Civil tort liability for tax evasion damages following guilty plea: *res judicata* of criminal finding vs. civil admissibility and jurisdiction of civil courts

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă, în data de 11 iunie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A., încarcerat în Penitenciarul Oradea, obligarea acestuia sa plătească suma 6.502.556 RON, reprezentând prejudiciu de recuperat împreună cu accesoriile aferente debitului nerecuperat, calculate în continuare până la data plăţii efective a întregului debit, conform art. 173, art. 174 şi art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cu care majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, sume ce reprezintă totalul prejudiciul provenit din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 173, art. 174 şi art. 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 1349 şi art. 1381 din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Sălaj

Prin sentinţa civilă nr. 660 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a fost admisă cererea formulată pe reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect acţiune în răspundere delictuală şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.502.556 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile calculate potrivit legislaţiei fiscale aplicabile, până la achitarea efectivă a debitului.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 384/A/2022 din 13 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 660 din 28 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 14 martie 2022, pronunţată de prima instanţă, a declarat recurs pârâtul A., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 19 decembrie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Sălaj; în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, iar, în terţiar, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, în principal, să se dispună anularea sentinţei civile nr. 660/2022 a Tribunalului Sălaj, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. şi schimbarea în tot a încheierii din 14 martie 2022, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a cauzei, şi, rejudecând cauza, a solicitat admiterea cererii de suspendare, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 660/2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ., precum şi schimbarea în tot a încheierii din 14 martie 2022.

Recurentul a prezentat situaţia de fapt a litigiului, arătând că în dosarul penal nr. x/2021, disjuns din dosarul nr. x/2015, a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, admis prin sentinţa nr. 31/19.05.2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj, fiind lăsată nesoluţionată acţiunea civilă. Autorul şi ceilalţi complici din dosarul penal au fost trimişi în judecată, dosarul fiind pe rolul Tribunalului Bihor, înregistrat sub nr. x/2022.

În ceea ce priveşte solicitarea de casare a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sălaj, recurentul a susţinut că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au intrat în judecata fondului, ci s-au limitat la a reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 31/19.05.2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2021, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a cerceta asupra stabilirii şi întinderii prejudiciului, care nu a fost probat în cauză, ci cuantumul prejudiciului a fost preluat din sentinţa penală.

Recurentul a opinat că autoritatea de lucru judecat în faţa instanţei civile nu priveşte şi prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în acest sens dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. fiind lămuritoare, iar raportat la art. 479 şi art. 486 alin. (2) C. proc. pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu include şi prejudiciul.

Astfel, instanţele de fond trebuiau să analizeze existenţa şi întinderea prejudiciului, inclusiv dacă a fost corect stabilit şi calculat, ceea ce se putea determina printr-un raport de expertiză, care însă nu a fost încuviinţat.

Chiar dacă a recunoscut încadrarea juridică a faptei, respectiv că a săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu un prejudiciu peste 100.000 euro, recurentul a arătat că această împrejurare nu echivalează cu recunoaşterea prejudiciului în cuantumul propus de organele de cercetare penală sau de către partea civilă, între suma de 100.000 euro şi cât solicită reclamantul (aproximativ 6 milioane de RON) fiind o mare diferenţă. Condiţia pentru calificarea faptei într-o infracţiune de evaziune fiscală în formă agravată este de a se produce un prejudiciu ce depăşeşte suma de 100.000 euro, însă, în plan civil, această condiţie nu produce efecte juridice asupra întinderii prejudiciului şi stabilirii caracterului cert al acestuia.

Raportat la aceste aspecte, faptul că procurorul a stabilit încadrarea juridică a faptei de evaziune fiscală reţinută în sarcina pârâtului în forma agravată (art. 9 alin. (3) Legea 241/2005) nu plasează cuantumul prejudiciului sub autoritatea de lucru judecat.

