Basement partition ruling quashed and remanded for omitted ruling on severed costs claims.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 15.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi S.C. C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- să constate nulitatea absolută parţială a Contractului de Vânzare Cumpărare autentificat de BNP Asociaţi D. şi E. sub nr. x din 3 mai 2012 în ceea ce priveşte vânzarea de către pârâtul B. pârâtei S.C. C. a spaţiilor aflate la demisolul imobilului situat în Bucureşti str. x, sector 1 (fost cu adresa poştală în str. x, sector 1), respectiv, camera centrală termică, camere rezervor combustibil centrală termică, spălătorie, 2 camere de protecţie (rezervă), cu care a fost înzestrata clădirea pentru cazul de mobilizare, WC de serviciu, beci (pivniţă), casa scării şi holurile de acces la toate aceste spaţii comune, aflate în coproprietate forţată situate la nivelul demisolului, astfel cum acestea au fost identificate prin planul subsolului Anexa la Autorizaţia de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberată de Primăria Sectorului 1 Galben foştilor proprietari ai imobilului F. şi G.;

- obligarea pârâtei S.C. C. la desfiinţarea tuturor lucrărilor edificate la demisolul imobilului situat în Bucureşti str. x, sector 1 (fost cu adresa poştală în str. x, sector 1) prin care a modificat configuraţia iniţiala a demisolului, precum şi destinaţia spaţiilor menţionate la pct. 1 al cererii de chemare în judecată, astfel cum acestea au fost prevăzute în Planul subsolului Anexa la Autorizaţia de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberată de Primăria Sectorului 1 Galben foştilor proprietari ai imobilului F. şi G. iar, în caz de refuz, autorizarea reclamantei să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei S.C. C..;

- obligarea pârâtei S.C C. S.A să îi permită accesul şi folosinţa, conform destinaţiei, a tuturor spaţiilor aflate în coproprietate forţată, situate la demisolul imobilului din Bucureşti str. x, sector 1 (fost cu adresa poştală în str. x, sector 1) astfel cum acestea au fost identificate prin capătul 1 şi 2 al cererii de chemare în judecată;

- obligarea pârâtei S.C. C. S.A la desfiinţarea gardului edificat pe terenul imobilului situat în Bucureşti str. x, sector 1 (fost cu adresa poştală în str. x, sector 1), pe latura dinspre strada x, gard prin care pârâta a acaparat, la imobilul proprietatea sa exclusivă din str. x, o parte a curţii comune, precum şi a terenului aferent fostului garaj cu intrarea din str. x, garaj demolat de către pârâtă, iar, în caz de refuz, autorizarea reclamantei să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei S.C. C.;

- obligarea pârâtei S.C. C. S.A să îi permită accesul şi folosinţa, conform destinaţiei, asupra întregului teren aferent curţii comune aflată în coproprietate forţată, pe latura dinspre strada x, inclusiv a terenului aferent fostului garaj cu intrarea din str. x, garaj demolat de către pârâtă, teren care este în coproprietate forţată, precum şi a restului de teren acaparat de către aceasta pârâtă la imobilul proprietatea sa exclusiva din str. x ca urmare a edificării gardului menţionat la pct. 4 a cererii.

- Rectificarea documentaţiei cadastrale şi a înscrierii în Cartea Funciara nr. x a Mun. Bucureşti, nr. Cadastral Vechi x a "apartamentului" situat la demisolul imobilului din Bucureşti str. x, sector 1 (fost cu adresa poştala în str. x, sector 1) în sensul corectării destinaţiei spatiilor aflate la demisolul imobilului susmenţionat, astfel cum acestea au fost prevăzute în Planul subsolului Anexa la Autorizaţia de construire nr. 103 D din 07 octombrie 1937 eliberata de Primăria Sectorului 1 Galben foştilor proprietari ai imobilului F. şi G. şi radierea dreptului de proprietate exclusivă a pârâtei S.C. C. S.A asupra acestor spaţii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1854/03.12.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea conexă formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererile conexe, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca fiind formulate de către o persoană fără calitate procesuală activă.

A obligat reclamanta la plata sumei de 7.247, RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată şi la plata sumei de 18.857,65 RON către pârâta C., reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1719/A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi H., I., J., K., împotriva sentinţei civile nr. 1854/03.12.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., şi S.C. C., ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1719/A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii H., I., J. şi K..

