De facto expropriation via public utility road: tort liability and compensation for loss of use of private land

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cerere înregistrată la data de 23 mai 2018, pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, au solicitat instanţei să constate că terenul în suprafaţă de 927 mp, situat în Timişoara, str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF nr. x Timişoara cu nr. topografic x, a fost expropriat în fapt de către pârât. Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata valorii de circulaţie a terenului, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren începând cu data de 23 august 1991.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 562 şi 1345 din C. civ., dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi Legea nr. 33/1994.

Prin precizarea depusă la data de 21 februarie 2019, în temeiul art. 5 din Legea nr. 255/2010, reclamanţii au solicitat obligarea Municipiului Timişoara, prin Primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara cu nr. top. x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a acestui teren.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Timişoara

Prin sentinţa civilă nr. 13668 din 27 noiembrie 2018, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând că obiectul cauzei nu este o cerere de expropriere, ci obligarea pârâtului Municipiul Timişoara la despăgubiri, ca urmare a unei exproprieri de fapt, competenţa neputând fi stabilită în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 746 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la exproprierea imobilului situat în Timişoara, str. x, înscris în CF nr. x, nr. top. x, în suprafaţă de 927 mp. A fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar. A fost obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 11.952 euro în echivalent RON la data plăţii efective (36 de luni la valoarea de 332 euro/lună) cu titlu de pretenţii. A fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata valorii de circulaţie a imobilui.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 238 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelurile formulate de reclamanţii A. şi B., respectiv de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva sentinţei civile 746 din 23 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Timiş.

5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 180 din 1 februarie 202,2 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 238 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă. A fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Al doilea ciclu procesual:

6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 186 din 15 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 746 din 23 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, la plata sumei de 108.500 euro cu titlu de valoare de circulaţie a terenului în suprafaţă de 927 mp situat în str. x (actual intrarea Carului) înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top x. Au fost menţiunte în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

7. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 186 din 15 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, a declarat recurs.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, fără a ţine cont de cele invocate şi susţinute, prin actele procedurale depuse şi de îndrumările date de instanţa de casare.

Arată că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalităţi, fără a fi demonstrată întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor, respectiv existenţa faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Într-adevăr, fapta ilicită este dată de aceea că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică (stradă), ceea ce conduce la prejudiciul creat de imposibilitatea folosirii bunului cumpărat de către reclamanţi, în deplinătatea atributelor dreptului de proprietate. Însă, aspectul de care nu a ţinut cont curtea de apel este acela că lipseşte raportul de cauzalitate între cele două, pentru faptul că, la momentul achiziţionării terenului, acesta era deja afectat de amenajarea de utilitate publică, fapt care putea fi observat cu uşurinţă şi care conduce la concluzia că reclamanţii, cu rea - credinţă, au cumpărat un teren despre care aveau cunoştinţă că nu poate fi folosit.

Reclamanţii nu au pierdut prerogativele dreptului de proprietate, întrucât nu au exercitat niciodată aceste prerogative în deplinătatea lor, parcela având destinaţia de cale de circulaţie încă de la achiziţionarea ei. S-ar fi putut reţine un raport de cauzalitate, în eventualitatea în care fosta proprietară, C., cea de la care a fost cumpărat terenul, ar fi reclamat fapta ilicită. Amenajarea de interes public a fost executată cât timp avea în proprietate terenul, aceasta fiind practic privată de bun sub forma unei exproprieri, în fapt, înainte de a vinde terenul în litigiu.

Recurentul - pârât arată că nici prejudiciul nu a fost creat în patrimoniul reclamanţilor prin fapta ilicită reclamată, ci eventual a fost creat anterior, în patrimoniul vânzătorului terenului în litigiu. Prin urmare, existenţa unei răspunderi civile delictuale, raportată la situaţia actuală a terenului, nu putea fi reţinută în cauză.

Despăgubirea reclamanţilor cu valoarea de circulaţie a imobilului este complet eronată în cazul unei exproprieri faptice, întrucât, în primul rând, în cazul unei exproprieri în drept, valoarea cu care este despăgubit proprietarul unui imobil expropriat nu este aceea de circulaţie, ci o valoare reală şi dreaptă, stabilită în baza unei evaluări a imobilului, în temeiul unor criterii de evaluare şi ofertată celui expropriat, printr-o hotărâre de Consiliu Local. În al doilea rând, pentru un imobil achiziţionat în anul 1991, nu poate fi acordată valoarea de circulaţie a acestuia la 20 de ani diferenţă, întrucât nu reprezintă o dreaptă şi justă despăgubire în accepţiunea legii, ci trece în sfera îmbogăţirii fără justă cauză, just fiind să se facă o evaluare a imobilului la data cumpărării, iar valoarea rezultată să fie actualizată cu indicele de inflaţie.