Astfel, recurentul a învederat că nu îi poate fi imputabil întreg prejudiciul de 6.502.556 RON, ci cuantumul se va stabili în măsura în care se va hotărî cu titlu definitiv asupra răspunderii autorilor şi a celorlalţi participanţi, care răspund în solidar.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel privind caracterul neîntemeiat al respingerii excepţiei prematurităţii acţiunii civile formulate de reclamant şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului. De asemenea, instanţa nu a analizat aspectele privind legalitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică în dosarul penal, probă de specialitate reţinută în procesul pendinte, ca sursă a stabilirii prejudiciului.

Cu privire la motivele de apel privitoare la soluţionarea excepţiilor prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, prin decizia recurată, instanţa de apel s-a limitat la a reţine că prin hotărârea penală s-a constatat săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, consecinţa fiind aceea a existenţei certe a prejudiciului, chestiune care nu mai poate fi contestată de către pârât în cadrul procesului civil, conchizând că acţiunea civilă nu este prematură şi nu se poate reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Or, aceste aspecte nu echivalează cu o veritabilă motivare a soluţiei de respingere a celor două excepţii. În susţinerea excepţiei prematurităţii, s-a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă a fost formulată înainte de soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2015, sens în care dreptul la acţiune al reclamantei privind solicitarea prejudiciului nu era născut la data introducerii acţiunii, dosarul penal fiind în faza de cameră preliminară, astfel că faţă de autorii infracţiunii de evaziune fiscală şi faţă de ceilalţi complici nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă răspunderea penală.

În acest sens, nu este stabilit dacă fapta autorilor este infracţiune, dacă au săvârşit fapta cu vinovăţie şi dacă există prejudiciul, motiv pentru care nu se poate realiza o evaluare a existenţei ori întinderii prejudiciului pe care pârâtul l-a cauzat, înainte de finalizarea dosarului penal. Mai mult, intimata este parte civilă în dosarul penal pentru întregul prejudiciu, care include şi suma de 6.502.556 RON pe care o solicită de la pârât.

Conchizând această critică, recurentul a arătat că acţiunea civilă este prematur introdusă, pentru că instanţa nu poate analiza întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi în special condiţia existenţei prejudiciului, până la soluţionarea definitivă a dosarului penal, iar respingerea excepţiei prematurităţii este nemotivată de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, recurentul a arătat că subiect pasiv al raportului de drept substanţial, fiscal, generat de fapta ilicită sunt autorii faptei ilicite de evaziune fiscală, respectiv B., C., D. şi E., precum şi complicii F., G., H., I. şi recurentul.

Astfel, în raport cu art. 1369 alin. (1) din C. civ. (care instituie răspunderea solidară a complicelui cu autorul faptei ilicite), art. 1370, art. 1382 şi art. 1383 din C. civ., toţi participanţii la săvârşirea faptei ilicite răspund în solidar, proporţional cu contribuţia şi vinovăţia fiecăruia, sau în mod egal. Intimata-reclamantă nu îi poate solicita recurentului-pârât întreaga sumă de 6.502.556 RON, ci doar corespondentul contribuţiei acestuia la săvârşirea faptei.

Pe cale de consecinţă, recurentul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în raport cu solicitările reclamantei vizând întreaga sumă de 6.502.556 RON, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat, limitându-se la a face trimitere la argumentele pentru care a respins apelul privitor la excepţia inadmisibilităţii, chestiuni care nu au legătură cu cele invocate în cadrul excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Recurentul a susţinut că în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei finalizată prin pronunţarea sentinţei penale nr. 31/19.05.2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj, în limitele art. 479 C. proc. pen., a recunoscut fapta şi încadrarea juridică a faptei, nu şi prejudiciul, acţiunea civilă fiind lăsată nesoluţionată.

Concluzionând acest motiv de casare, recurentul a susţinut că decizia recurată nu este motivată cu privire la soluţia de respingere a excepţiilor prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel nerealizând o analiză a fondului cauzei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la încheierea din 14 martie 2022, pronunţată de prima instanţă, prin care a fost respinsă cererea de suspendare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. raportat la art. 471 şi art. 486 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 1349 - 1357 C. civ.

