chirie modică de 400 RON lunar, pe o perioadă de timp nelimitată, la câteva zile de la încheierea cu pârâţii Croitoru a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 2 octombrie 2013, poate fi acceptată, în mod rezonabil şi plauzibil, teza potrivit căreia aceştia au cunoscut, chiar dacă nu în detaliu, situaţia patrimonială a vânzătorilor Croitoru, faptul că aceştia nu deţineau alt imobil pentru satisfacerea nevoilor de locuit şi că prin vânzarea efectuată şi-au diminuat patrimoniul cu o valoare însemnată, ceea ce înseamnă crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate a vânzătorilor Croitoru, în dauna creditorilor acestora din urmă, chiar dacă pârâţii K. nu au cunoscut efectiv încheierea contractului de credit cu H. S.A..

Prezumţiile deduse de instanţa de apel, în condiţiile art. 327- 329 din C. proc. civ., coroborate cu celelalte probe administrate, au condus la concluzia că încheierea între părţi a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 2 octombrie 2013, prin care debitorii au înstrăinat apartamentul nr. x din Calea x, a fost de natură a crea un prejudiciu intimatei reclamante şi s-a făcut cu complicitatea terţilor dobânditori la fraudarea creditoarei.

Faţă de aceste împrejurări reţinute de către instanţa de apel, a rezultat că recurenţii-pârâţi K. au conştientizat că, prin încheierea actului dedus judecăţii, pârâţii Croitoru şi-au creat sau şi-au mărit o stare de insolvabilitate, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ.

Relativ la criticile recurenţilor potrivit cărora demonstrarea complicităţii la fraudă s-a făcut pe baza unor prezumţii simple fără suport probatoriu, se reţine că prezumţiile sunt mijloace de probă, iar ceea ce rezultă din faptele conexe pe care acestea se bazează nu sunt aspecte care să poată fi subsumate noţiunii de legalitate.

În consecinţă, având în vedere toate considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C. şi B., precum şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C. şi B., precum şi de pârâţii E. şi D. împotriva deciziei nr. 589A din 25 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2023.