Expertiza evaluatorie efectuată în primă instanţă, respectiv în anul 2020, în baza căreia a fost acordată suma de 108.500 euro, nu putea fi luată în considerare la pronunţarea hotărârii în apel, expertul calculând preţul terenului raportat la valoarea de concesiune pentru terenurile aflate în aceeaşi zonă, neţinând cont că, la data efectuării expertizei, terenul evaluat nu putea avea o valoare de concesionare. Instanţa nu a ţinut cont că despăgubirea pe care o stabileşte este acordată cu titlul de preţ de vânzare al imobilului (preţul de circulaţie).

Un alt aspect care relevă, în opinia recurentului, o contradicţie flagrantă generată de instanţa de apel, în rejudecare, este acela că, prin obligarea sa la plata despăgubirii, cu caracter de preţ al imobilului, rezultatul este acela că reclamanţii rămân şi cu plata preţului imobilului şi cu postura de proprietar de jure al acestuia. Astfel că, stabilind cuantumul despăgubirilor la nivelul preţului de vânzare a unei proprietăţi şi nu la lipsa de folosinţă a acesteia şi obligând pârâtul la plata unei despăgubiri în cuantumul preţului, Curtea a creat prin hotărârea de apel atât un grav dezechilibru între părţi, cât şi o incertitudine juridică, concretizată în aceea că pârâtul a fost obligat la plata unei proprietăţi pe care nu a dobândit-o în drept, iar reclamanţii au primit preţul unei proprietăţi care le rămâne în continuare în patrimoniu, ceea ce contravine şi dispoziţiilor instanţei de casare.

Pentru aceste considerente, recurentul Municipiul Timişoara, prin Primar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate iar, în rejudecare, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

8. Apărările intimaţilor

Intimaţii - reclamanţi au depus întâmpinare, comunicată, prin care au solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, fiind formulat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, entitate fără personalitate juridică şi fără calitate procesuală în cauză. In subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

9. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 13 ianuarie 2023, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părţilor la data de 30 şi respectiv 31 ianuarie 2023, fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 26 octombrie 2023, preschimbat pentru data de 1 noiembrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin demersul lor juridic, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, au solicitat instanţei să constate că terenul în suprafaţă de 927 mp, situat în Timişoara, str. x (actual Intrarea Carului), înscris în CF nr. x Timişoara cu nr. topografic x, a fost expropriat în fapt de către pârât, să oblige pârâtul la plata valorii de circulaţie a terenului, precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă a acestui teren începând cu data de 23 august 1991. În subsidiar, printr-o cerere completatoare, au solicitat obligarea Municipiului Timişoara, prin Primar, la emiterea hotărârii de expropriere a terenului proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 927 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timişoara cu nr. topografic x, corelativ cu obligarea pârâtului la plata unei juste despăgubiri reprezentând valoarea de circulaţie a acestui teren.

După primul ciclu procesual, parte din solicitările reclamanţilor au beneficiat de o dezlegare jurisdicţională intrată sub autoritatea de lucru judecat. Prin urmare, prin decizia de casare, instanţa de apel a fost obligată să analizeze doar capătul de cerere referitor la existenţa unei privări de proprietate şi obligarea autorităţii administrative la plata valorii de circulaţie a terenului şi să aprecieze dacă instituţia juridică a răspunderii civile delictuale ar fi în măsură să constituie remediul juridic din dreptul naţional susceptibil să permită evaluarea completă a pretinselor încălcări ale drepturilor reclamanţilor.

Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, se prevalează de două motive de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale şi că instanţa nu a motivat toate aspectele deduse judecăţii. Acestea sunt nefondate, pentru argumentele următoare.

În primul rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Aplicarea greşită a legii, susţinută de recurent, presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. Acest motiv de casare intervine când situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, unitatea administrativ - teritorială susţine că, în mod eronat, a fost reţinută incidenţa instituţiei răspunderii civile delictuale, reglementate de C. civ., fără a fi demonstrate toate cerinţele legale care atrag o astfel de răspundere.

Prioritar, Înalta Curte constată că prin decizia de casare s-au trasat limitele rejudecării, instanţa de apel fiind obligată să analizeze dacă dispoziţiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală sunt incidente în cauză, prin raportare la obiectul cererii şi lipsa unui remediu procedural în legile speciale.

De asemenea, constată că obiectul cererii a fost reţinut prin decizia de casare, în care se precizează că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în despăgubiri prin care s-a solicitat constatarea unei exproprieri de fapt, tinzându-se la obţinerea contravalorii bunului şi a lipsei de folosinţă pe ultimii 3 ani.

