Simulation and fraud claims rejected; share transfer and loan upheld.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. şi S.C. E. S.R.L., reprezentată legal prin C., au solicitat instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună:

- constatarea simulaţiei contractului de împrumut pentru suma de 145.000 Euro autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F., actul fiind unul fictiv;

- constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., actul fiind unul deghizat;

- constatarea încheierii actului secret de vânzare-cumpărare a imobilului-construcţie, respectiv pensiunea "H." situată în sat şi com. Muntenii de Jos, nr. cadastral x, intabulat în CF x, în schimbul preţului de 145.000 Euro (respectiv suma din contractul de împrumut din căpătul 1 de cerere);

- constatarea nulităţii contractelor indicate la capetele 2 şi 3, în principal pentru cauză ilicită şi fraudă la lege şi, în subsidiar, doar în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare părţi sociale pentru preţ neserios;

- constatarea nulităţii contractelor de garanţie, respectiv contractul garanţie imobiliară, care face corp comun cu contractul de împrumut şi contractul de fidejusiune autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F.;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtului D. să restituie suma de 76.550 euro şi 500 lire reprezentând totalul plăţilor făcute, în temeiul contractului de împrumut fictiv.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a fost indicat ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1289, 1292, 1246-1247, 1250, 1179, 1235, 1237, 1238, 1660 C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui:

Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 17 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâtul D. şi S.C. E. S.R.L. ca neîntemeiată.

A luat act că pârâtul D. a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi:

Prin decizia civilă nr. 362 din 29 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia civilă nr. 1872 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 362 din 29 iulie 2020 şi a încheierii din 8 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă în dosarul nr. x/2018.

A fost casată încheierea şi decizia recurate şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Rejudecare apel - Curtea de Apel Iaşi:

Prin decizia civilă nr. 245 din 17 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Împotriva deciziei civile nr. 245 din 17 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, respectiv că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a părţilor-sociale pentru un preţ neserios, reţinând, în mod eronat, că nulitatea s-a solicitat doar ca o consecinţă a constatării simulaţiei şi nu de sine stătător, aspect indicat expres la pct. 4 din petit, în cadrul căruia se solicită nulitatea pentru preţ neserios, în mod independent de capătul de cerere ce vizează nulitatea - consecinţă a simulaţiei.

În continuare, se susţine că instanţa a aplicat greşit normele de drept material în privinţa vânzării părţilor-sociale la valoarea nominală, cu ignorarea dispoziţiilor art. 1660 C. civ., privitoare la condiţia ca preţul să fie serios.

Instanţa nu a interpretat şi aplicat prevederile art. 202-203 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu dispoziţiile art. 1650, 1651, 1657, 1660 şi 1665 C. civ. Dată fiind lipsa existenţei unor prevederi speciale contrare în legea specială, sunt incidente dispoziţiile generale ale art. 1660 C. civ.

În acest sens, pentru a fi respectată condiţia preţului serios, era necesară o raportare corectă la valoarea bunului vândut, dat fiind faptul că, la acel moment, societatea deţinea un activ în cuantum de 150.000 euro. Drept urmare, vânzarea părţilor-sociale în schimbul preţului de 300 RON este lovită de nulitate pentru preţ neserios.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurenţii-reclamanţi vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept privitoare la simulaţie, respectiv art. 1289-1294 C. civ. şi cele privind efectele contractului de vânzare, respectiv art. 1650, 1657, 1660, 1672, 1719 C. civ.

În mod greşit, a reţinut instanţa de apel faptul că reclamanţii ar fi avut în vedere o simulaţie sub forma deghizării parţiale a elementului preţ din contractul de cesiune, în condiţiile, în care reclamanţii au argumentat simularea naturii juridice reale a însăşi actului proiectat a fi încheiat între părţi, acestea urmărind, în realitate vânzarea pensiunii, operaţiune care a fost mascată prin încheierea unui contract de vânzare de părţi sociale dublat de un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra pensiunii.

