Contractual delay compensation: scope of extraordinary appeal review regarding factual prescription interruption and res judicata limits between different parties

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 ianuarie 2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe, solicitând instanţei ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 14.400 Euro, achitabilă în RON, la data plăţii efective, pentru perioada ianuarie 2016 - decembrie 2018 (3 ani), cât şi pentru viitor până la data predării efective a locuinţei la cheie, reprezentând beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă de la data stabilită pentru predarea la cheie şi până la data predării efective la cheie a acestui apartament, considerând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în cauză - art. 969-999 C. civ. (art. 1530 noul C. civ.).

Prin încheierea pronunţată la data de 11 ianuarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia din secţiile civile III-V din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării de competenţă, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019, la data de 14 februarie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin încheierea pronunţată la data de 22 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a IV-a civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a civile din cadrul Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negat de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 34F din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionând conflictul negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 761 din 21 mai 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17.951,2 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada ianuarie 2016- ianuarie 2021. şi, pe cale de consecinţă a respins capătul subsidiar de cerere ca neîntemeiat, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1084 A din 05 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 761/12.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata - reclamantă A.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată; a păstrat sentinţa civilă apelată cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată în apel, ca nefondată.

I.4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi litigante, cererea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar cea a reclamantei A. pe cele ale art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 4 octombrie 2022, fiind repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 9.

I.6. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANL a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a considerentelor care au stat la baza soluţionării acestei excepţii şi, în rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei şi înlocuirea considerentelor atacate. A precizat că înţelege să critice doar modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la considerentele vizând actele de recunoaştere ale pârâtei, reţinute de instanţa de apel şi, implicit, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

A susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că au avut loc acte de recunoaştere unilaterală în înţelesul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reţinând în acest sens demersurile întreprinse de ANL pe parcursul derulării raportului contractual cu intimata.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, pentru a avea o astfel de semnificaţie juridică, pâtrâta ar fi trebuit să recunoască "dreptul a cărei acţiune se prescrie", respectiv dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri pentru daunele materiale şi morale invocate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Împrejurarea că pârâta ar fi purtat discuţii, corespondenţă cu părţile implicate în proiectul Henri Coandă, chiar şi cu referire la executarea obligaţiilor asumate, nu ar putea constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie al acţiunilor în despăgubire.

Pe de altă parte, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia nu poate fi decât expresă pentru a avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei, iar în ceea ce priveşte Agenţia, susţine că nu există niciun act întrerupător de prescripţie.

Susţinerile privind aşa zisa "recunoaştere a pretenţiilor" care ar întrerupe cursul prescripţiei sunt nefondate, având în vedere faptul că "adresele" depuse de ANL la dosarul cauzei sunt, pe de o parte, demersurile făcute de pârâtă în realizarea obligaţiilor de diligenţă asumate prin contractul de mandat (notificările transmise constructorilor), iar restul sunt corespondenţele purtate cu membrele semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004 pentru realizarea utilităţilor din amplasament, nicidecum o recunoaştere a pretenţiilor la despăgubiri privind presupusa lipsă de folosinţa a imobilului, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Astfel, nefiind incidente cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, hotărârea recurată este nelegală sub acest aspect.

Mai arată că există putere de lucru judecat în acest sens, generată de hotărâri definitive precum decizia civilă nr. 2304/06.12.2019, pronunţată de ICCJ în dosarul nr. x/2016.

Concluzionează în sensul că termenul de prescripţie era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată (03.01.2019), raportat atât la momentul predării imobilului (03.10.2010), cât şi la data intrării în posesie (conform procesului-verbal de predare-primire la terminarea lucrărilor din 26.03.2012), fără a fi incidente vreunul din cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie dintre cele prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Prin memoriul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Bucureşti.

A susţinut în acest sens că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, relevantă în prezenta cauză, cu privire la statuarea refuzului nejustificat de a întreprinde toate demersurile legale pentru finalizarea programului "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", deci cu privire la conduita pârâtei în raport cu toate imobile cuprinse în programul menţionat.

Instanţa de contencios administrativ a subliniat pasivitatea ANL, deşi atât dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele Metodologice, introdusă prin art. 1 pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, pe de o parte, cât şi convenţia încheiată cu toate instituţiile implicate, pe de altă parte, îi confereau prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuinţe, decizia menţionată fiind opozabilă ANL şi obligatorie faţă de aceasta.

