Recovery of State Confiscated Property: Validity of Bona Fide Purchaser’s Title Against Retroactive Ownership Recognition Under Protocol 1

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, respectiv etajul 1 - compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie şi parterul - compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafaţă utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcţie şi 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului.

La data de 18 ianuarie 2016, pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei şi a numitului C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului în litigiu, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul situat în Bucureşti, str. x. De asemenea, a solicitat ca instanţa de judecată să îi acorde un drept de retenţie asupra acestuia până la plata efectivă a despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2318 din 2 martie 2016, Judecătoria Sector 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1680 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta - reclamantă. A admis cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pârâta - reclamantă să-i lase reclamantei - pârâte în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională. A obligat pârâta - reclamantă la plata către reclamanta - pârâtă a sumei de 7.160,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 778 A din 17 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă B., a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională, precizată. A obligat pe reclamanta -pârâtă la plata către pârâta - reclamantă a sumei de 111.584 RON, cu titlu de îmbunătăţiri. A dispus un drept de retenţie asupra imobilului în favoarea pârâtei - reclamante până la plata sumei de 111.584 RON şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 778A din 17 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A fost casată decizia şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 961 A din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul declarat de apelanta - pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1680 din 21 decembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimata - reclamantă A.. A fost schimbată, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că: a fost respinsă cererea principală, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea reconvenţională, ca rămasă fără obiect, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Au fost menţinute soluţiile primei instanţe de respingere, ca nefondate, a excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale active. A fost obligată intimata - reclamantă să plătească apelantei - pârâte suma de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, sub forma onorariilor de avocat şi de expert.

6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 961 A din 17 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează apărarea dreptului de proprietate, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, nu au fost analizate corect şi complet motivele invocate de reclamantă înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată şi nici nu s-a ţinut cont de lacunele sesizate de către instanţa de recurs în ceea ce priveşte analiza relei/bunei-credinţe a pârâtei, fiind încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

Argumentele reclamantei prin care este răsturnată prezumţia relativă de bună-credinţă a pârâtei, chestiune care implica o analiză de fond (ce nu putea face obiectul deciziei de casare), au fost ignorate sau incomplet şi incorect analizate de către ambele instanţe de apel.

De asemenea, instanţa, rejudecând apelul, nu a continuat/finalizat raţionamentul iniţiat de instanţa de recurs în a analiza toate criteriile necesare pentru a concluziona, din compararea titlurilor, care dintre cele două este mai bine caracterizat şi preferabil.

Din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, nu a fost analizată condiţia prealabilă impusă cumpărătorului pentru a beneficia, alături de adevăratul proprietar, de drepturile conferite de Protocolul nr. 1, şi anume buna-credinţă. Or, principiul european al securităţii raporturilor juridice în materia apărării dreptului de proprietate se impune cu prioritate şi prevalează asupra celorlalte criterii naţionale.

Recurenta - reclamantă a arătat, în continuare, că pârâta este cumpărător de rea - credinţă, iar speţa se circumscrie perfect situaţiilor în care practica judiciară a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor.

Fără a realiza o analiză completă a fondului cu privire la hotărârea nr. 8415 din 2 decembrie 1997, instanţa de apel a reţinut că H.G. nr. 11/1997 ar fi temeiul de drept în baza căruia s-a apreciat că nu are autoritate de lucru judecat decizia 2107 din 26 iunie 1996 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin care a fost admis recursul în anulare). Or, astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei hotărâri, motivul exclusiv pentru care s-a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat este art. 1201 din vechiul C. civ. şi niciuna dintre părţi nu a invocat contrariul. De asemenea, era necesar a se constata că cererea de revendicare a reclamantei, în baza căreia a fost emisă hotărârea nr. 8415 din 02 decembrie 1997, a fost întemeiată atât pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din vechiul C. civ., cât şi pe cele ale H.G. nr. 11/1997. Rezultă că, în temeiul art. 480 şi art. 481 din C. civ., dreptul de proprietate al recurentei a fost recunoscut cu efect retroactiv prin hotărârea nr. 8415 din 02 decembrie 1997, iar dispoziţiile H.G. nr. 11/1997, invocate suplimentar, nu au natura de a aduce atingere acestui drept, cu atât mai mult cu actul normativ a fost introdus pentru a implementa drepturile conferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care nu poate fi interpretată ca restrângând drepturile deja acordate adevăratului proprietar de legislaţia naţională.

