State claim for restitution valuation difference rejected as time-barred under Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), obligarea pârâtei la plata sumei de 880.720 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 2.352.500 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 18 august 2009 şi valoarea de 1.491.580 RON, reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 2540 mp situat în Ploieşti, judeţul Prahova, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective.

La 4 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a PFA A. şi B..

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 170 din 10 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi a respins, ca tardiv formulată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1049A din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 170 din 10 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1049A din 28 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În dezvoltarea recursului, recurentul susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întrucât instanţa de apel a reţinut eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor.

În susţinerea motivelor de recurs, recurentul se prevalează de aspectele dezlegate în Decizia nr. 513 din 7 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Sub un prim aspect, a menţionat că, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea reclamanţilor în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana statului pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

De asemenea, a învederat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în aprecierea recurentului-reclamant aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că este vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece, întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, ca urmare a acestei activităţi, identificarea raportelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internationale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant susţine că s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti.

A mai arătat că, din analiza circumstanţelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepuşenie: cel născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Astfel, rezultă că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor, ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanţiere a cauzei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că decizia recurată este definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Invocând acest motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reţinut că momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, neputând fi primită interpretarea că nu se putea cunoaşte paguba mai devreme de data înregistrării, în evidenţele sale, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021.

Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Textul nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripţie (în speţă, acesta este de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958), păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea sa.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei extinctive. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (de data aceasta, obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând, astfel, armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configuraţia juridică a instituţiei culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ("trebuia să"), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar un element esenţial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o.

Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credinţă, pentru a-şi ascunde lipsa de diligenţă în privinţa unui control atent asupra săvârşirii unor potenţiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudenţă şi diligenţă normale, adică a unei persoane rezonabile, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obişnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-şi reprezenta în mod corect situaţia, adică la un criteriu subiectiv şi concret.

În cauză, recurentul-reclamant a susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării, în evidenţele sale, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.

Aceste susţineri nu pot fi primite, fiind în mod corect înlăturate de către instanţa de apel, întrucât, după cum s-a arătat, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care statul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, instanţa de apel a stabilit corect că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este data emiterii deciziei nr. 7120 din 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât de la acest moment statul trebuia să cunoască paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. x din 18 ianuarie 2021.

Statul Român îşi exercită/îndeplineşte funcţiile constituţionale (legislativă, executivă, judecătorească) prin intermediul organelor sale, pe care le creează şi cărora le atribuie atribuţii specifice, prin adoptarea actelor normative de organizare şi de funcţionare. În temeiul acestui raport de sorginte constituţională, instituţiile şi/sau autorităţile publice au obligaţia de a acţiona în reprezentarea Statului Român, pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar Statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile/autorităţile pe care le-a creat şi organizat.

Cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, statul nu poate susţine că nu a avut atribuţii să controleze o autoritate publică înfiinţată special chiar de el, pentru că ar însemna să invoce în apărare propria culpă, constând în aceea că nu a creat mecanisme prin care să supravegheze modul în care instituţiile şi/sau autorităţile publice îşi îndeplinesc atribuţiile ce le-au fost delegate, ceea ce contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În această ordine de idei, se reţine că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o autoritate publică centrală, special creată şi abilitată de Statul Român să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în timpul regimului comunist.

Conform art. 131 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor coordonează procesul de acordare a despăgubirilor, realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale şi activităţile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar". Se mai reţine că, prin H.G. nr. 361/2005, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, prin reorganizarea Autorităţii pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 şi prin preluarea activităţii, a personalului, a personalului delegat şi a reprezentanţilor altor instituţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Departamentului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Ulterior, prin O.U.G. nr. 25/2007, Autoritatea Naţională a dobândit personalitate juridică şi a trecut în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru ca, prin H.G. nr. 572/2013, să treacă în subordinea Guvernului şi în coordonarea primului-ministru.

Pe de altă parte, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare la momentul emiterii titlului de despăgubire):

"(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi. (2) Comisia Centrală este formată din 9 membri şi are următoarea componenţă: a) preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; b) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar; c) vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul proprietăţii funciare şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003; d) un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului; e) doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor; f) doi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. (3) Componenţa nominală a Comisiei Centrale se stabileşte prin decizie a primului-ministru, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii. (4) Lucrările Comisiei Centrale sunt conduse de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. (5) Secretariatul Comisiei Centrale se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din subordinea Cancelariei Primului Ministru. (6) Comisia Centrală are la dispoziţia sa o listă de evaluatori autorizaţi. (7) Comisia Centrală va desemna aleatoriu evaluatorul care va efectua raportul de evaluare."