Al treilea motiv de nelegalitate invocat de recurenţii-reclamanţi face referire la concluzia instanţei de apel, în sensul că nu se poate reţine cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare părţi-sociale autentificat de G. sub nr. x din 30 iulie 2014, dat fiind faptul că încheierea unei convenţii de cesionare a părţilor sociale la valoarea lor nominală este legal permisă.

În cauză, există un scop fraudulos, care decurge dintr-un preţ neserios, instanţa de apel aplicând, în mod greşit, legea atunci când a reţinut că, întrucât vânzarea părţilor-sociale la valoarea nominală nu este prohibită, atunci ea este întotdeauna permisă şi nesancţionabilă. În realitate, sancţiunea nulităţii reglementată de art. 1246 C. civ. este întotdeauna posibilă.

În continuare, recurenţii-reclamanţi precizează şi că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, faptul că simulaţia nu poate duce la nulitate. Prevederile speciale din materia simulaţiei, respectiv art. 1290 C. civ., nu înlătură aplicarea celorlalte sancţiuni generale pentru acte juridice, ci doar stabilesc o consecinţă specifică - devoalarea actului aparent şi scoaterea la iveală a actului real, ca primă etapă obligatorie către nulitate, care va interveni în ipoteza în care părţile au urmărit un scop ilicit.

Un al patrulea motiv de nelegalitate invocat de recurenţii-reclamanţi vizează modalitatea greşită de interpretare şi de aplicare a prevederilor legale referitoare la autentificarea contractelor de împrumut de către instanţa de apel, care a condus la aplicarea greşită a normelor de drept din materia simulaţiei, reprezentate de prevederile art. 1289-1294 C. civ.

Se susţine că este greşită reţinerea instanţei de apel, în sensul că inexistenţa dovezii de remitere a banilor în ceea ce priveşte contractul de împrumut nu poate constitui un argument de natură a face să se prezume că împrumutul a fost fictiv, fiind greşită şi reţinerea instanţei, potrivit căreia împrumutul a fost în acord cu legea, în condiţiile în care contractul de împrumut face parte, potrivit art. 2158 C. civ., din categoria contractelor reale, fiind necesară dovedirea remiterii sumei împrumutate pentru încheierea sa valabilă.

Recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel, în mod greşit, a susţinut valabilitatea contractului de împrumut, în condiţiile în care potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 36/1995 coroborate cu prevederile art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 70/2015 şi cu prevederile Legii nr. 656/2002 rezultă că notarul avea obligaţia de a solicita dovada bancară a remiterii sumei împrumutate mai mari de plafonul de 50.000 RON, iar, în caz contrar, era ţinut să refuze întocmirea actului.

Reţinerea contractului de împrumut ca fiind unul valabil, de sine stătător, de către instanţa de apel este greşită, întrucât ar fi trebuit să se constate incidenţa simulaţiei complexe.

Un alt motiv de nelegalitate vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1235-1237 C. civ., prin considerarea că, lipsa unei interdicţii în cadrul unei legi speciale a încheierii unui act, cum este cel de cesiune părţi sociale la valoarea nominală, ar face în mod automat inaplicabilă cercetarea ilicitului cauzei. Dimpotrivă, se arată că analiza cauzei înseamnă întotdeauna cercetarea de către judecător a resorturilor interne, a mobilurilor care au determinat partea să încheie un anumit act juridic.

Ultimul motiv de nelegalitate invocat îl constituie faptul că instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile legale prin reţinerea faptului că eventuala răspundere civilă ar face inaplicabilă răspunderea penală şi, prin urmare, nu ar putea pronunţa nulitatea, considerente ce contravin prevederilor art. 1365 C. civ. si art. 28 C. proc. pen.., constatarea nulităţii în procesul civil neavând înrâurire în reţinerea răspunderii penale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

7. Apărările părţilor:

Intimaţii-pârâţi D. şi S.C. E. S.R.L. au depus întâmpinare, comunicată, prin care au invocat excepţia netimbrării recursului. În subsidiar, au solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

8. Procedura desfăşurată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 2 martie 2023, recursul a fost admis în principiu şi s-a stabilit termen la 27 septembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, care se subsumează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ. şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte:

În cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menţionate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri şi anume:

a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă;

b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic;

c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă că instanţa de apel nu a expus considerentele avute în vedere la soluţionarea capătului de cerere, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G. pentru preţ neserios.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii".

