Detainee's €64,000 damages claim partly upheld; prison appeal rejected, claimant's cassation appeal annulled as unmotivated.

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 21.12.2021, după declinarea cauzei de la Judecătoria Oradea, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Penitenciarul Oradea, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 64.000 euro.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 11/C din 14.01.2022, Tribunalul Bihor a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul Penitenciarul Oradea şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 1725A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 11/C din 14.01.2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o în parte şi evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 2000 RON cu titlu de daune morale şi a respins restul pretenţiilor.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Penitenciarul Oradea, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 25 ianuarie 2023 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 9.

Prin memoriul de recurs, reclamantul a arătat că nu este mulţumit de suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale, pe care o refuză.

Recursul pârâtului Penitenciarul Oradea este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Susţine că este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că reclamantul ar fi formulat pretenţii pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie pentru întreaga durată a încarcerării acestuia, faţă de conţinutul cererii de chemare în judecată. Consideră că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, fiind încălcate dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Critică soluţia de respingere a excepţiei nulităţii apelului formulat de reclamant şi apreciază că aceasta contravine dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ.

Arată că Penitenciarul Oradea i-a asigurat reclamantului condiţii de detenţie în conformitate cu legislaţia în vigoare, fiind asigurate drepturile privind condiţiile de detenţie, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de cele prezentate în întâmpinare şi dovedite prin înscrisurile ataşate, rezumându-se la simpla constatare a prezentării de către reclamant a unor insecte ca dovadă a condiţiilor necorespunzătoare şi la declaraţiile martorului B. care nu a fost cazat în aceeaşi cameră cu reclamantul.

Referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale, arată că reclamantul nu a probat că s-ar fi săvârşit o faptă ilicită care să-i fi produs vreun prejudiciu.

Apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtului şi arată că Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie.

Invocă jurisprudenţă CEDO şi practica instanţei supreme şi solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la obligarea sa la plata daunelor morale şi respingerea cererii de chemare în judecată.

5. Apărări formulate în cauză

În termen legal pârâtul a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a invocat nulitatea căii de atac, având în vedere că nu s-au formulat critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, precum şi admiterea recursului declarat de către pârât şi casarea deciziei atacate cu privire la obligaţia pârâtului de a achita reclamantului suma de 2.000 RON cu titlu de daune morale.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile declarate în cauză, cu observarea prioritară a excepţiei nulităţii invocate în cauză, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, reclamantul a arătat că nu este mulţumit de cuantumul sumei primite cu titlu de daune morale.

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine că pentru a-şi argumenta recursul, recurentul a învederat că nu este de acord cu suma acordată de către instanţă, pe care o refuză; cererea de recurs trebuie însă să dezvolte în mod concret motive de nelegalitate prin raportare la considerentele folosite de către instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate, iar nemulţumirea părţii exprimată cu privire la rezultatul judecăţii în faţa instanţei de apel nu poate constitui, per se, un motiv de nelegalitate, în absenţa invocării unor dispoziţii legale substanţiale sau de drept procesual care ar fi fost încălcate.

În atare situaţie, se observă că cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete ale recurentului privitoare la considerentele deciziei atacate, care să permită încadrarea acestora, de către instanţă, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a anula recursul declarat de reclamant.

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Oradea este nefondat pentru considerentele care urmează:

Criticile recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, precum şi cele ce vizează greşita respingere a excepţiei nulităţii apelului formulat de reclamant, pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi cele ale art. 470 alin. (1) lit. c) şi d) din acelaşi cod.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Cu privire la critica în sensul nerespectării limitelor învestirii, se observă că cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În stabilirea întinderii devoluţiunii, însă, instanţa va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluţiunea priveşte şi soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Reiese, aşadar, că în mod legal instanţa de apel a apreciat că devoluţiunea este totală, faţă de conţinutul cererii de apel formulate de către reclamant, motiv pentru care a respins excepţia nulităţii căii de atac.

Totodată, instanţa de apel a constatat că soluţia pronunţată de tribunal, de respingere a acţiunii, ca prescrise, denotă o analiză superficială şi incompletă de către instanţa de fond a cererii cu care a fost învestită, cu neobservarea faptului că pretenţiile reclamantului vizează şi despăgubiri pentru condiţiile de detenţie improprii, care ar fi condus la apariţia unor boli cronice, de care suferă în prezent.

Prin cererea de recurs, pârâtul a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi formulat pretenţii pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie pentru întreaga durată a încarcerării acestuia, faţă de conţinutul cererii de chemare în judecată, astfel că s-ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.

Art. 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 din acelaşi cod şi impune judecătorului să respecte şi să dea eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor.

