Vindication action barred by res judicata of prior partition judgment and absence of current asset due to communist-era nationalization

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 aprilie 2018, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului B. să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 166 mp, ce reprezintă cota de 40% din întreaga suprafaţă, situată în Bucureşti, Bulevardul x.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele din vechiul C. civ. şi art. 566, art. 567 din noul C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6283 din 19 octombrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1166 din 10 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 947A din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1166 din 10 august 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul - pârât B.. A anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

În rejudecarea fondului, prin decizia civilă nr. 513 A din 7 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de

Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta - reclamantă a arătat că: instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, existenţa unui efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunţate de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2003, instanţa de apel a omis să ofere răspuns unui argument esenţial al recurentei - reclamante privitor la verificarea titlului în baza căruia a dobândit bunul Municipiul Bucureşti şi hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta - reclamantă susţine că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut existenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce ar decurge din sentinţa civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2003, având în vedere faptul că respectiva procedură judiciară nu s-a desfăşurat între aceleaşi părţi, precum şi faptul că, în cadrul acesteia, nu a fost pusă în discuţie verificarea valabilităţii titlului de proprietate al Municipiului Bucureşti.

Procedând în acest mod, instanţa de apel i-a negat reclamantei posibilitatea de a demonstra faptul că, la data pronunţării sentinţei civile nr. 5444 din 15 septembrie 2003, Municipiul Bucureşti nu deţinea calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.

Recurenta - reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 329 din C. proc. civ., prin reţinerea caracterului de imobil naţionalizat al terenului în litigiu. Prezumţiile judiciare pot fi primite doar în cazurile în care legea admite dovada cu martori. În acest caz, se impunea prezentarea unui act juridic din care să reiasă calitatea de imobil naţionalizat.

Se mai arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., prin nepunerea în dezbaterea părţilor a unui aspect determinant în soluţionarea cauzei, constând în incidenţa inadmisibilităţii unei cereri în revendicare prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Un alt motiv de nelegalitate, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., face referire la omisiunea instanţei de apel de a oferi o motivare unei critici esenţiale reprezentate de imposibilitatea unei hotărâri de partaj de a constitui un titlu de proprietate în procedura de comparaţie de titluri, fiind necesară existenţa unui titlu prin care Municipiul Bucureşti să fi dobândit bunul în litigiu de la Statul Român, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine teza naţionalizării acestuia.

Printr-un ultim motiv de nelegalitate, se susţine că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit mai multe norme de drept material, respectiv art. 480 vechiul C. civ., art. 8 din Decretul nr. 111/1951, dar şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33 din 9 iunie 2008. În procedura de comparaţie de titluri, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că hotărârea de partaj are doar un caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, motiv pentru care era necesară cercetarea titlului de proprietate al Municipiului Bucureşti. Din cuprinsul deciziei civile nr. 130A din 20 ianuarie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2003, s-a reţinut că Municipiul Bucureşti nu deţinea calitatea de proprietar al bunului imobil obiect al revendicării.

În cadrul acestui motiv de recurs, se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 480 vechiul C. civ., prin reţinerea eronată a calităţii de cumpărător de bună - credinţă a dobânditorului bunului imobil în litigiu, în condiţiile în care din materialul probator din dosarul nr. x/2003 rezultă că ultimul proprietar cunoscut al bunului în litigiu a fost autorul recurentei-reclamante.

Apreciază că se impune a fi avută în vedere şi încălcarea considerentelor Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că, în ipoteza în care o persoană, din cauza unor motive obiective, nu a putut accesa procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 are deschisă calea dreptului comun, precum şi faptul că dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevalează în raport de Legea nr. 10/2001. În susţinerea imposibilităţii accesării procedurilor reglementate de Legea nr. 10/2001, recurenta - reclamantă arătă că i-a fost recunoscută calitatea de moştenitor (legatar universal) abia la 11 iunie 2009, dată la care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 7869 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, neputând proceda la formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, în mod obiectiv şi independent de voinţa sa. Prin reţinerea imposibilităţii de a formula acţiune în revendicare îi este negat dreptul de acces la o instanţă judecătorească.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât B. a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

6. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 19 decembrie 2022, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 27 decembrie 2022 şi respectiv 20 februarie 2023, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prealabil, se impune a se arăta că, fiind învestită cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte va analiza exclusiv legalitatea hotărârii recurate, prin raportare la situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, fără a cenzura aprecierea dată mijloacelor de probă şi a verifica elementele de fapt ale cauzei.

Recurenta - reclamantă critică decizia civilă nr. 513A din 7 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze de minori şi de familie, apreciind că este afectată de motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, susţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat potrivit cu care casarea se poate cerere atunci când "Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat."