Prin urmare, în mod corect, în rejudecare, instanţa de apel a procedat la calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii, în limitele deciziei de casare, a învestirii sale şi a rolului său activ. Aceasta deoarece, pe de o parte, în considerarea deciziei de casare, instanţa de apel era obligată să tranşeze litigiul pe fond, apelul fiind o cale de atac devolutivă, prin care se asigură respectarea dublului grad de jurisdicţie, iar pe de altă parte, era ţinută ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de reclamanţi, să aplice acesteia textul de lege corect.

Prin raportare la obiectul litigiului, s-a stabilit că fundamentul acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Calificarea din punct de vedere juridic a cererii nu se confundă, însă, cu temeinicia acesteia. După ce a stabilit instituţia juridică aplicabilă cauzei, instanţa de apel a procedat la analiza cerinţelor legale care atrag răspunderea civilă delictuală, respectiv existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Recurenţii nu neagă fapta ilicită, care este dată de aceea că terenul este afectat unei cauze de utilitate publică, însă apreciază că: lipseşte raportul de cauzalitate între aceasta şi imposibilitatea folosirii terenului, intimaţii - reclamanţi nu au fost prejudiciaţi întrucât au achiziţionat un teren care nu mai exista, nu au fost expropriaţi în fapt, iar despăgubirea cu valoarea de circulaţie este eronată sub aspectul criteriilor de evaluare, ceea ce determină o îmbogăţire fără justă cauză.

Înalta Curte va analiza criticile formulate, exceptând cele ce vizează aspectele de fond şi care nu pot fi analizate pe calea recursului, într-o altă ordine decât cea propusă de recurent, raţionamentul logico-juridic impunând o astfel de împrejurare.

Referitor la cerinţa faptei ilicite, recurentul susţine că schimbarea destinaţiei terenului nu reprezintă o expropriere în fapt în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi.

Înalta Curte constată că această chestiune a fost tranşată în primul ciclu procesual, aspect reţinut de către instanţa de apel care a analizat raportul juridic dedus judecăţii, prin raportare la statuările deja intrate sub autoritate de lucru judecat.

Chiar dacă de lege lata exproprierea de fapt nu are o definiţie legală, această instituţie juridică a dobândit recunoaştere şi aplicabilitate în jurisprudenţa instanţelor naţionale prin aplicarea principiilor generale ce garantează dreptul de proprietate prevăzut în Constituţie, legile organice şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretată şi aplicată prin hotărârile Curţii europene începând cu hotărârea Sporrong şi Lonnroth versus Suedia, în legătură cu situaţia în care autoritatea publică aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane împiedicată să îşi valorifice, în totalitate, atributele dreptului de proprietate şi care urmează a fi indemnizată pentru această îngrădire a exercitării drepturilor.

Prin urmare, ingerinţa autorităţii locale, care, schimbând regimul juridic al terenului, nu l-a despăgubit pe proprietar pentru pierderea suferită prin această faptă, corespunde unei exproprieri de fapt, astfel cum a fost definită de jurisprudenţa curţii europene a drepturilor omului, întrucât această ingerinţă, chiar dacă este în considerarea unui interes public, nu păstrează un just echilibru între scopul urmărit şi mijloacele lui de realizare.

În cauză, ingerinţa autorităţii locale, privarea de proprietate a reclamanţilor, de tipul unei exproprieri în fapt, a intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi adusă în discuţie pe calea prezentei căi extraordinare de atac, în al doilea ciclu procesual. Iar aceasta reprezintă un fapt ilicit, în accepţiunea C. civ., apt să atragă răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte prejudiciul, despre care se susţine că nu există pentru că reclamanţii nu au exercitat niciodată prerogativele dreptului de proprietate, Înalta Curte reţine că, prin exproprierea de fapt, au fost diminuate atributele dreptului de proprietate ale reclamanţilor.

Câtă vreme s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, prin decizia de casare, că schimbarea destinaţiei suprafeţei de teren a afectat proprietatea reclamanţilor, rezultă că prejudiciul suferit de aceştia derivă din limitarea exercitării dreptului de folosinţă asupra acestei suprafeţe. Faptul că nu au fost deposedaţi de elementul material al dreptului de proprietate nu înseamnă că nu au suferit o expropriere de fapt sub forma ingerinţei constatate, pentru care este ţinută autoritatea publică la despăgubiri.

