State liability for structural prison overcrowding and inadequate detention conditions under Article 3 ECHR

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 35.000 RON pentru executarea pedepsei privative de libertate în condiţii necorespunzătoare şi a sumei de 35.000 RON pentru deplasarea/transportul la sediul instanţelor judecătoreşti şi cazarea necorespunzătoare în penitenciar.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 813 din 22 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 858A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A anulat sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1905 din 30 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 858A din 23 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 785A din 19 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A fost anulată sentinţa apelată şi, în evocarea fondului, a fost admisă în parte cererea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3000 euro cu titlu de daune morale. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 785A din 19 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, arată că niciuna dintre condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1357 - 1371 din C. civ. nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru fapta proprie, în condiţiile în care aceasta a fost comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică, pentru care nu se poate atrage răspunderea statului.

Acţiunea vizează un presupus prejudiciu, constând în tratamente inumane şi degradante suferite de reclamant în perioada încarcerării. Or, Penitenciarul Jilava, în care reclamantul a fost încarcerat, este instituţie publică cu personalitate juridică şi, în consecinţă, răspunde, în limitele obligaţiilor ce îi incumbă potrivit legii, pentru faptele cu caracter ilicit săvârşite prin organele sale.

Între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi celelalte instituţii care ar putea răspunde în cauză nu există niciun fel de raport de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.

Arată că, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, Ministerul Finanţelor Publice stă în judecată în numele statului, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Prevederile H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, coroborate cu cele ale H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei şi cele ale Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 433/C/2013, conduc la concluzia că Ministerul Finanţelor Publice nu poate reprezenta statul, acesta neasigurând condiţiile din spaţiile de detenţie.

Ministerul Finanţelor răspunde în numele Statului Roman numai în condiţiile normelor speciale, de exemplu art. 538 - 541 din C. proc. pen. sau altor legi speciale de reparaţie, situaţii care nu se regăsesc în speţă.

Din interpretarea prevederilor art. 11 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 48 alin. (1) şi alin. (8) din Legea nr. 254/2013, precum şi a celor din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/2017, rezultă că Penitenciarul Jilava este titular al obligaţiei de a asigura persoanelor private de libertate condiţii corespunzătoare de detenţie. În sarcina Statului Român nu există prevăzute atribuţii cu privire la organizarea activităţii penitenciarelor şi nici de reprezentare în instanţă a acestora.

În al doilea rând, apreciază că situaţia de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 538 şi următoarele din C. proc. pen. pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii pentru privarea de libertate nelegală. Prin decizia penală nu s-a dispus achitarea reclamantului, ci doar punerea sa în libertate, nefiind astfel îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile legale menţionate anterior. Nici măsura arestării preventive nu a fost nelegală, ci a respectat dispoziţiile art. 223 din C. proc. pen.

Prin urmare, cât timp măsura restrictivă de libertate nu a fost stabilită ca fiind nelegală, nici cererea de despăgubiri nu este întemeiată.

În al treilea rând, la finalul cererii de recurs, recurentul - pârât expune câteva argumente generale cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, pentru a căror cuantificare doctrina şi practica au consacrat anumite criterii care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Pentru considerentele pe care le-a expus, recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicită admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

7. Apărările părţilor:

Intimatul - reclamant a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefundat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, fundamentat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că Penitenciarul Jilava ar trebui să răspundă pentru condiţiile de detenţie. În acest sens, expune legislaţia pe care o apreciază ca fiind relevantă speţei şi din care ar rezulta că Statul Român poate să răspundă doar în condiţiile unor norme speciale, care nu sunt incidente în cauză.

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că judecarea cauzei în primul ciclu procesual a avut loc în contradictoriu exclusiv cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în calitate de pârât, ca urmare a cererii de chemare în judecată formulate de către reclamant, a motivelor de fapt şi de drept invocate de acesta. Pârâtul nu s-a apărat nici în apel, nici în recurs în sensul că nu este titular al obligaţiei de despăgubire şi nici nu a efectuat demersuri de atragere în cauză a altor persoane, dacă aprecia că obligaţia incumbă altor entităţi cu personalitate juridică.

Pe de altă parte, acest prim argument este nefondat. Deşi măsurile privative de libertate implică, de obicei, pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii, nu trebuie totuşi să le depăşească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Pedeapsa închisorii nu determină pierderea de către deţinut a drepturilor garantate prin legi naţionale şi europene. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului.

În acest context, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător.

În cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost obligat la plata de daune, din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie şi legislaţia europeană, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Înalta Curte constată că statului îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, iar eventualele inacţiuni, în acest sens, se subscriu dificultăţilor întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie.

Penitenciarelor le revine doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a statului, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce impun statului, ca semnatar al Convenţiei, o obligaţie legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de deţinere şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

În Cauza Rezmivej şi alţii contra României, cauză pilot în materia condiţiilor de detenţie, Curtea Europeană a impus Statului Român obligaţia legală de a pune în aplicare, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau individuale care se impun pentru a garanta unui reclamant dreptul a cărui încălcare a fost constatată de Curte. Statul trebuie, de asemenea, să aplice aceste măsuri în privinţa celorlalte persoane care se află în aceeaşi situaţie ca şi reclamantul, obiectivul acestuia trebuind să fie acela de a soluţiona problemele care au determinat Curtea să constate încălcarea în cauză [a se vedea, printre altele, Rutkowski şi alţii împotriva Poloniei, nr. 72287/10 şi altele, pct. 200, 7 iulie 2015; Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 60642/08, pct. 142, CEDO 2014; Torreggiani şi alţii, citată anterior, pct. 83; Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 192-193, CEDO 2004-V şi trimiterile citate acolo].