După expunerea istoricului litigiului, recurenţii au formulat următoarele critici, expuse rezumativ în prezenta decizie:

- Omisiunea instanţei de apel de a soluţiona motivul de apel referitor la nelegala obligare a reclamanţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată către pârâţi, în condiţiile în care o parte dintre cererile deduse judecăţii pe cale principală şi reconvenţională au fost disjunse;

- Neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. onorariilor vădit disproporţionate;

- În mod eronat şi printr-o motivare străină de natura pricinii, curtea de apel arată că motivele de nulitate invocate de recurenţi ar consta în încălcarea regulilor coproprietăţii, deşi în realitate ceea ce se invocă este încălcarea regulilor aplicabile coproprietăţii forţate;

- Instanţa de apel a statuat că autoarea recurenţilor nu a păstrat niciun drept asupra spaţiilor la care se referă contractul a cărui nulitate se invocă, actul de partaj încheiat la 23.06.2006 fiind în această privinţă neechivoc; ca atare, susţine instanţa de apel, nu mai are relevanţă stabilirea regimului juridic al coproprietăţii anterioare (obişnuită sau forţată), câtă vreme aceasta a încetat, iar autoarea reclamanţilor nu mai deţine niciun drept asupra spaţiilor în discuţie.

- Potrivit recurenţilor, este nelegală statuarea potrivit căreia prin actul de partaj voluntar se putea ieşi din indiviziune asupra spaţiilor aflate în coproprietate forţată, o asemenea interpretare fiind contrară Legii nr. 114/1996 a locuinţei şi Regulamentului-cadru al asociaţiilor de proprietari, cuprins în anexa 2 la această lege;

- Recurenţii arată că justa interpretare a actului de partaj voluntar este că s-a păstrat coproprietate forţată asupra spaţiilor de la demisol, nefiind necesară enunţarea expresă a acestor spaţii în cuprinsul actului de partaj pentru ca starea de coproprietate forţată să subziste; se arată că în momentul în care apartamentele din imobil au intrat în proprietatea unor persoane diferite, starea de coproprietate forţată asupra spaţiilor de la demisol s-a născut în temeiul legii, scop în care se invocă dispoziţiile art. 648, 649 C. civ.;

- reclamanta nici nu putea sa dispună asupra tuturor anexelor de la demisol, respectiv şi asupra acelor anexe aflate în coproprietate forţată, având în vedere ca, la momentul încheierii contractului de partaj voluntar, în imobil mai exista un proprietar de apartament, respectiv chiriaşul cumpărător al apartamentului de la etajul 2 care avea şi el un drept de coproprietate forţată asupra anexelor de la demisol, care potrivit legii sunt în coproprietate forţată;

- Se invocă prin urmare greşita aplicare a normelor de drept material, nemotivarea şi motivarea străină de natura pricinii, cazuri de casare conturate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 27.07.2023 B., în calitate de intimat, a formulat întâmpinare la cererea de recurs, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; de asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în ceea ce priveşte motivele şi criticile ce vizeză acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul de avocat.

Această din urmă critică reprezintă însă tot o chestiune referitoare la nulitatea recursului pentru neîncadrarea în motivele legale de casare, iar nu o veritabilă excepţie de inadmisibilitate

Intimata C. S.R.L.1, a solicitat:

I. în principal, să se respingă calea de atac în baza excepţiei nulităţii căii de atac ca urmare: (i) a tardivităţii declarării sale, în raport de data comunicării deciziei atacate şi (ii) inexistenţa unor critici încadrabile în motivele de casare;

II. în subsidiar, dacă să se considere că este valabil formulată calea de atac, aceasta să fie respinsă ca nefondată, deoarece nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

III. să fie obligaţi recurenţii la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul dezbaterilor asupra fondului s-a renunţat la excepţia tardivităţii recursului, acesta fiind declarat în termenul legal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil, Înalta Curte constată că o motivare adecvată a recursului presupune o structurare riguroasă a acestuia, cu enunţarea precisă a motivelor de recurs invocate şi dezvoltarea ulterioară a unui raţionament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, din perspectiva motivelor de recurs pe care se sprijină recursul.

Din această perspectivă, cererea de recurs prezintă numeroase deficienţe, fiind redactată într-o manieră improprie. Astfel, se relatează parcursul procesual anterior, ceea ce constituie o naraţiune deopotrivă superfluă şi inaptă a se încadra în cerinţele riguroase ale art. 486 C. proc. civ.