Efectul pozitiv al acestei autorităţi de lucru judecat faţă de pârâtă, care se manifestă sub aspectul probei elementelor răspunderii civile delictuale se impune cu caracter obligatoriu în alte cauze civile în care este în discuţie conduita pârâtei în raporturile contractuale privind programul Cartierului de locuinţe Henri Coandă.

Arată că, deşi prin hotărârea recurată se recunoaşte că lipsa de folosinţă a locuinţei este consecinţa şi a lipsei de utilităţi şi a străzilor din cartier, se reţine în mod greşit că ANL şi-a îndeplinit toate obligaţiile în acest sens.

În continuare prezintă un istoric al actelor încheiate cu reclamanta şi arată că în apel, apelanta reia susţinerile din întâmpinarea depusă la dosarul de fond la data de 26.11.2019 în care sunt mai multe lucruri neadevărate.

Consideră că contractele trebuie analizate în contextul complex generat de acest proiect rezidenţial, reprezentând un ansamblu contractual.

Invocă diverse hotărâri judecătoreşti prin care s-ar fi statuat cu putere de lucru judecat: că mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul de mandat; că obligaţia asumată de ANL este o obligaţie de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că ANL se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen; că argumentele ce trebuie sa privească fapta ilicita a ANL şi vinovăţia exclusivă a acesteia au fost suplinite prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 5197/2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 de către ICCJ, conform căreia reprezintă relevanţă faptul că s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei ANL de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier de locuinţe Henri Coandă, pârâta fiind obligată sa dispună toate măsurile administrative în acest sens, în termen de 6 luni de la data pronunţării deciziei.

Mai arată că, în acord cu jurisprudenţa recentă a instanţei supreme în cauze similare, Înalta Curte a reţinut, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este greşită în sensul statuării asupra caracterului obligaţiilor A.N.L. rezultate din contractul de mandat ca fiind doar de diligenţă şi a faptului îndeplinirii acestora, ca fiind singurele la care s-a obligat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Conform cadrului factual stabilit de instanţele fondului, se observă că, în data de 15.02.2008, a fost încheiat între reclamantă, în calitate de mandantă, şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. HCA 6, în scopul construirii unei locuinţe în amplasamentul Henri Coandă.

De asemenea, în data de 27.03.2008, reclamanta, în calitate de beneficiară, a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x având ca obiect construirea, de către antreprenorul general, a unei locuinţe "la cheie" în ansamblul de locuinţe Henri Coandă.

Reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatarul ANL a obligaţiei de a executa în mod corespunzător mandatul, respectiv pentru neîndeplinirea obligaţiilor privind realizarea locuinţei cu toate utilităţile şi infrastructura necesare utilizării imobilului.

Cu alte cuvinte, lipsa de folosinţă a fost solicitată în raport cu modul de îndeplinire a contractului de mandat, convenţie care se află în fiinţă.

Cu privire la recursul declarat de pârâta ANL, se reţine că, în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune instanţele fondului au avut în vedere dinamica raportului contractual dintre părţi, inclusiv corespondenţa purtată între acestea.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că obligaţia pe care reclamanta pretinde că pârâta nu a îndeplinit-o şi care ar da naştere dreptului său de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs de această neexecutare este aceea de urmărire a execuţiei şi finalizării locuinţei contractate.

Conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului material al acţiunii în despăgubiri curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Această regulă de determinare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este aplicabilă ori de câte ori se exercită o acţiune în răspundere civilă, indiferent de natura acesteia (contractuală sau delictuală).

Înalta Curte are în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat daune interese pentru perioada cuprinsă între ianuarie 2016 şi până la data predării "la cheie" a locuinţei.

Soluţia primei instanţe, menţinută prin decizia instanţei de apel, a fost aceea de a considera ca neprescrise pretenţiile reclamantei, tribunalul reţinând că acestea au fost formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (28.12.2018), în timp ce curtea de apel a considerat că diligenţele efectuate de către pârâtă pentru realizarea obligaţiilor asumate echivalează cu o recunoaştere a datoriei, fapt întrerupător de prescripţie.

Se observă că prin memoriul de recurs pârâta formulează critici cu privire la considerentele instanţei de apel aferente raţionamentului pentru care a menţinut soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Consideră recurenta pârâtă că demersurile întreprinse de ANL pe parcursul derulării raportului contractual cu reclamanta, respectiv discuţiile, adresele, corespondenţa cu părţile implicate în derularea proiectului imobiliar "Henri Coandă", inclusiv cele referitoare la executarea obligaţiilor asumate, nu constituie acte întrerupătoare de prescripţie, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ele constituind critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate privind decizia recurată.

