Inadmissibility of cassation against final appellate ruling in dispute over statutory payments under veterinary service concession contracts

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, obligarea pârâtei să-i achite suma de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, perioada fiind 16 decembrie 2019 - 24 iulie 2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei, considerând că pârâta refuză a soluţiona favorabil cererea pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deţinător de contract, fără decont justificativ.

În drept, recurentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

La data de 9 martie 2021, reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a arătat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Brăila.

Prin sentinţa civilă nr. 2342 din 8 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi care, prin sentinţa civilă nr. 134 din 24 iunie 2021 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secţia civilă.

Ca urmare a declinărilor succesive de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, la data de 14 iulie 2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 789 din 29 octombrie 2021, Tribunalul Brăila a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Brăila. A respins, ca nefondată, cererea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Brăila.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 232A din 6 decembrie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Brăila.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 232A din 6 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs A.. Prin cererea de recurs, a solicitat casarea hotărârii instanţei de fond cu consecinţa rejudecării cauzei şi admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată şi ulterior precizată.

Arată că, în jurisprudenţa sa, în speţe similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că astfel de litigii nu decurg din executarea contractelor administrative ci vizează refuzul nejustificat al Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor de a soluţiona, într-un termen rezonabil, cererea reclamantei.

În primul rând, în opinia sa, faţă de solicitarea din cererea de chemare în judecată, acţiunea nu este în pretenţii ci este consecinţa unui refuz al autorităţilor menţionate de a soluţiona favorabil cererea pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 şi obligarea acestora să asigure resursele bugetare în acest sens. Între părţile procesului a existat un contract însă cererea nu se fundamentează pe acesta ci pe dispoziţiile Legii nr. 236/2019. Contractul era doar o condiţie pentru a beneficia de sumele prevăzute de actul normativ menţionat. Prin urmare, dispoziţiile care reglementează încheierea şi executarea contractelor nu sunt aplicabile în cauză. De altfel, instanţele au reţinut că plata acestor sume se face în temeiul legii, din bugetul autorităţii.

În al doilea rând, arată că prin lege nu sunt prevăzute condiţii suplimentare pe care să le îndeplinească persoanele îndreptăţite la încasarea sumei de 10.000 RON/lună, singura cerinţă fiind aceea de a avea încheiate contracte de concesiune, anterior intrării în vigoare a legii, pentru realizarea activităţii. Prin urmare, toate persoanele care îndeplinesc condiţiile au dreptul la sumele respective, indiferent dacă există sau nu norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004.

Iar aceste împrejurări au fost avute în vedere de către unele instanţe de judecată care au admis acţiunile medicilor veterinari, în situaţii similare.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă pe care o supune controlului judiciar, apreciază că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material pe care le menţionează şi le citează.

Astfel, instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. IV şi V din Legea nr. 236/2019. Aceste texte de lege au permis învestirea instanţei de judecată, ele neprecizând că acordarea sumelor este condiţionată de elaborarea normelor metodologice. De asemenea, normele metodologice, la nivel teoretic, sunt acte administrative şi produc efecte doar pentru viitor. Lipsa lor în cazul dedus judecăţii şi faptul că nu reprezintă o condiţie pentru acordarea drepturilor legale, conduc la concluzia că sunt justificate pretenţiile beneficiarilor contractelor de concesionare/acorduri/acte adiţionale. De aceea, pârâtele au refuzat, nejustificat, să-şi îndeplinească obligaţia de plată a sumelor respective.

Având în vedere natura juridică, de drept administrativ, a raporturilor juridice dintre părţile cauzei, recurentul apreciază că litigiul este de competenţa instanţei de contencios administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. Iar competenţa materială se stabileşte prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din acelaşi act normativ.

De asemenea, instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004 întrucât a respins cererea cu motivarea că serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 şi care trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON, erau realizate gratuit anterior acestei legi. Modificarea adusă la art. 6 din Anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020 nu îşi găseşte aplicabilitatea întrucât nu retroactivează, în ceea ce priveşte art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită sumele de bani ce fac obiectul acţiunii iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligaţii. Serviciile şi activităţile respective nu au fost plătite până la apariţia acestei legi.