Totodată, sunt amestecate mai multe ipoteze distincte (nemotivarea, respectiv motivarea străină de natura pricinii), fără a se realiza o distincţie şi o încadrare riguroasă a criticilor formulate.

Se invocă totodată critici referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., chestiune care priveşte însă tot nulitatea, iar nu inadmisibilitatea căii de atac declarate; respectivele critici nu pot fi încadrate în cazurile legale de casare, după cum rezultă din jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia în interesul legii nr. 3/2020).

În fine, recurenţii invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă nu formulează critici apte a fi subsumate acestui motiv de recurs, întrucât nu se învederează concret ce act de procedură ar fi afectat de nulitate şi nici regulile de procedură cu privire la care se afirmă încălcarea, nici nu se realizează nicio discuţie juridică asupra condiţiilor sancţiunii nulităţii, ca instituie de drept procesual civil.

Se constată, totuşi, din perspectiva art. 489 C. proc. civ. că recursul, în ansamblul său, nu poate fi constatat nul, întrucât sunt dezvoltate - fie şi într-o manieră inadecvată - critici care pot fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. Or, de vreme ce nulitatea recursului nu poate opera parţial, doar cu privire la anumite critici, ci doar într-o manieră indivizibilă, va fi respinsă excepţia nulităţii recursului.

Criticile care privesc respingerea apelului îndreptat împotriva soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active sunt însă nefondate.

Înainte de analiza cazurilor de casare invocate, Curtea consideră necesar să evoce situaţia de fapt expusă de ultima instanţă de fond (cea de apel).

Astfel, după cum rezultă din situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei recurate,prin Contractul de partaj voluntar autentificat cu încheierea nr. 1290/23.06.2006, de BNPA L., coproprietarii A., M. şi B., au hotărât ieşirea din indiviziune asupra bunurilor aflate în coproprietate, printre care şi asupra imobilului în cauză.

În masa partajabilă este menţionat la nr. 1 imobilul format din teren în suprafaţa de 444,41 mp şi construcţie (parter, garsoniera situată la nivelul podului, garajul cu intrarea din strada x, garajul cu intrarea din strada x, două boxe situate la nivelul podului şi anexele situate la nivelul demisolului), cu numărul cadastral x, (cu excepţia apartamentului nr. x).

Potrivit acestei convenţii, reclamantei i-a revenit în deplină proprietate şi posesie apartamentul cu o suprafaţă utilă de 139,80 mp, aflat la etajul I, în imobilul situat în Bucureşti, str. x, format din 5 camere şi dependinţe, 1 terasă, 2 balcoane, cota parte indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului corespunzătoare apartamentului, precum şi cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă apartamentului, garajul cu intrarea din str. x şi boxa situată la nivelul podului.

Numitului M. i-a revenit în deplină proprietate şi posesie garsoniera, cu suprafaţă utilă de 34,83 mp, situată la nivelul podului, din imobilul situat în Bucureşti, str. x, format din două camere şi dependinţe, balcon, cota parte indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului corespunzătoare garsonierei, precum şi cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă.

De asemenea, numiţii M. şi B. au înţeles să rămână în indiviziune, în cote părţi egale şi comune, asupra apartamentului cu o suprafaţă utilă de 136,76 mp, situat la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. x, format din 3 camere şi dependinţe, cota parte indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului corespunzătoare garsonierei, precum şi cota parte indiviză corespunzătoare din teren aferentă apartamentului, asupra garajului cu intrarea din str. x, a celei de a doua boxe situată la nivelul podului şi asupra anexelor situate la nivelul demisolului.

Din modalitatea de redactare a actului a rezultat cu claritate, în aprecierea instanţei de apel, că de la nivelul anului 2006, ca urmare a acestei convenţii, reclamanta nu a mai avut niciun drept cu privire la anexele de la nivelul demisolului.