Art. 6 CEDO stabileşte că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.

Se reţine că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de faţă relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, procesul civil este creaţia părţii, care îl declanşează şi a părţii chemate în proces. Principiul contradictorialităţii constă în posibilitatea părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluţionarea pricinii deduse judecăţii, iar o altă formă de existenţă a acestui principiu se manifestă prin obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate elementele cauzei deduse judecăţii, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanţie că instanţă a analizat susţinerile părţilor, argumentele şi probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătoreşti.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă a soluţionat capătul de cerere, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., fiind expuse, pe larg, argumentele avute în vedere reţinându-se lipsa caracterului deghizat al preţului contractului şi seriozitatea acestuia, prin raportare la probatoriile administrate în cauză.

În calea de atac a apelului, prin memoriul declarat, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici cu privire la modul de soluţionare al acţiunii în constatarea nulităţii absolute pentru preţ neserios, ci doar cu privire la cererea având ca obiect constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale şi la nulitatea acestuia pentru fraudarea dispoziţiilor legale privind plata obligaţiilor fiscale pentru încheierea actelor translative de proprietate.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că, în cuprinsul memoriului de apel, nu există nicio critică efectivă referitor la nesoluţionarea sau soluţionarea eronată a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ neserios.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat cu respectarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră regula de drept tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 din C. proc. civ., astfel că, deşi apelul este o cale de atac devolutivă, totuşi instanţa de apel este ţinută a proceda la examinarea cauzei, în limita criticilor formulate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept, care au fost invocate în faţa primei instanţe sau care ar putea fi invocate în cauză, ci doar cu privire la aspectele criticate de către părţile care au declarat apel.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există o lipsă a motivării, în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a fost sesizată prin cererea de apel, neavând îndatorirea de a cerceta toate cauzele de nulitate invocate în cuprinsul acţiunii promovate, în lipsa existenţei unor critici pe aceste aspecte, iar recurentul, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate invoca omisiunea motivării instanţei de apel.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat de către recurenţii se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1289-1294 C. civ. şi cele privind efectele contractului de vânzare, respectiv art. 1650, 1657, 1660, 1672, 1719 C. civ.

Recurenţii susţin că, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de părţi sociale dublat de un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra pensiunii s-a umărit, în realitate, simularea unei operaţiuni juridice, respectiv vânzarea pensiunii.

Se apreciază că cele două contracte intervenite între părţi trebuie analizate împreună, şi nu separat, deoarece constituie un tot unitar care evidenţiază intenţia părţilor de a simula încheierea unui act translativ de proprietate, având ca obiect pensiunea, şi nu două acte juridice distincte (contractul de cesiune de părţi sociale şi contractul de împrumut).

Simulaţia reprezintă operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală şi a unui alt contract secret conţinând adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în realitate. Scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa unui act care nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiţii ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a ascunde adevărata convenţie intervenită între ele.

Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârşirii actului aparent.

Fireşte că, în calitatea lor de negotia iuris, adică de acte juridice în sensul real al termenului, aceste înţelegeri sunt încheiate concomitent, fără să aibă relevanţă succesiunea materială a întocmirii înscrisurilor constatatoare.

Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că denumirile de act public şi act secret, ca şi echivalentul semantic folosit pentru actul secret - anume contraînscrisul - trebuie înţelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voinţă prin care părţilor constituie, modifică sau sting un raport juridic. Aşadar, chiar când se vorbeşte despre contraînscris, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere negotium iuris, aşadar operaţiunea juridică.

De esenţa simulaţiei este acordul simulatoriu, respectiv voinţa părţilor de a simula, de a deghiza total sau parţial faţă de terţi adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înţelegere) şi, de cele mai multe ori, a unui act secret care conţine adevărata înţelegere a părţilor. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operaţiune juridică). Cu alte cuvinte, de esenţa simulaţiei este actul public şi acordul simulatoriu, adică înţelegerea părţilor de a simula, respectiv de a crea o aparenţă în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înţelegere între părţi.