Recurentul arată că nu a emis facturi pentru perioada de 7 luni întrucât i s-a comunicat că nu există norme metodologice şi nu i se pot achita. Însă a prestat un serviciu public de care intimatele au beneficiat astfel că, prin neplata sumelor, se ajunge la o îmbogăţire fără just temei. Serviciile au fost prestate integral în favoarea statului iar plata lor nu poate fi condiţionată de lipsa decontului justificativ şi a facturii întrucât nu există norme metodologice în acest sens şi nici nu i s-a comunicat să suspende aceste servicii.

Învederează că, la nivel naţional, există mai multe litigii de acest fel iar unele instanţe au înţeles temeinicia acestor cereri.

Cabinetul îşi desfăşoară activitatea de peste 22 de ani şi a realizat activităţile neplătite până la apariţia Legii nr. 263/2019, pe care înţelege să le prezinte în cuprinsul cererii de recurs. Acest servicii sunt în strânsă legătură cu celelalte servicii de bază pentru care este remunerat de la încheierea primelor contracte de concesiune şi până în prezent.

Nu a avut reprezentarea faptului că nu se vor elabora aceste norme metodologice astfel că a acţionat cu bună-credinţă. Cu toate acestea, nu a fost înţeles modul în care medicii veterinari funcţionează şi îşi desfăşoară activitatea. Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea întrucât nu a făcut distincţie între serviciile de bază, pentru care sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative, şi serviciile noi, intermediare care ar trebui să fie remunerate, dar intimatele nu sunt de acord să le achite. Fără serviciile intermediare nu pot fi efectuate serviciile de bază.

Aceste pretenţii ale medicilor veterinari nu reprezintă un moft ci un drept legal, pentru care legiuitorul nu a impus cerinţe noi, dat fiind specificul acestor activităţi de intermediere care nu trebuie dovedite prin vreun înscris, executarea lor fiind subînţeleasă cât timp eliberează factură şi întocmesc decont pentru serviciile de bază.

De altfel, în prezent, se eliberează factură pentru ambele tipuri de servicii.

În consecinţă, apreciind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond şi, pe fond, admiterea acţiunii.

5. Apărări formulate în cauză

În termen procedural, intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii căii de atac iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, în termen procedural şi intimata Autoritatea Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea acestui, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând recursul, cu prioritate, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, reţinând şi prevederile art. 499 teza finală din C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice, dând eficienţă, astfel, principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale civile, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, art. 457 din C. proc. civ. dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitiv.

Astfel, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii, în sens contrar, încălcându-se principiul legalităţii consfinţit prin art. 457 menţionat anterior şi art. 129 din Constituţie.

Potrivit art. 482 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Iar potrivit art. 27 din acelaşi act normativ "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Pe calea prezentului litigiu, reclamantul urmăreşte plata unor sume de bani, în baza dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea 236/2019. Potrivit acestui text de lege "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Prin urmare, faţă de faptul că pretenţiile decurg din executarea unui contract administrativ, obiectul cauzei face parte din categoria celor prevăzute la art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Legiuitorul a prevăzut expres pentru aceste cauze, căile de atac. Astfel, potrivit art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016 (în forma aplicabilă speţei, în raport de data demarării litigiului - noiembrie 2020) "Hotărârea pronunţată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1)1 poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară."

Prin urmare, fiind pronunţată în faza apelului, într-un litigiu dintre cele la care se referă art. 53 alin. (1)1 din Legea 101/2016, decizia nr. 232A din data de 6 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă este o hotărâre definitivă, în sensul dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.

Existenţa în procesul civil a hotărârii judecătoreşti pronunţată în primă şi ultimă instanţă, nu poate reprezenta o înfrângere a principiului liberului acces la justiţie sau a principiului legalităţii căii de atac, aceasta fiind şi viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat faptul că Convenţia nu prevede obligativitatea instituirii unui dublu grad de jurisdicţie. În consecinţă, art. 6 nu limitează dreptul statelor de a exclude de la posibilitatea de recurs anumite litigii întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiţiei şi evitarea aglomerării instanţelor de recurs.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse şi de dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 232A din data de 6 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, soluţie în raport de care nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 232A din 6 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.