Prin raportare la această situaţie de fapt, Curtea de Apel a reţinut următoarele coordonate juridice esenţiale în economia deciziei de respingere a apelului declarat de reclamanţi:

Interpretând clauzele actului de partaj încheiat, rezultă indubitabil că autoarea reclamanţilor nu a păstrat niciun drept asupra spaţiilor de la subsol, ori contractul a cărui nulitate absolută se urmăreşte a fi constatată priveşte tocmai aceste spaţii. Ca atare, reclamanţii nu au calitate procesuală activă, întrucât autoarea lor nu a păstrat niciun drept asupra spaţiilor aflate la demisolul imobilului.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora aceste spaţii fac obiectul coproprietăţii forţate şi, ca atare, legea nu permitea înstrăinarea lor, instanţa de apel le-a înlăturat, arătând că nu a fost învestită nici pe cale incidentală cu eventuala chestiune a nulităţii actului de partaj voluntar; ca atare, acest act juridic prezumat valabil produce efecte depline între părţi şi succesorii lor.

Se constată, în primul rând, că recurenţii contestă înţelesul real al actului de partaj voluntar, afirmând că justa interpretare a acestui act constă în aceea că s-a păstrat coproprietatea forţată asupra spaţiilor de la demisol, nefiind necesară enunţarea expresă a acestor spaţii în cuprinsul actului de partaj pentru ca starea de coproprietate forţată să subziste.

După cum au învederat în mod justificat intimaţii, o atare critică nu poate fi primită, întrucât excede cazurilor legale de casare.

Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul declarat, trebuie să nu fie invocate doar formal, ci presupun indicarea regulilor de drept pe care instanţa le-a nesocotit ori aplicat greşit în cauză; dezvoltarea unei interpretări a respectivei reguli de drept; indicarea concretă a manierei în care instanţa a încălcat ori aplicat greşit respectivele reguli de drept. Contrar susţinerilor recurentei, o pretinsă eroare în stabilirea faptelor excede cazului de casare evocat, recursul neprivind pretinsa netemeinicie a hotărârii recurate.

Ceea ce critică recurenţii este aplicarea greşită a unor clauze contractuale cuprinse în actul de partaj voluntar, însă, în primul rând, trebuie observat că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greşitei interpretări a unui contract. Textul evocat prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Nu se poate exclude de plano ca interpretarea eronată a unui contract să releve indirect o încălcare a legii, bunăoară atunci când se califică greşit contractul (spre exemplu, locaţiune în loc de comodat, vânzare în loc de dare în plată etc.) şi se aplică dispoziţii legale supletive edictate pentru alte categorii de acte juridice.

Ceea ce se critică însă în prezenta cauză este o pretinsă interpretare greşită a sintagmei anexe situate la demisol, fără a fi invocate critici referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii.

Urmează de aici că, în condiţiile în care nu au fost invocate şi dezvoltate critici cu privire la o posibilă încălcare a regulilor legale de interpretare a contractelor, ci se propune doar o altă interpretare a clauzelor actului de partaj voluntar analizat de ambele instanţe de fond succesive, o atare critică nu constituie una de nelegalitate, ci doar una de netemeinicie, care tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de ultima instanţă devolutivă.

Recursul nu deschide însă calea unui nou control de netemeinicie, nefiind posibilă reaprecierea probatoriului administrat şi reţinerea altei situaţii de fapt pe temeiul căreia să fie exercitat controlul de legalitate. Dimpotrivă, instanţa de recurs examinează dacă regulile de drept substanţial au fost corect interpretate prin raportare la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită în mod suveran de instanţele de fond (art. 488 C. proc. civ.).

Ca urmare, premisa controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului este că autoarea reclamanţilor a dispus de dreptul de proprietate asupra tuturor spaţiilor de la demisol, fără distincţie.

Or, în aceste coordonate, Înalta Curte constată că recurenţii nu au formulat nicio critică de nelegalitate cu privire la statuarea esenţială a Curţii de Apel, potrivit căreia instanţa nu a fost învestită nici pe cale incidentală cu examinarea validităţii actului de partaj, acesta fiind prin urmare prezumat valabil şi eficace între părţi şi succesorii acestora în drepturi (art. 969 C. civ. 1864, aplicabil potrivit art. 102 din Legea nr. 77/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. în ceea ce priveşte actului de partaj, încheiat în anul 2006).

De vreme ce controlul de legalitate are loc în limita motivelor de recurs invocate de recurent în termen, chestiunea aflată în discuţie nefiind aptă a fi subsumată unui eventual motiv de ordine publică (art. 489 alin. (3) C. proc. civ.), actul de partaj trebuie socotit a fi valabil şi eficace prin raportare la raţionamentul procedural judicios dezvoltat de instanţa de apel, potrivit cu care nulitatea acestui act juridic nu a fost dedusă judecăţii nici pe cale de acţiune, nici pe cale incidentală, a unei apărări de fond (sau, în terminologia C. civ., prin invocarea nulităţii pe cale de excepţie, în condiţiile art. 1.247 alin. (2) C. civ.).