A menţionat că H.G. nr. 11 a fost adoptată la data de 29 ianuarie 1997 şi publicată în Monitorul Oficial la data de 4 februarie 1997, respectiv anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997, încheiat de pârâtă.

Din contextul factual al cauzei, rezultă că inclusiv cronologic titlul reclamantei are întâietate, având în vedere data achiziţiei imobilului (actul de vânzare autentificat la nr. 216 din 12 ianuarie1905) sau, cel târziu, data intrării in vigoare a H.G. nr. 11/1997, respectiv 4 februarie 1997 - moment anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997. O interpretare contrară ar fi neconformă jurisprudenţei europene.

Se observă eroarea materială/motivele contradictorii reţinute de instanţa de apel care, deşi citează din jurisprudenţa europeană că "adoptarea legislaţiei [...] naşte un nou drept", reţine în hotărâre că dreptul reclamantei s-a născut ulterior (la data adoptării hotărârii judecătoreşti), iar nu la data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997.

Concluzionând, recurenta - reclamantă a subliniat că titlul său este mai bine caracterizat, în condiţiile în care este mai vechi, provine de la proprietarii originari şi include plata unui preţ just pentru imobil, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar - statul - şi a fost încheiat de pârâtă cu rea - credinţă, în scop speculativ, la un preţ derizoriu.

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, a acţiunii în revendicare.

7. Apărările intimatei

Intimata - pârâtă a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 9 februarie 2023, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu, prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele.

Prin cererea cu care a învestit instanţa, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, respectiv etajul 1 - compus din 4 camere, hol, culoar, sas, baie, bucătărie şi parterul - compus din 1 camera, bucătărie, cămară, vestibul, în suprafaţă utilă totală de 152,37 mp, 33,56 mp de teren situat sub construcţie şi 12,81% reprezentând cota parte indiviză din părţile de folosinţă comună ale imobilului. La rândul său, pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei şi a numitului C., la plata despăgubirilor care reprezintă sporul de valoare adus imobilului în litigiu, la valoarea actualizată, constând în contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobilul situat în Bucureşti, str. x şi recunoaşterea un drept de retenţie asupra acestuia până la plata efectivă a despăgubirilor.

După un prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru rejudecare, în limitele stabilite de decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, instanţa de apel a avut de analizat, cu respectarea dezlegărilor date problemelor de drept prin decizia de casare: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., capătul de cerere referitor la acţiunea în revendicare imobiliară, apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, prin uzucapiunea de scurtă durată, şi cererea reconvenţională.

Prin decizia civilă nr. 961A din 17 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei B. şi, rejudecând cauza, a respins cererea principală, ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională, ca rămasă fără obiect, şi a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiilor, ca nefondate.

Reclamanta A. a înţeles să supună controlului de legalitate doar soluţia referitoare la acţiunea în revendicare, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte va răspunde argumentelor grupate în funcţie de motivele de casare în care se încadrează.

În primul rând, după o prezentare detaliată a situaţiilor reţinute prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta susţine că instanţa de apel nu a dat curs limitelor stabilite şi dezlegărilor de drept din decizia de casare.

Acest argument este circumscris motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cere atunci când "Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii". Însă, nu poate fi primit întrucât instanţa de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării şi dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs prin hotărârea de casare, fără a ignora aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material evocate de reclamantă.