Din analiza cererii introductive de instanţă, astfel cum aceasta a fost ulterior precizată înainte de pronunţarea hotărârii de declinare, se observă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata în favoarea sa a unei despăgubiri în cuantum de 64.000 euro pentru prejudiciul suferit urmare a faptului că în anul 2013 a fost bătut de către "mascaţi", incident în urma căruia i-ar fi apărut o formaţiune tumorală în partea dreaptă a toracelui ("mi s-a agravat cancerul pe coaste"). De asemenea, acesta a invocat condiţiile improprii existente la locul de detenţie, respectiv camere de detenţie supraaglomerate ("necorespunzătoare"), cu lumină naturală insuficientă, infestate cu ploşniţe şi păduchi ("sunt muşcat de astfel de ploşniţe din 2013 până azi") şi în care erau depozitaţi saci cu pantofi pe care trebuia să îi coasă şi care degajau un puternic miros ("m-am îmbolnăvit de la substanţe chimice").

Prin urmare, din verificarea lucrărilor dosarului rezultă că pretenţiile reclamantului nu au vizat doar incidentul din 2013, cum reţinuse tribunalul, ci şi repercusiunile acestuia faţă de starea sa de sănătate care s-ar fi agravat ulterior, precum şi condiţiile improprii de detenţie şi bolile dobândite în penitenciar, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea nu era prescrisă pentru perioada ulterioară datei de 21.12.2017 şi a evocat fondul, pronunţându-se cu privire la ceea ce s-a cerut.

Faţă de aceste aspecte, nu poate fi identificată o încălcare a dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. în sensul arătat de către recurent.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia Statului român revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, eventualele inacţiuni ale acestuia nefiind consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie, Statul Român neasigurând finanţarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtului penitenciar în prezenta cauză, faţă de considerentul că motivele pentru care instanţa de apel a reţinut existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtului nu par a fi indisolubil legate de inacţiunea imputată în mod sistemic Statului.

Astfel, nu se pune în discuţie în speţă omisiunea de a asigura spaţiul minim de locuit persoanelor aflate în stare de deţinere (respectiv supraaglomerarea), ci fapta imputată pârâtului în cauza de faţă a fost aceea de a nu asigura condiţii de igienă adecvate (curăţenie, dezinsecţie), iar cu privire la aceste obligaţii nu s-a învederat de pârât o imposibilitate concretă şi obiectivă de a le asigura.

De aceea, cât timp s-a reţinut de instanţa de apel că penitenciarului pârât îi revine sarcina legală de a împiedica îmbolnăvirea deţinuţilor din pricina absenţei condiţiilor de igienă, argumentul că Statul este responsabil pentru supraaglomerare (chestiune distinctă) nu poate fi primit.

Criticile potrivit cărora nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite, că pârâtul s-a preocupat constant de respectarea condiţiilor de detenţie în conformitate cu legislaţia în vigoare, că nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, precum şi cele referitoare la lipsa unui raport de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu ignoră în realitate şi nu combat în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în speţă, pârâtul trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat intimatului ca urmare a condiţiilor precare de igienă şi a încălcării dreptului la un mediu sănătos (a detenţiei acestuia în camere infestate cu ploşniţe şi în care calitatea aerului este afectată de substanţele chimice degajate de pantofii pe care îi prelucrează), nu şi pentru cazarea în camere supraaglomerate sau insuficient iluminate în mod natural, cererea de chemare în judecată fiind respinsă sub acest aspect.

Mai mult, faptele concrete ale pârâtului recurent au făcut obiectul cercetării la instanţa de apel şi, în absenţa unor susţineri concrete care să aducă pertinent în discuţie o eventuală încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale ce guvernează raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de recurs, care nu poate relua aprecierea asupra probatoriului administrat, nu este cu adevărat învestită cu o critică de nelegalitate în sensul celor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane şi a sănătăţii reclamantului au fost constatate ca o consecinţă a condiţiilor improprii de detenţie, cu referire la lipsa măsurilor de dezinsecţie şi igienizare a spaţiilor de cazare. De altfel, o atare constatare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, chiar în absenţa scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie, contrar susţinerilor pârâtului.

Referitor la invocarea de către recurentul-pârât a altor hotărâri judecătoreşti în care s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele suferite, se reţine că aceste argumente nu evidenţiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătoreşti de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valenţă de practică judiciară, în speţe similare, instanţei revenindu-i însă, sarcina de a face distincţie între circumstanţele specifice fiecărei pricini.

Restul susţinerilor din cererea de recurs nu pot face obiect de cenzură în prezenta cale de atac. Astfel, lipsa administrării probelor pentru identificarea condiţiilor necorespunzătoare de detenţie şi a existenţei unei legături de cauzalitate între regimul inadecvat de care reclamantul a beneficiat pe perioada executării pedepsei privative de libertate şi anumite afecţiuni medicale, neanalizarea condiţiilor din penitenciar, respectiv a situaţiei din cauză şi în ce a constat prejudiciul moral suferit, reprezintă chestiuni ce configurează un control de temeinicie a hotărârii, care conduce la schimbarea situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată. Or, cum s-a arătat, acest lucru nu este posibil în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se verifică numai legalitatea hotărârii în limita motivelor de casare înscrise în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând caracterul nefondat al criticilor recurentului-pârât, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Oradea împotriva deciziei nr. 1725A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1725A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Penitenciarul Oradea.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Oradea împotriva deciziei nr. 1725A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu recurentul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.