De altfel, în condiţiile în care reclamanţii sunt cei care au dedus judecăţii o pretenţie, în condiţiile în care ar fi înţeles să invoce nu doar nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare din data de 3 mai 2012, ci şi a actului de partaj voluntar în măsura în care priveşte spaţii despre care se afirmă că s-ar afla în coproprietate forţată, ar fi trebuit să învestească instanţa cu o acţiune în nulitatea absolută parţială a respectivului act de partaj, ceea ce însă nu au făcut, iar instanţa este ţinută să se pronunţe în limitele învestirii sale (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Se constată totodată că reclamanta iniţială, doamna A., ai cărei succesori în drepturi sunt recurenţii-reclamanţi, şi-a justificat demersul procesual prin încălcarea dreptului său de proprietate asupra spaţiilor de la demisol aflate în coproprietate forţată şi perpetuă, insă instanţele de fond au reţinut, în fapt, că recurenţii-reclamanţi nu deţin în coproprietate - obişnuită ori forţată - niciun spaţiu la demisol.

În drept, poate invoca nulitatea absolută oricine care are interes (art. 1.257 alin. (2) C. civ.), ceea ce înseamnă că, pentru a avea calitate procesuală activă, reclamantul care formulează acţiunea în nulitate absolută trebuie să aibă un interes personal, care constă în obţinerea unui folos practic în urma admiterii acţiunii sale.

Or, de vreme ce s-a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu deţin niciun drept de proprietate asupra spaţiilor de la demisol, urmează că acţiunea dedusă judecăţii nu le-ar procura folosul practic invocat prin acţiunea introductivă, respectiv respectarea dreptului de coproprietate asupra spaţiilor evocate.

De vreme ce justificarea calităţii procesuale constituie un element al acţiunii civile şi trebuie realizată de reclamant prin cererea introductivă de instanţă, nu ar fi posibil ca pe parcursul procesului să fie argumentată într-o manieră diferită calitatea procesuală activă, o atare reaşezare a fundamentului cererii de chemare în judecată echivalând cu o cauză nouă, interzisă în căile de atac de reformare (art. 478 alin. (3), art. 494 C. proc. civ.).

Aşa fiind, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că, printr-un act juridic prezumat valabil, autoarea recurenţilor-reclamanţi şi-a înstrăinat drepturile asupra tuturor spaţiilor aflate la demisol. Urmează de aici că ipotetica admitere a acţiunii nu le-ar procura recurenţilor-reclamanţi folosul practic pretins prin acţiunea introductivă, iar aceştia nu au calitate procesuală activă, prevederile art. 1.247 alin. (2) C. civ., respectiv ale art. 36 C. proc. civ. fiind prin urmare corect aplicate.

În strânsă legătură cu cele ce preced trebuie analizată şi critica potrivit căreia reclamanta nici nu putea sa dispună asupra tuturor anexelor de la demisol, respectiv şi asupra acelor anexe aflate în coproprietate forţată, având în vedere ca, la momentul încheierii contractului de partaj voluntar, în imobil mai exista un proprietar de apartament, respectiv chiriaşul cumpărător al apartamentului de la etajul 2 care avea şi el un drept de coproprietate forţată asupra anexelor de la demisol, care potrivit legii sunt în coproprietate forţată.

Pe de-o parte, reclamanta iniţială nu a învestit instanţa cu analiza legalităţii actului de partaj voluntar. Pe de altă parte, reclamanta şi succesorii săi în drepturi, recurenţii, nu-şi pot justifica legitimarea procesuală activă prin raportare la interesele altui proprietar din imobil (al apartamentului nr. x), ipotetica încălcare a intereselor private ale acestuia putând fi invocată doar de respectivul proprietar, iar nu de către recurenţii-reclamanţi. De altfel, cum va rezulta din considerentele ce urmează, sancţiunea nu ar putea fi decât, cel mult, nulitatea relativă, ceea ce constituie un argument în plus pentru a exclude invocarea acestei neregularităţi de către recurenţi, în locul terţului care nu este parte în procesul de faţă.