În litigiul pendinte, recurenţii susţin că cele două contracte încheiate (contractul de cesiune de părţi sociale şi contractul de împrumut) reprezintă un tot unitar şi constituie actul public, iar acordul simulatoriu (vânzarea pensiunii H.) este evocată sub forma negotium iuris, ca operaţiune juridică, nefiind încheiat niciun înscris, în accepţiunea instrumentum probationis.

În consecinţă, recurenţii invocă existenţa unui acord simulatoriu, care în lipsa constatării unui înscris trebuie să fie dovedit prin mijloace probatorii administrate în cauză.

Dovada existenţei simulaţiei de către părţile litigante putea fi realizată prin orice mijloc de probă, cu respectarea îndrumărilor instanţei supreme din primul ciclu procesual şi a dispoziţiilor art. 1292 din C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în rejudecare, instanţa de apel a administrat probatorii, respectiv proba testimonială pentru dovedirea existenţei acordului simulatoriu.

În urma administrării probatoriilor, instanţa devolutivă a statuat că nu s-a dovedit existenţa şi conţinutul actului secret invocat de către recurenţii-reclamanţi (existenţa contractului de vânzare-cumpărare a imobilului-pensiune).

Instanţa supremă subliniază că situaţia de fapt este apanajul instanţele devolutive şi excede analizei instanţei de recurs, neputând fi criticată.

În calea de atac extraordinară a recursului, se poate analiza numai modalitatea de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită.

În litigiul pendinte, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi nu au dovedit existenţa şi conţinutul acordului simulatoriu, ca negotium iuris, se statuează că cele două contracte încheiate au o existenţă de sine stătătoare şi nu au un caracter simulat, fiind înlăturate toate criticile formulate cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materia simulaţiei şi a efectelor contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată cu privire la existenţa unui acord simulat.

Recurenţii au invocat, prin memoriul de recurs, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1236 şi art. 1237 din C. civ., susţinând că instanţa de apel, în mod greşit, nu a constatat nulitatea absolută a actelor simulate pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, întrucât prin neîncheierea actului de vânzare cumpărare a activului imobiliar al societăţii s-a eludat plata taxelor obligatorii pentru transferul proprietăţii şi a impozitelor obligatorii în cazul ieşirii sumelor din societate.

Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: "(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede altfel."

Cauza licită şi morală a contractului reprezintă una dintre condiţiile esenţiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul determinat şi licit, cerinţe reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ.

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din C. civ., însă, din perspectiva sancţiunii nulităţii contractului, interesează nu scopul imediat - causa proxima - care este abstract şi invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat - causa remota - care este concret şi variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice.

Referitor la caracterul ilicit al contractului de cesiune de părţi sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., instanţa de recurs notează că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel liceitatea cauzei actului juridic, în condiţiile în care reclamanta C. pretinde că a urmărit, prin semnarea contractului de cesiune, achiziţionarea unei afaceri.

Pornind de la înseşi susţinerile părţilor, atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din memoriul de apel şi de recurs, se relevă că nu s-a dovedit ilicitatea cauzei, ci, din contră, a fost confirmată prezumţia de valabilitate a cauzei juridice, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1239 alin. (2) din C. civ.

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie constată că recurenţii susţin că contractul de cesiune de părţi sociale autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 a constituit mijlocul, prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative - obligaţia de plată a impozitelor fiscale pentru transferul dreptului de proprietate - rezultă că motivul de nulitate valorificat priveşte frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede că: "Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative."

Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 C. civ. reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului faţă, de incidenţa unei norme legale imperative.

Rezultă că, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceităţii cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect exterior contractului din care face parte.

Înalta Curte reţine că art. 1237 din C. civ. stabileşte caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă, care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul.

Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate şi (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intenţia comună a părţilor de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă; cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

În litigiul pendinte, în raport cu momentul ales de părţi pentru încheierea celor două acte juridice, caracterul ilicit al cauzei contractului de cesiune ar decurge, potrivit susţinerilor părţilor, din împrejurarea că, în absenţa acestuia, părţile ar fi fost nevoite să încheie un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect pensiunea H. şi să plătească impozitele fiscale aferente transferului proprietăţii.

