Statute of limitations for restitution compensation claims: objective start date for prescription of liability action under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.311.926 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren agricol în suprafaţă de 32.400 mp situat în com. Cristian, jud. Sibiu şi valoarea de 1.530.400 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/30.10.2008, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 811.926 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 811.926 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 829/31.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune, a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie invocată de S.C. A. S.A., a respins ca tardiv formulată cererea de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.A. şi B. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta ANRP să plătească persoanei chemate în garanţie S.C. A. S.A., suma de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 81A din 26 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi Ministerul Finanţelor.

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel reţine că momentul obiectiv de la care reclamanţii ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire.

Arată că instanţa de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere. Se constată că în sistemul Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, ca şi în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripţiei are, ca regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că:

"prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

Au arătat că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.

În acest sens au invocat şi prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc alternativ două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Drept urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Deci, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a raportelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare existentă între Ministerul Finanţelor şi intimata-pârâtă.

Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între ANRP şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În consecinţă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

De asemenea, susţin şi că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condiţiile în care, în speţă, este aplicabil dreptul comun.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurenţilor fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.

Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 6299/FF/16.12.2008 (titlul de despăgubire), în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins a fi fost supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de însăşi data emiterii Deciziei nr. 6299/16.12.2008 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit raportului de evaluare nr. x din 30.10.2008, întocmit iniţial în dosarul de despăgubire nr. x de către S.C. A. S.A..

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului (despre care au luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).

Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă exista vreo pagubă.

În această privinţă, instanţa de apel, apredciind suveran asupra împrejurărilor de fapt relevante, a determinat momentul când reclamanţii trebuia să cunoască elementele la care se referă textul de lege aplicabil începutului cursului prescripţiei.

Totodată, a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.

Aceste statuări, cu valoare de principiu, ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurenţii identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul lor i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiar(ului/lor) - în speţă, 16.12.2008, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamanţii puteau şi trebuia să cunoască împrejurările relevante.

Această apreciere nu este supusă cenzurii instanţei de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează.

Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel cu privire la existenţa unei relaţii de subordonare a ANRP faţă de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, a fost determinat de instanţa de apel momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.

Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamanţi, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte, cât timp faptele sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 81A din 26 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 81A din 26 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.