Pentru a da un răspuns cuprinzător motivelor de nelegalitate substanţială subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs observă că recurenţii invocă imposibilitatea ieşirii din indiviziune asupra spaţiilor aflate în coproprietate forţată, atât din perspectiva Legii nr. 114/1996, cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 648, 649 C. civ.

Or, în măsura în care această critică priveşte însuşi actul de partaj voluntar, s-a expus deja pe larg în cadrul considerentelor de natură procesuală ce preced de ce acest act nu poate fi socotit nul, ci pe deplin valabil şi eficace între părţi şi succesorii lor în drepturi.

În măsura în care nerespectarea acestor dispoziţii legale se invocă prin raportare la data încheierii contractului de vânzare din data de 3.05.2012, actul a cărui nulitate se solicită a fi constatată, se observă că acest act juridic a fost încheiat sub imperiul Noului C. civ., fiind guvernat de prevederile acestuia din urmă (tempus regit actum).

Totodată, regimul dreptului de proprietate asupra imobilului, ca şi al coproprietăţii, obişnuite ori forţate, este supus prevederilor art. 6 alin. (6) din Noul C. civ., potrivit cu care dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Aşa fiind, în cauză trebuie examinată incidenţa dispoziţiilor art. 648, 649 C. civ.

Potrivit art. 648 C. civ., (1) Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidenţial există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari diferiţi, părţile din clădire care, fiind destinate întrebuinţării spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţată.

(2) Părţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.

Regimul juridic al părţilor comune definite de art. 648 C. civ. este statornicit de dispoziţiile art. 649 C. civ.

Potrivit acestora, (1) Sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:

a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită, cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăţi obişnuite;

b) fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele;

c) instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încălzire şi de gaze de la branşament/racord până la punctul de distribuţie către părţile aflate în proprietate exclusivă, canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea părţi;

d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei părţilor, sunt în folosinţă comună.

(2) Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spălătorii şi uscătorii sunt considerate părţi comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilităţi în conformitate cu proiectul clădirii.

Faţă de formularea neechivocă a acestui text, prevederile legale referitoare la coproprietatea forţată nu sunt unele imperative, ci doar supletive, fiind permisă părţilor derogarea de la regimul juridic enunţat.

Or, prin actul de partaj voluntar, părţile au derogat, stabilind - potrivit suveranei interpretări a instanţelor de fond - că toate spaţiile aflate la demisol devin proprietatea numiţilor M. şi B., ai căror succesori în drepturi sunt intimaţii. Convenţia părţilor, valabilă şi eficace la data încheierii sale, produce efecte şi sub imperiul Noului C. civ., stabilind astfel regimul spaţiilor aflate la demisol, care nu se află în coproprietate forţată.

Aşa fiind, nu se poate reţine cu temei încălcarea dispoziţiilor art. 648, art. 649 C. civ. prin actul juridic a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată.

În subsidiar, în ceea ce priveşte regimul juridic al coproprietăţii forţate stabilit de Legea nr. 114/1996 şi de anexa nr. 2 referitoare la regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari, Înalta Curte constată că nu există nicio raţiune pentru a interpreta diferit legea veche, şi sub imperiul acestei reglementări fiind permis tuturor coproprietarilor unui condominiu să convină ca anumite spaţii să devină proprietatea exclusivă a unuia sau a unora dintre ei, chiar dacă anterior respectivele spaţii întruneau trăsăturile unui spaţiu proprietate comună forţată.

Astfel, de vreme ce aceste prevederi legale au ca scop o exploatare raţională a unui condominiu, ele tind la protejarea intereselor private ale proprietarilor unităţilor locative individuale din condominiu, de unde rezultă că acestor proprietari le era şi le este permis să convină altfel, chiar dacă legea în vigoare anterior adoptării Noului C. civ. nu prevedea expres această soluţie.

Mai mult, ipotetica încălcare a dispoziţiilor legale referitoare la coproprietatea forţată, care ar fi de natură a încălca interesele private ale coproprietarilor, ar da loc unei nulităţi relative, iar nu absolute, nulitatea relativă fiind sancţiunea edictată pentru nerespectarea unor norme imperative edictate pentru protejarea, cu precădere, a unui interes privat (art. 1.248 alin. (1) C. civ.).