Această susţinere este eronată, întrucât opţiunea părţilor de a încheia un act juridic, respectiv un contract de cesiune de părţi sociale şi nu un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil-construcţie, aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale nu este interzisă prin nicio dispoziţie legală imperativă, întrucât asociaţii societăţii au dreptul de a dispune atât cu privire la părţile sociale, cât şi cu privire la bunurile, care constituie active în patrimoniul unei societăţii. Exercitarea acestui drept de opţiune este perfect valabilă şi nu poate fi considerată o fraudare a legii.

Împrejurarea că există o diferenţă între cuantumul taxelor fiscale în raport de natura actului juridic, care se încheie, nu poate constitui o premisă, care să releve intenţia părţilor de a eluda normele fiscale, în condiţiile în care legiuitorul a lăsat la latitudinea părţilor posibilitatea de a alege actul juridic, pe care doresc să îl încheie şi care să corespundă propriilor interese.

Cu privire la susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de judecată nu trebuie să aibă în vedere doar textele legale invocate expres de către părţile litigante, ci trebuie să aibă în vedere încălcarea directă sau indirectă a oricărui text imperativ, va fi înlăturată de instanţa supremă cu motivarea că instanţa de judecată are îndatorirea să analizeze cauza în limitele judecăţii, aşa cum au fost ele fixate în termeni procedurali, avându-se în vedere obiectul cauzei şi temeiul juridic, aşa cum a fost stabilit de către reclamant, în virtutea principiului disponibilităţii.

Este adevăr că instanţa de judecată este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, în conformitate cu art. 1247 alin. (2) din C. civ., însă obligaţia judecătorului de a invoca nulitatea absolută din oficiu, reglementată expres în art. 1.247 alin. (3) din C. civ., trebuie să fie privită şi aplicată, astfel încât să nu intre în coliziune cu normele de procedură civilă, mai exact cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, dar şi cu art. 9 alin. (2) care prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Astfel, această îndatorire se cirscumscrie cadrului procedural stabilit de către reclamant.

În litigiul pendinte, instanţele devolutive nu au constatat existenţa vreunui motiv de nulitate absolută, împrejurare faţă de care susţinerile din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la obligaţia instanţei de a invoca o eventuală nulitate absolută a contractului de cesiune de părţi sociale este lipsită de suport factual.

Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată.

Critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2158 din C. civ. privind nevalabila încheiere a contractului de împrumut pentru suma de 145.000 Euro autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F., datorită lipsei remiterii sumei împrumutate, va fi înlăturată de către instanţa supremă, având în vedere că recurenţii-reclamanţi nu au formulat un capăt de cerere distinct, prin care să fi solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut.

Această critică nu poate fi analizată în prezentul cadru procesual, întrucât acestea exced limitelor învestirii primei instanţe, realizate prin petitul cererii de chemare în judecată.

Astfel, prin cererea promovată s-a solicitat numai constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G. pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, nefiind invocată vreo cauză de nulitate absolută a contractului de împrumut.

Împrejurarea că s-a susţinut caracterul simulat al contractului de împrumut, în sensul că nu reprezintă un veritabil contract de împrumut, ci un contract de vânzare-cumpărare al unei pensiuni, nu echivalează cu punerea în discuţie a valabilităţii actului juridic de împrumut, din perspectiva condiţiilor de fond pentru încheierea valabilă acestuia.

Atâta timp cât recurenţii nu au promovat o acţiune în nulitate absolută a contractului de împrumut pentru lipsa dovedirii remiterii efective a sumei împrumutate nu se poate invoca direct în recurs încălcarea dispoziţiilor legale ale art. 2158 din C. civ.

Pentru identitate de raţiune, va fi înlăturată şi susţinerea referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 9 din Legea nr. 36/1995 coroborate cu prevederile art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 70/2015 şi cu prevederile Legii nr. 656/2002 privind neîndeplinirea obligaţiilor legale de către notarul public cu ocazia autentificării contractului de împrumut.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 245 din 17 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2023.