Nici împrejurarea că ingerinţa autorităţii locale a fost anterioară achiziţionării terenului, ceea ce ar exclude buna-credinţă, nu prezintă relevanţă întrucât, pe de o parte, actul încheiat le conferă calitatea de succesor în drepturi a numitei C., iar pe de altă parte, dreptul de proprietate pe care l-au dobândit este absolut, titularul său având asupra lucrului posibilitatea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes. Eventualele restricţii în exerciţiul dreptului de proprietate, atunci când este nevoie de protecţia sau realizarea unor obiective de interes general sau din alte raţiuni, constituie excepţii de la regulă, trebuie expres prevăzute de lege şi dau naştere la despăgubiri.

Prin urmare, restrângerea dreptului de folosinţă a terenului pentru care reclamanţii au un drept de proprietate, confirmat de un act notarial şi intabulat în cartea funciară, creează un prejudiciu în patrimoniul acestora.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, acesta este o condiţie a răspunderii civile delictuale, asigurând puntea de legătură între fapta ilicită, ca element obiectiv şi prejudiciu, ca efect al faptei ilicite.

Or, în speţa dedusă judecăţii, există această legătură între exproprierea de fapt - reprezentată de schimbarea destinaţiei terenului de către autoritatea locală - şi prejudicul suferit de reclamanţi - reprezentat de restrângerea dreptului de proprietate privată.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că sunt întrunite cerinţele legale care să atragă răspunderea civilă delictuală a autorităţii administrativ - teritoriale, cu consecinţa obligării acesteia la plata de despăgubiri.

Recurentul formulează critici şi cu privire la valoarea despăgubirilor şi modalitatea de calcul avută în vedere de către expertul numit în cauză. Însă, pe de o parte, o reapreciere a probelor în recurs, nu este procedural posibilă. Pe de altă parte, o astfel de situaţie nu a făcut obiect al analizei instanţei de apel, bucurându-se de puterea lucrului judecat faţă de faptul că autoritatea administrativă nu a înţeles să atace cu recurs soluţia de respingere a apelului pe care îl formulase.

De altfel, parte din susţinerile referitoare la valoarea stabilită de către expert în faţa instanţei de fond, pentru imobilul în litigiu, în sumă de 108.500 euro şi cele care vizează o eventuală incidenţă a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză sunt invocate, pentru prima data, în cererea de recurs.

Prin urmare, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a restabilit raportul de proporţionalitate între manifestarea interesului general şi interesul particular, prin respectarea dreptului de proprietate privată în plenitudinea prerogativelor sale. Restabilirea echilibrului are loc în condiţiile acordării unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţi în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale, cât şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.

În al doilea rând, se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. civilă potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

În cauza de faţă, recurentul susţine că instanţa de apel nu a analizat împrejurarea că plata preţului ar fi trebuit să semnifice transferul proprietăţii terenului către autoritatea locală. Astfel, în opinia sa, nu s-a avut în vedere că reclamanţii primesc preţul şi rămân şi cu terenul în patrimoniu.

Însă, în cadrul acestui argument, nu se arată, în concret, viciile de motivare care, în opinia recurentului, ar conduce la casarea deciziei recurate. Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire poate duce la casarea unei hotărâri.

Raportându-se la chestiunile, de care se prevalează recurentul pentru a susţine motivarea necorepunzătoare, precum şi la aspectele care se regăsesc în considerentele deciziei recurate, Înalta Curte reţine că, prin invocarea nemotivării aspectului menţionat, practic, se contestă raţionamentul juridic al instanţei de apel.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, există motivele de fapt şi de drept, instanţa de apel înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel.

Instanţa de apel a analizat toate situaţiile de fapt şi de drept cu care a fost învestită de către părţi, în limitele deciziei de casare. Lipsa vreunui transfer al dreptului de proprietate, nu a făcut obiect al apelului, de aceea, nu a fost supusă controlului de către instanţa de apel, conduita acesteia situându-se în limitele impuse de dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care impun judecătorilor să respecte şi să dea eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor.

Instanţa de recurs învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti. O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată, în mod real, cauza lor.

Instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă, care şi-a motivat decizia să fi examinat, în mod real, chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale. (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

Aplicând principiile Curţii, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că recurentul este nemulţumit de considerentele instanţei de apel nu echivalează cu motivarea necorespunzătoare a hotărârii.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este fondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În consecinţă, dat fiind că dispoziţiile legale de drept material şi procedural au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 186 din 15 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimaţilor de plată a cheltuielilor de judecată, aceasta va fi respinsă, ca neîntemeiată. Art. 453 din C. proc. civ. stabileşte că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească părţii adverse cheltuieli de judecată. Însă, potrivit art. 452 din acelaşi act normativ "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". În cauză, deşi formulează o cerere de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, intimaţii nu au făcut dovada existenţei şi întinderii lor, nu au depus la dosar niciun înscris în acest sens. Prin urmare, cererea va fi respinsă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul - pârât Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 186 din 15 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii - reclamanţi B. şi D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.