Primul argument subsumat acestui motiv de casare se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut existenţa unui efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce decurge din sentinţa civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2003. Apreciază că nu a fost parte în acel proces şi nu i s-a dat posibilitatea să demonstreze că Municipiul Bucureşti, la data pronunţării sentinţei menţionate, nu avea calitatea de proprietar asupra bunului imobil în litigiu.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această putere de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Însă, prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând, în faţa instanţei, constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a reţinut, pe cale incidentală, apartenenţa bunului litigios în patrimoniul Municipiului Bucureşti, chestiune juridică contestată, de către recurentă, în cel de-al doilea litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară." Astfel, pentru a înlătura opozabilitatea efectelor hotărârii iniţiale, recurenta, în calitate de terţ faţă de primul proces, trebuia să facă dovada contrară, adică să aducă elemente noi, care nu au fost avute în vedere de instanţă, în procesul anterior. Aceste elemente noi pot fi elemente de fapt sau propunerea unei noi construcţii juridice care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns instanţa iniţială asupra fondului.

Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenta nu a făcut dovada contrară celor susţinute, nefiind în măsură să arate care a fost cauza închiderii rolului fiscal al autorului său şi nici modalitatea în care s-a pierdut posesia bunului imobil.

Prin urmare, chiar dacă nu a fost parte în procesul anterior, recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, putând să răstoarne prezumţia lucrului judecat, care, pentru ea, avea o valoare relativă.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, se susţine că raţionamentul instanţei de apel a avut la bază o prezumţie judiciară care, însă, nu putea fi primită întrucât dovada naţionalizării sau a dreptului de proprietate poate fi efectuată doar printr-un înscris, fiind act cu valoare de peste 250 RON.

Înalta Curte reţine că puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat. Elementele statuate în hotărârea iniţială nu mai necesită probarea de către cel care invocă opozabilitatea respectivelor efecte.

Potrivit art. 328 din C. proc. civ.:"(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel", iar conform art. 329 din acelaşi act normativ:

"În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Prin urmare, în situaţia invocării prezumţiei legale a puterii de lucru judecat, nu se impune analiza cerinţelor prevăzute de art. 329 alin. (2) din C. proc. civ., aşa cum se susţine în cererea de recurs.

Un ultim argument susţinut de recurentă în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât a avut în vedere considerente ce implică incidenţa inadmisibilităţii unei cereri de revendicare prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001 şi a Hotărârii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel, după anularea sentinţei apelate şi rejudecarea cauzei, a fost aceea de respingere a acţiunii, ca neîntemeiate, iar nu ca inadmisibile. Prin urmare, nu se justifica o dezbatere contradictorie a caracterului inadmisibil al demersului judiciar. Mai mult, prezentarea aspectelor referitoare la orientările jurisprudenţiale în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a modalităţii de tranşare a disputelor teoretice şi practice reprezintă doar argumente suplimentare aduse de judecătorii apelului, soluţiei la care s-au oprit. Aceste aspecte au avut rolul de a întări soluţia astfel că instanţa nu avea obligaţia de a le supune dezbaterii contradictorii.

Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele pe care le-a expus prin actele procedurale depuse astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Acest argument este circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", însă nu poate fi primit, fiind nefondat.

Recurenta apreciază că instanţa de apel nu a analizat împrejurarea că hotărârea de partaj nu poate constitui titlu de proprietate şi nu a verificat care este titlul în baza căruia Municipiul Bucureşti a dobândit bunul imobil.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţionat că apartenenţa bunului litigios la patrimoniul Municipiului Bucureşti a fost reţinută prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, ca urmare a valorificării unor acte emise de autorităţi şi instituţii publice şi că reclamanta nu a făcut dovada contrară.

Tot prin decizia supusă controlului judiciar s-a reţinut că, în litigiul ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2003, finalizat prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, s-au analizat actele exhibate de părţi şi cele care emanau de la alte persoane juridice şi s-a dispus ieşirea din indiviziune prin atribuirea întregii suprafeţe de 492 mp lui B., intimatul din prezenta cauză.

Prin urmare, cele două împrejurări susţinute de recurentă au fost avute în vedere de către instanţa de apel, care le-a valorificat în limitele efectului pozitiv al lucrului judecat de care se bucură hotărârea menţionată.

De altfel, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea nemotivării deciziei recurate, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti. O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanţa internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulţumit de considerentele instanţei de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al treilea rând, recurenta invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 480 din vechiul C. civ., Hotărârii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art. 8 din Decretul nr. 111/1951.

În argumentarea acestei critici se susţine că instanţa de apel, prin modalitatea în care a realizat compararea titlurilor, a încălcat prevederile art. 480 din C. civ.. Argumentul astfel susţinut este vădit nefondat în condiţiile în care acest text de lege, care oricum nu mai era în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, nu instituie criterii imperative ori criterii prioritare ce ar trebui analizate în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, ci consacră caracterul absolut al dreptului de proprietate şi condiţiile în care pot fi aduse limitări acestui drept.