Astfel, argumentele expuse de pârâtă privesc modalitatea de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel, faptul că aceasta a reţinut, în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, că prin diligenţele efectuate de către ANL a avut loc o recunoaştere a obligaţiei corelative dreptului dedus judecăţii de reclamantă.

Aceste aspecte reprezintă chestiuni de fapt care nu pot face obiect al controlului de legalitate, întrucât ele se referă la evaluarea făcută de instanţă, care se sprijină pe analiza unor împrejurări de fapt, pe voinţa pârâtei de a efectua anumite demersuri în baza unor raporturi contractuale, şi nu pe o interpretare a normei juridice.

Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-pârâte privind diligenţele depuse de ANL cu toate instituţiile publice şi entităţile private implicate în realizarea proiectului de dezvoltare imobiliară şi calificarea dată acestor demersuri de către instanţa de apel reprezintă aspecte subscrise unor circumstanţe factuale, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile pârâtei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, recursul declarat de aceasta urmând a fi respins în consecinţă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, în contextul motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate, prevalându-se de lipsa motivării deciziei de către instanţă, în condiţiile neanalizării şi încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei nr. 5197 din 25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aspect ce ar fi fost invocat prin întâmpinarea formulată în apel.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale privind motivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece controlul exercitat asupra motivării hotărârii recurate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea măsurii fundamentale a instanţei de recurs, constând în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Verificând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi de asemenea, a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii corespunde imperativelor logicii, iar argumentele invocate în hotărârea recurată oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, instanţa realizând o amplă analiză a motivelor invocate de părţile litigante şi arătând care sunt propriile argumente pentru care nu a menţinut soluţia dată de tribunal asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dar şi raţionamentul care a condus la respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat apărarea sa, respectiv că ar fi încălcat efectul pozitiv al deciziei nr. 5197/25.04.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 de către instanţa supremă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, chestiune invocată prin întâmpinarea formulată cu privire la apelul declarat de către pârâtă, dar şi această critică este nefondată.

Motivul poate fi analizat atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul omisiunii analizei tuturor motivelor apelului şi apărărilor corespunzătoare ale intimatului, dar şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul absenţei unor motive determinante ale hotărârii.

Din examinarea întâmpinării formulate în etapa apelului, se constată însă că prin actul procedural depus în faţa instanţei de apel reclamanta a citat argumente din diverse hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare în care pârâta ANL a avut calitatea de parte, inclusiv un considerent cuprins într-o astfel de hotărâre ce recunoştea existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei în discuţie, fără însă a invoca expressis verbis şi fără a argumenta efectul pozitiv al deciziei pronunţate de instanţa de contencios administrativ în anul 2013.

Prin urmare, nefondat se reproşează instanţei de apel absenţa unei analize în acest sens, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. fiind nefondat şi din această perspectivă.

Văzând însă dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., care permit invocarea autorităţii de lucru judecat în orice stare a pricinii, chiar şi în faţa instanţei de recurs, motivul privind efectele hotărârii nr. 5197/2013, ce poate fi analizat în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., este nefondat.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionat un litigiu între un alt reclamant beneficiar al unui contract de construire a unei locuinţe în Cartierul Henri Coandă şi pârâta din cauza de faţă, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, invocându-se şi în acel proces neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat încheiat cu reclamantul din acea cauză.

Prin hotărârea evocată, instanţa de contencios administrativ a constatat că obligaţiile asumate prin contractul de mandat de pârâta ANL sunt obligaţii de rezultat şi că ele nu au fost îndeplinite, angajând astfel răspunderea contractuală faţă de reclamantul din acea cauză.

Prin urmare, cauza şi obiectul acelei pricini au fost distincte, deoarece se pun în discuţie acte juridice diferite - chiar dacă nu poate fi negată o legătură cu cauza de faţă, unde se invocă, similar, neîndeplinirea de către ANL a obligaţiilor rezultate din contractul de mandat încheiat cu reclamanta-recurentă, ce conţine clauze similare sau chiar identice cu contractul încheiat cu reclamantul din litigiul anterior - iar părţile celor două litigii sunt parţial diferite, numai pârâta ANL apărând în ambele pricini.

Neputând fi vorba despre efectul negativ al lucrului judecat - pentru că nu există tripla identitate la care se referă art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - se reţine că potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Din aceste prevederi legale rezultă, în aprecierea instanţei de recurs, că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat - dezlegarea unei chestiuni litigioase ce se opune cu caracter obligatoriu într-un alt litigiu care are strânsă legătură cu cel soluţionat definitiv - presupune că cele două litigii poartă între aceleaşi părţi.