Astfel, instanţa de apel a analizat punctual excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., capătul de cerere referitor la acţiunea în revendicare imobiliară, apărarea de fond referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, prin uzucapiunea de scurtă durată, şi cererea reconvenţională, cu respectarea dezlegărilor date problemelor de drept prin decizia de casare.

Împrejurarea că soluţia dată capătului de cerere referitor la revendicarea imobilului nu concordă cu scopul demersului său nu este de natură, însă, a conduce la casarea hotărârii sub acest aspect.

Prin urmare, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele pe care le-a expus prin cererea de apel şi actul procedural depus la dosar la data de 8 februarie 2022, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, mai mult, are considerente contradictorii.

Acest argument este circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", însă nu poate fi primit, fiind nefondat.

Recurenta apreciază că instanţa de apel nu a analizat argumentele prin care a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a pârâtei şi nu a continuat/finalizat raţionamentul iniţiat de către instanţa de recurs pentru a concluziona care dintre cele două titluri este mai bine caracterizat şi preferabil din perspectiva comparării titlurilor.

Înalta Curte constată că, în decizia de casare s-a reţinut că, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 31 martie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâta B. a dobândit etajul imobilului în litigiu, acesta reprezentând titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat pe cale judecătorească, pentru cauză ilicită, astfel că pârâta este prezumată a fi cumpărătoare de bună credinţă.

Tot prin decizia de casare s-a reţinut că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil, întrucât este anterior dreptului de proprietate de care se poate prevala reclamanta ca reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. De asemenea, titlul pârâtei este preferabil şi aplicând principiul stabilităţii raporturilor juridice, raportat la faptul că, deşi se află în posesia hotărârii judecătoreşti irevocabile care a generat în patrimoniul autoarei reclamantei noul drept de proprietate din anul 1997, nu a făcut niciun demers judiciar pentru a recupera bunul de la pârâtă (proprietară a apartamentului în cauză din martie 1997) până în noiembrie 2015, anul formulării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, neformulând nici cererea de constatare a nulităţii contractelor acesteia, în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, buna-credinţă a pârâtei şi caracterului preferabil al titlului de proprietate al acesteia sunt probleme de drept dezlegate de către instanţa de recurs, în ciclul procesual anterior, fiind obligatorii pentru instanţa care rejudecă apelul, conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."

Ca atare, instanţa de apel nu putea să reanalizeze aceste situaţii şi, eventual, să ajungă la o concluzie contrară celei reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 270 din 8 februarie 2022, aşa cum se susţine în cererea de recurs.

De altfel, raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurenta pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea acestei nemotivări a deciziei recurate, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de casare.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel.

Instanţa de apel a analizat toate situaţiile de fapt şi de drept cu care a fost învestită de către părţi, în limitele deciziei de casare. Neanalizarea chestiunilor deja tranşate în cauză, care au intrat în puterea de lucru judecat, nu constituie un viciu de motivare, ci se înscrie în limitele stabilite de art. 501 din C. proc. civ.

Tot în cadrul acestui motiv de casare, recurenta susţine şi existenţa unei motivări contradictorii care priveşte o eroare materială, perpetuată de instanţe.

Pentru invocarea variantei normative referitoare la motivarea contradictorie, cel care declară recurs este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Recurenta arată că nu H.G. nr. 11/1997, reţinută de instanţa de apel, ci art. 1201 din C. civ. vechi a înlăturat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2107 din 26 iunie 1996 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că demersul judiciar anterior s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 din C. civ.

Însă, argumentul expus nu se referă la o contradictorialitate, ca viciu de motivare aptă să atragă casarea hotărârii, ci la o chestiune juridică ce a fost analizată de către instanţa de casare, în primul ciclu procesual. Astfel, prin decizia de casare, s-a reţinut că, după ratificarea Convenţiei, a fost elaborată o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior şi care este reprezentată, printre altele, raportat la situaţia specifică a imobilului în cauză, de H.G. nr. 11/1997, temei de drept în raport de care s-a apreciat, în cadrul celui de-al doilea litigiu, că nu are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunţată în cadrul procesului anterior, finalizat cu decizia nr. 2107/26.06.1996 a ICCJ, prin care s-a desfiinţat decizia Tribunalului Bucureşti, prin care fusese admisă prima acţiune în revendicare a imobilului în cauză. Iar problema juridică, tranşată deja, a fost menţionată în motivarea instanţei de apel, ca argument în favoarea soluţiei la care s-a oprit.