Mai mult, instanţa de apel nu a ignorat conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată, ci a constatat, în concordanţă cu limitele judecăţii stabilite prin acţiunea cu a cărei analiză a fost învestită, că recurenta - reclamantă urmăreşte să redobândească acest drept în plenitudinea atributelor reglementate de această normă, context în care a făcut aplicarea criteriilor de preferabilitate consacrate în jurisprudenţă.

De altfel, acest argument este formulat cu neobservarea faptului că temeiul juridic invocat în fundamentarea acţiunii în revendicare a fost unul complex, raportat la situaţia concretă a imobilului în litigiu, cu consecinţa necesităţii unei cercetări a fondului raportului juridic litigious, în acest context procedural, ce configura şi impunea o astfel de abordare a drepturilor părţilor din dosarul pendinte.

Cum, în speţă, analiza instanţei de apel a fost realizată tocmai prin raportare la temeiul juridic complex ce a fost astfel invocat şi la circumstanţele factuale ale speţei, situaţie ce reiese fără echivoc din amplele considerente ce explicitează soluţia dată cererii de chemare în judecată, după anularea sentinţei, critica recurentei nu poate fi primită.

Recurenta susţine că nu se putea acorda preferabilitate titlului intimatului întrucât hotărârea de partaj are doar un caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

Însă, prin "titlu" în materia acţiunii în revendicare se înţelege actul juridic, actul jurisdicţional sau chiar actul administrativ translativ, constitutiv ori chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, mai exact, o prezumţie de existenţă a unui mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Aşa cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel, intimatul se prevalează de sentinţa civilă nr. 5444 din 15 septembrie 2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 130A din 28 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care i s-a atribuit întreaga suprafaţă de 492 mp ca urmare a ieşirii din indiviziune. Soluţia instanţei de partaj a avut la bază o serie de înscrisuri emanate de la autorităţi şi instituţii publice şi o expertiză judiciară care au confimat calitatea de proprietar al Municipiului Bucureşti asupra terenului în litigiu.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada contrară, nu s-a răsturnat prezumţia puterii lucrului judecat de care se bucură hotărârile menţionate. Prin urmare, actul de partaj are valenţa unui titlu juridic care generează prezumţia de proprietate în favoarea intimatului.

Recurenta expune o serie de aspecte teoretice referitoare la buna-credinţă a dobânditorului şi a protecţiei oferite acestuia de legiuitor, concluzionând că ele nu se aplică în cauză întrucât intimatul este de rea-credinţă, împrejurare care este de natură a conduce la admiterea demersului său judiciar.

Însă, în mod corect, s-a reţinut că actul de adjudecare prin care a dobândit cota de 60% din imobil şi sentinţa de partaj, prin care a dobândit întregul imobil, acte neanulate, care produc efecte, sunt dovezi care atestă buna-credinţă a intimatului.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susţine încălcarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se referă la situaţiile în care o persoană, din cauza unor motive obiective, nu poate accesa procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001.

În acest context, recurenta prezintă o serie de aspecte de fapt referitoare la demersurile pe care le-a efectuat, concluzionând că imposibilitatea de a formula o acţiune în revendicare echivalează cu negarea dreptului de acces la o instanţă judecătorească pentru recunoaşterea drepturilor sale.

Înalta Curte reţine că soluţia la care s-a oprit instanţa de apel nu este aceea de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii în revendicare iniţiate de A. astfel încât nu pot fi primite criticile referitoare la negarea dreptului acesteia de acces la justiţie. Acţiunea sa a fost respinsă, ca neîntemeiată, întrucât nu a justificat că este beneficiară a unui "bun actual", ce ar putea intra sub protecţia art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României din data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie" (par. 134-140).

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, dreptul de proprietate care s-ar fi aflat iniţial în patrimoniul recurentei-reclamante (autorului acesteia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, raportându-se şi la jurisprudenţa instanţei europene (direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluţiile jurisprudenţiale au fost pronunţate în cauze privitoare la România sau în cauze privitoare la celelalte state părţi la Convenţie), instanţa de apel a constatat că acest drept de proprietate invocat în cauză de reclamantă a fost pierdut prin preluarea imobilului de către stat în perioada regimului politic comunist. Astfel, nu se dovedeşte existenţa vreunui "bun actual" care să poată fi protejat pe calea unei acţiuni de drept comun, cum este acţiunea în speţă.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat nici motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi admisă. Art. 453 din C. proc. civ. stabileşte că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească părţii adverse cheltuieli de judecată. În cauză, s-a formulat o cerere de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, iar intimatul a făcut dovada existenţei şi întinderii lor, astfel că aceasta va fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 513 A din 7 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta - reclamantă A. la plata către intimatul - pârât B. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.