Din această perspectivă, este relevant a sublinia că fundamentul instituţiei autorităţii de lucru judecat este împrejurarea că între părţi a avut loc un proces, ce a permis acestora să formuleze susţineri şi apărări, să invoce excepţii, să administreze probe şi să pună concluzii, iar ca rezultat al acestor operaţiuni, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a procedat la verificarea de către instanţă a chestiunilor de fapt şi de drept litigioase. Ca urmare, această hotărâre - s-a arătat în doctrină - se bucură de imutabilitate şi se impune părţilor litigante şi succesorilor acestora cu caracter obligatoriu.

Or, dacă raţiunea reglementării autorităţii de lucru judecat este aceea a desfăşurării între părţi a unui proces, se impune ca efectele autorităţii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre să fie limitate la părţile litigante.

Şi interpretarea sistematică a art. 431 C. proc. civ. conduce la aceeaşi concluzie, deoarece alin. (1) al textului arată că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.", instituind astfel pentru efectul negativ al autorităţii de lucru judecat cerinţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză), după care alin. (2) se referă la posibilitatea oricăreia dintre părţi de a opune lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Or, teza exprimată în alineatul al doilea vine în continuarea primului alineat şi este necesar - în contextul interpretării sistematice - a le avea în vedere împreună, ceea ce înlătură ipoteza ca una dintre părţile primului proces să invoce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în raport cu un terţ.

S-a mai adus în doctrină sub acest aspect şi un argument dedus din reglementarea distinctă a autorităţii de lucru judecat în art. 430-431 C. proc. civ. şi respectiv a efectului general de opozabilitate al hotărârii judecătoreşti faţă de terţi în art. 435 C. proc. civ., de unde rezultă că hotărârea judecătorească va avea faţă de terţi numai efectele pe care acest din urmă text le prevede, ea neputând produce efecte directe nici în beneficiul şi nici în defavoarea acestora.

În caz contrar, s-ar şterge distincţia dintre relativitate şi opozabilitate, distincţie în mod evident îmbrăţişată de legiuitor prin reglementarea mai sus analizată.

De aceea, susţinerile privind existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei nr-5197/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal - sub aspect negativ şi pozitiv - sunt nefondate.

Pe de altă parte, analizând critica prin care s-a susţinut că motivarea instanţei de apel din perspectiva existenţei unor obligaţii de diligenţă, iar nu de rezultat, s-a realizat cu încălcarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze asemănătoare, se constată în primul rând că temeinicia acestei constatări a instanţei de apel nu poate face obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condiţiile limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta întrucât determinarea naturii obligaţiilor asumate de pârâta ANL (ca fiind de diligenţă sau de rezultat) presupune cu precădere examinarea şi interpretarea clauzelor contractului încheiat între părţi, analizarea conţinutului acestuia şi totodată a contextului încheierii actului juridic, a voinţei părţilor.

Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză şi revin spre apreciere instanţelor de fond, iar în absenţa unei susţineri concrete privitoare la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecăţii în apel, criticile ce privesc natura obligaţiilor ce revin pârâtei nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege (nici în pct. 8 - referitor la greşita aplicare sau interpretare a normelor de drept material, dar nici în vreunul dintre celelalte cazuri).

Totodată, Înalta Curte reţine că nu se poate reproşa instanţei de apel nici faptul că nu a valorificat decizii din alte litigii, purtate cu alţi reclamanţi, invocate în apărare de către reclamantă, având în vedere că aceste hotărâri nu reprezintă izvor de drept.

În acelaşi context, Înalta Curte apreciază că nu este incident nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat formal, din analiza memoriului de recurs neputând fi decelată vreo normă de drept material încălcată sau aplicată greşit, ansamblul criticilor formulate de reclamantă reprezentând, în esenţă, o reluare a apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel.

De altfel, restul criticilor reclamantei relevă aspecte ce ţin de situaţia de fapt şi de analiza probatorie, precum şi de interpretarea contractului încheiat între părţi, astfel că, după cum s-a arătat deja, ele nu respectă exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neformulând o argumentare juridică a nelegalităţii hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivelor ce reclamă nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reţinute de instanţa de recurs, identificarea normei sau a normelor de drept material pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de aceasta în legătură cu aceste dispoziţii legale, iar nu doar chestiuni legate de fondul cauzei.

Astfel, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate prin cererile de recurs, precum şi legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 1084A din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 1084A din 5 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.