Contrar susţinerilor recurentei, argumentaţia instanţei de apel nu poate fi considerată nicidecum contradictorie. Dimpotrivă, în cadrul unui raţionament juridic corect, logic şi convingător, instanţa de apel a analizat cauza cu claritate, precizie şi consecvenţă, ceea ce permite instanţei de recurs să poată realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Înalta Curte învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti. O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanţa internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia, să fi examinat în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurenta este nemulţumit de considerentele instanţei de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În al treilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de drept material europene şi naţionale care reglementează dreptul de proprietate şi apărarea acestuia.

Acest argument este circumscris motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care casarea se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că nu s-a analizat dreptul material din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice, nici condiţia prealabilă a bunei-credinţe. De asemenea, învederează că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, în condiţiile în care este mai vechi, provine de la proprietarii originari şi include plata unui preţ just pentru imobil, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar - statul - şi a fost încheiat de pârâtă cu rea - credinţă, în scop speculativ, la un preţ derizoriu.

Însă, nici chestiunea bunei-credinţe şi nici cea a preferabilităţii titlului său nu mai puteau fi repuse în discuţie, reanalizate, decât cu nesocotirea a ceea ce s-a statuat de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual. În consecinţă, instanţa de apel era împiedicată a mai examina criticile din apel prin care s-a susţinut că pârâta a fost de rea-credinţă întrucât cunoştea situaţia juridică a imobilului, că reclamanta a efectuat multe demersuri pentru redobândirea dreptului său, că a dobândit dreptul anterior pârâtei şi s-a comportat ca un adevărat proprietar, achitând impozitul aferent bunului.

De vreme ce verificarea jurisdicţională pe aspectul litigios a fost deja realizată, instanţei învestite cu rejudecarea apelului nu i se mai putea pretinde să revină asupra acestuia pentru a ajunge la o altă soluţie, contrară celor statuate prin decizia de casare.

Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni împiedică şi instanţa de recurs, învestită cu prezentul control de legalitate, a mai examina şi restul criticilor din memoriul de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., axate pe ideea că pârâta cumpărătoare nu a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului şi că nu are un titlu de proprietate mai bine caracterizat.

Înalta Curte constată că, prin raportare la decizia de casare, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că CEDO a stabilit, în jurisprudenţa sa, că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă, astfel că oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului international. În acest context, se poate considera că ar exista o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă respingerea acţiunii în revendicare ar fi însoţită de absenţa totală a unei despăgubiri, însă această situaţie nu se verifică în cazul de faţă, având în vedere că recurenta a formulat cerere de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nu a făcut dovada că aceasta i-ar fi fost respinsă. De asemenea, nu a făcut dovada că ar fi cerut, în temeiul dreptului comun, despăgubiri pentru imobilul pe care statul, prin reprezentanţii săi, a fost obligat să i-l restituie, dar, în fapt, statul s-a aflat în imposibilitate de a-l restitui, întrucât apartamentul în cauză fuseseră înstrăinat anterior unui cumpărător de bună credinţă.

În ceea ce priveşte înscrisurile detaliate în cererea de recurs şi situaţiile de fapt pe care le-ar proba aceste înscrisuri, ele nu vor fi analizate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 961 A din 17 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta urmează a fi admisă. Art. 453 din C. proc. civ. stabileşte că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească părţii adverse cheltuieli de judecată. În cauză, s-a formulat o cerere de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, iar intimata a făcut dovada existenţei şi întinderii lor, astfel că aceasta va fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 961 A din 17 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta - reclamantă A. la plata către intimata - pârâtă B. a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.