În Hotărârea pronunţată în Cauza Polgar contra României din 20 iulie 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că Statului Român îi revine obligaţia reparării unor pagube pentru condiţii de detenţie improprii, ca răspunzător de politică penală. De asemenea, în Cauza Ciupercescu contra României, în care s-a pronunţat Hotărârea din data de 7 ianuarie 2020, Curtea a reţinut că răspunderea pentru condiţiile improprii din penitenciare aparţine statului care nu garantează deţinuţilor drepturile prevăzute de Convenţie.

Prin urmare, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale penitenciarelor, răspunderea aparţine Statului Român, o atare statuare fiind în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia această situaţie, cauzatoare de prejudicii morale, este determinată de o problemă structurală şi sistemică - supraaglomerarea penitenciarelor - care angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

Contrar celor susţinute de recurent, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În consecinţă, în mod legal, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 3 al Convenţiei Europene, obligatorie pentru instanţe, recurentului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a fost obligat la despăgubiri, fiind considerat responsabil, prin omisiunea de a acţiona pentru eradicarea deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România.

În al doilea rând, recurentul formulează critici cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 538 şi art. 539 din C. proc. pen., apreciind că, pentru a se acorda despăgubiri pentru reţinerea nelegală, este necesar un act al organelor penale sau a instanţelor de judecată prin care să se stabilească privarea nelegală de libertate. Or, în cazul reclamantului, prin decizia penală nr. 591 din 26 octombrie 2017, nu s-a reţinut că arestarea preventivă a fost nelegală.

Însă, şi aceste critici sunt nefondate.

În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 858A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 813 din 22 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a anulat sentinţa apelată. Aceasta a constatat că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii atunci când a reţinut că reclamantul solicită despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate, în sensul art. 538-539 din C. proc. pen., deşi din cuprinsul cererii a rezultat cu claritate că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia reclamantului la despăgubiri pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie.

Prin urmare, instanţa a stabilit cadrul procesual, sub aspectul obiectului cererii. Acesta nu a fost criticat, nu a fost supus analizei instanţei de recurs, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat. Mai mult, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a casat hotărârea tocmai pentru a se analiza dacă reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv pentru condiţiile de cazare necorespunzătoare şi, în măsura în care, la momentul liberării condiţionate, acesta nu a beneficiat efectiv de dispoziţiile recursului compensatoriu, atunci să se verifice condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor în circumstanţele pretinse.

În consecinţă, demersul reclamantului vizează răspunderea pentru condiţiile inumane de detenţie, iar nu răspunderea pentru privarea nelegală de libertate. Prin urmare, în cererea de recurs, recurentul critică modalitatea de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale care nu sunt incidente în cauză, argumentul de nelegalitate expus fiind nefondat.

În al treilea rând, fundamentat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul critică modalitatea de evaluare a daunelor morale de către instanţa de apel.

Şi în cadrul acestui argument, susţine aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 538 din C. proc. civ. care se referă la privarea nelegală de libertate, instituţie juridică ce nu are aplicabilitate în cauză.

Mai mult, aceste criticile se impun a fi respinse şi faţă de faptul că sumele de bani ce se acordă cu titlu de daune morale se stabilesc de judecătorii fondului prin apreciere, nu în baza unui calcul aritmetic. Acestea se determină prin evaluarea circumstanţelor de fapt ale fiecărei cauze, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.

Or, statuările de fapt ale hotărârii recurate, ce sunt consecinţa evaluării probatoriilor, sunt date de legiuitor în sarcina exclusivă a judecătorilor fondului şi nu pot face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs, care este unul limitat, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., la modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu şi la modul în care au stabilit şi apreciat faptele.

Recurentul pârât nu a înţeles să conteste, prin formularea de apărări în cursul judecăţii pe fond, situaţia de fapt expusă de reclamant, în sensul că a fost supus unor condiţii necorespunzătoare de detenţie, aşa cum sunt detaliate în cuprinsul dispoziţiilor art. 551 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 254/2013, că i s-a încălcat dreptul la un mediu sănătos, situaţie incompatibilă cu modul în care ar trebui să se desfăşoare activitatea de executare a pedepsei privative de libertate.

Astfel, curtea de apel, după casare, a apreciat că circumstanţele factuale ale cauzei sunt probate din punctul de vedere al faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului afirmat, constând în încălcarea, în planul drepturilor subiective reglementate de art. 252 din C. civ., a condiţiilor materiale de detenţie pe perioada încarcerării. De asemenea, a reţinut că reclamantul nu a beneficiat de efectele recursului compensatoriu şi nici de vreun alt remediu efectiv pentru condiţiile necorespunzătoare de cazare în care a fost nevoit să execute pedeapsa privativă de libertate.

Înalta Curte reţine că, în considerentele hotărârii recurate, instanţa de apel a evidenţiat faptul că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, au în vedere nu doar criteriile prevăzute de legislaţia naţională, ci şi principiul echităţii, ce impune aprecierea circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, ale fiecărei persoane, în esenţă, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autorităţile penale şi la consecinţele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viaţa sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut aspecte de ordin doctrinar şi jurisprudenţial, potrivit cu care, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea daunelor morale, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între fapta cauzatoare şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 785A din 19 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 785A din 19 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.