Coroborând aceste dispoziţii legale, se reţine că, la momentul emiterii titlului de despăgubire, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor era un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (care intră în compunerea Guvernului României), iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezenta o structură interministerială organizată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Statul, prin autoritatea sa executivă (Guvernul), avea atribuţia şi, implicit, posibilitatea să exercite oricând un control, prin care să verifice activitatea entităţilor subordonate (Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), având dreptul să constituie orice fel de organism în acest scop.

De altfel, un asemenea control a fost efectuat, chiar dacă nu de către Guvern, ci de către Curtea de Conturi, care reprezintă o instituţie creată special de Statul Român pentru a exercita controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici, control care s-a exercitat asupra activităţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul anului 2009.

Statul trebuie şi poate să cunoască rapoartele Curţii de Conturi, neputând invoca faptul că nu a ştiut despre activitatea şi măsurile dispuse. Chiar dacă este o instituţie autonomă, aflată sub control parlamentar, totuşi Curtea de Conturi este creată tot de stat şi funcţionează în cadrul normativ stabilit de către acesta.

Cu toate acestea, Statul Român, prin organele sale competente, a rămas în pasivitate, fapt ce a permis ca situaţia constatată în anul 2009 să se regăsească şi în anul 2013. În ceea ce priveşte imobilele ce au făcut obiectul dosarelor de despăgubiri aprobate în perioada 2007-2011, se reţine că, în anul 2013, Statul a exercitat din nou, prin instituţia special creată în acest scop - Curtea de Conturi -, controlul asupra modului în care au fost evaluate imobilele, constatând că există nereguli constând în supraevaluarea imobilelor, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că nici la data întocmirii raportului de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare.

Mai mult, Statul Român, în exercitarea funcţiei sale executive, a creat mecanisme interne de control chiar în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, însă, conform susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceste mecanisme nu au fost eficiente. O atare apărare nu poate conduce la concluzia că statul nu trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea chiar de la momentul validării raportului de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri, cu consecinţa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. A accepta o altă interpretare juridică înseamnă a permite statului, care se consideră păgubit, să invoce propria pasivitate şi/sau incapacitate de a asigura organizarea eficientă a activităţii de restituire a proprietăţilor şi de a constata neregulile afirmate în folosirea fondurilor publice, prin organele sale de control pe care le-a creat special în scopul îndeplinirii funcţiilor constituţionale, ceea ce nu este permis într-un stat de drept.

Întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme special abilitate de Statul Român - care şi-a exprimat voinţa în acest sens, prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul nu se poate apăra invocând faptul că nu a avut atribuţii în procedura de restituire şi că, din această cauză, nu a cunoscut, până în anul 2020, că imobilul ar fi fost supraevaluat prin raportul de evaluare întocmit în procedura administrativă de soluţionare a dosarului de despăgubiri.

În realitate, statul se confundă cu instituţiile/autorităţile publice cărora le-a delegat atribuţiile sale executive în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, în cazul de faţă cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Paguba, care preexistă deciziei Curţii de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Statul Român independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanşeze mecanisme interne sau externe în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, auditul intern etc.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că statul nu a avut atribuţii în procesul de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv şi că nu a fost parte în procedura administrativă finalizată cu emiterea deciziei nr. 7120 din 18 noiembrie 2009, din moment ce chiar statul, prin puterea sa legiuitoare, a reglementat procedura acordării măsurilor de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv în timpul regimului comunist, iar, prin organele sale executive (inclusiv cele cu funcţii şi atribuţii de control), avea obligaţia să urmărească derularea acestei proceduri speciale de reparaţie.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de stat, iar acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială.

Dimpotrivă, statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia toate măsurile legale necesare pentru a verifica, înainte de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut "cu certitudine" paguba abia când a fost informat, prin adresa din 18 ianuarie 2021, un alt organ al său (Ministerul Finanţelor). Dacă statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice.

Controlul activităţii asupra entităţilor publice subordonate trebuia efectuat de către stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate şi rezonabile, în acelaşi sens fiind şi principiul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la paragraful 53 al deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că paguba s-a produs la data adoptării deciziei nr. 7120 din 18 noiembrie 2009 de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, când statul trebuia să cunoască paguba şi persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe executive, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul în dosarul de despăgubiri, pentru a stabili dacă acesta a fost supraevaluat. Or, statul, prin organele sale de control, a rămas în pasivitate, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea titlului de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei în termen de 3 ani de la emiterea acestei decizii, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv reprezintă un domeniu de mare interes, inclusiv din perspectiva resurselor bugetare afectate plăţii despăgubirilor.

În concluzie, pentru determinarea momentului de început al prescripţiei extinctive, nu prezintă nicio relevanţă data înregistrării la Ministerul Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, recurentul-reclamant ignorând faptul că scopul avut în vedere de către legiuitor, prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului.

Totodată, recurentul-reclamant invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019, or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat este nefondat şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1049A din 28 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.