Este însă fondată critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la omisiunea instanţei de apel de a soluţiona motivul de apel referitor la nelegala obligare a reclamanţilor la plata integrală a cheltuielilor de judecată către pârâţi, în condiţiile în care o parte dintre cererile deduse judecăţii pe cale principală şi reconvenţională au fost disjunse.

Rezultă din decizia recurată că instanţa de apel s-a pronunţat doar asupra criticii potrivit căreia sumele de 7.247 RON, respectiv 18.857,65 RON acordate cu titlu de onorariu avocaţial ar fi disproporţionate, critici examinate şi înlăturate prin raportare la criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii formulează ample critici şi cu privire la neaplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă aceste critici exced, în ansamblul lor, în mod vădit cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

După cum s-a stabilit cu putere obligatorie prin decizia în interesul legii nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aplicarea sau nu a reducerii părţii din cheltuielile de judecată reprezentată de onorariul avocaţial, prin raportare la criteriile enunţate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă o chestiune de netemeinicie, lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, întrucât presupune o evaluare a circumstanţelor de ordin concret, factual ale litigiului, nefiind astfel chestiuni de legalitate supuse controlului instanţelor de recurs.

În schimb, instanţa de apel era datoare să răspundă criticilor formulate de reclamanţi referitoare la împrejurarea că, deşi mai multe capete de cerere formulate pe cale principală, respectiv disjunse, cheltuielile de judecată pretinse de intimaţi au fost acordate integral.

Or, omisiunea de a dezlega acest motiv de apel constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text care presupune ca motivele şi apărările părţilor să fie analizate efectiv şi să primească un răspuns argumentat din partea instanţei de apel.

Trebuie observat că, în rest, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 CEDO şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât asupra criticilor relevante pentru examinarea legalităţii soluţiei primei instanţe referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a oferit un raţionament juridic amplu şi bine conturat. Faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu raţionamentul instanţei de apel nu constituie temei pentru a aprecia că decizia recurată este nemotivată ori că ar conţine motive străine de natura pricinii, cum se apreciază fără temei în cuprinsul motivelor de recurs.

De asemenea, este nefondată nemulţumirea exprimată de recurenţi, potrivit căreia instanţa de apel a substituit motivarea primei instanţe. Apelul fiind devolutiv (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.), instanţa de apel poate substitui propriile sale considerente motivelor incorecte expuse de prima instanţă pentru a respinge apelul declarat împotriva sentinţei apelate, dacă aceasta din urmă reflectă o soluţie corectă dată cererilor deduse judecăţii.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate substanţială formulate cu privire la raţionamentul curţii de apel, acestea au fost deja examinate şi găsite nefondate.

Pe de altă parte, omisiunea de a analiza motivul de apel referitor la dimensionarea cheltuielilor de judecată în condiţiile în care mai multe capete de cerere au fost disjunse cauzează recurenţilor o vătămare certă, care face necesară admiterea recursului, în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei aceleiaşi curţi de apel spre a complini judecata cu referire la motivul de apel omis.

Din punct de vedere tehnico-juridic, nu este posibilă casarea parţială, întrucât instanţa de apel a respins apelul, ca nefondat; or, dacă ipotetic motivul omis a fi analizat ar fi găsit întemeiat, s-ar impune dimpotrivă admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, prin raportare la criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată. Apelul şi recursul nu pot fi însă admise în parte, ci doar în tot, motiv pentru care şi casarea deciziei este, formal, una totală, urmând ca în urma soluţionării motivului de apel omis să fie dată o soluţie corespunzătoare apelului declarat.

De vreme ce instanţa de apel urmează să verifice incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la chestiunea disjungerii, o analiză completă urmează a fi efectuată, luând în considerare şi disjungerea, şi din perspectiva art. 451 alin. (2) C. proc. civ., text asupra aplicării căruia instanţa de apel este suverană.

Prin raportare la soluţia dată căii de atac extraordinare, cheltuielile efectuate de părţi în acest stadiu procesual vor fi avute în vedere, dacă este cazul, cu ocazia rejudecării apelului.

Va fi prin urmare admis recursul, potrivit art. 497 C. proc. civ., care obligă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dispună casarea cu trimitere, şi potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la motivul de apel a cărui examinare a fost omisă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, care va lua în considerare dispoziţiile art. 41 şi ale art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi B. şi C. S.R.L.

Admite recursul declarat de reclamanţii H., I., J. şi K. împotriva deciziei civile nr. 1719/A din 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2023.