În cursul judecăţii în faţa primei instanţe, pârâtul a solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., motivat de faptul că dosarul penal nr. x/2015 în care sunt urmăriţi penal autorii şi ceilalţi complici ai faptelor la care s-a stabilit complicitatea pârâtului, este încă pe rol, nefiind soluţionat definitiv.

Instanţa a respins cererea de suspendare a cauzei apreciind că nu se poate vorbi despre recunoaşterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, care este o infracţiune de rezultat, în lipsa unui prejudiciu, având în vedere faptul că pârâtul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă agravată, sub forma complicităţii, prejudiciul a fost stabilit şi reţinut prin acord determinând încadrarea în drept a faptei.

Instanţa de apel a respins apelul, cu greşita aplicare a dispoziţiilor anterior arătate, reţinând, în esenţă, că prin sentinţa penală a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei, iar pârâtului i se impută doar o parte din prejudiciu, cel produs prin societăţile pe care le controla, iar nu şi restul prejudiciului, care va fi în sarcina celorlalte persoane. A mai apreciat instanţa de apel că, dacă în dosarul penal va fi stabilită răspunderea civilă solidară, va privi doar respectivele persoane pentru un alt prejudiciu decât cel din prezenta cauză sau dacă priveşte aceleaşi persoane, pârâtul are dreptul la o acţiune în regres.

Raportat la aceste aspecte, recurentul a susţinut că, practic, instanţa de apel a apreciat că soluţionarea dosarului penal nu are cum să influenţeze cauza pendinte, cu toate că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împrejurările concrete ale cauzei care se impuneau a fi analizate de către instanţă în vederea pronunţării unei hotărâri asupra suspendării judecăţii cauzei, erau reprezentate de influenţa pe care o poate avea soluţia pronunţată de către instanţa penală asupra existenţei faptei penale în sarcina autorilor infracţiunii de evaziune fiscală. Având în vedere că în dosarul penal nr. x/2015 s-a dispus trimiterea în judecată, nefiind dată o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se stabilească că faptele autorilor sunt infracţiuni şi că au produs un anume prejudiciu, recurentul a susţinut că se impune suspendarea cauzei.

În continuare, recurentul a prezentat situaţia de fapt a litigiului, după care a arătat că pârâta s-a constituit parte civilă în dosarul penal cu suma de 56.687.052 RON, care include şi suma de 6.502.556 RON, solicitată în cauza dedusă judecăţii.

Recurentul a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Astfel, dacă instanţa penală va dispune condamnarea autorilor şi a complicilor la infracţiunea de evaziune fiscală, răspunderea civilă va fi solidară, se va stabili în sarcina fiecărui participant la fapta ilicită, o cotă din totalul prejudiciului corespondentă participaţiei sale la săvârşirea faptei. În măsura în care cauza pendinte va fi soluţionată înainte de finalizarea dosarului penal, există riscul pronunţării de hotărâri potrivnice.

Raportat la susţinerea instanţei în sensul că obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat este infracţiunea de evaziune fiscală în forma agravată ceea ce presupune prejudiciu de peste 100.000 euro (art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005), aspect ce ar presupune automat şi recunoaşterea prejudiciului, recurentul a arătat că aceasta este contrară art. 479 C. proc. pen.

De asemenea, făcând referire la conţinutul art. 486 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a susţinut că raţiunea în raport cu care prima instanţă a dispus respingerea cererii de suspendare a cauzei, este infirmată chiar de dispoziţiile art. 479 şi art. 486 alin. (2) teza finală C. proc. pen., fiind întrunite condiţiile pentru a se dispune suspendarea facultativă a cauzei.

Referitor la solicitarea din cererea de apel privind anularea sentinţei civile nr. 60/28.04.2022 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosarul nr. x/2021, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare, recurentul a arătat că argumentele pentru care consideră că instanţa de apel şi prima instanţă nu au intrat în analiza fondului sunt identice şi în privinţa solicitării de anulare a sentinţei.

În privinţa necesităţii anulării sentinţei, recurentul a opinat că, în măsura în care s-ar admite recursul, iar judecata ar fi reluată în faţa instanţei de apel şi aceasta ar dispune suspendarea cauzei, recurentul ar fi lipsit de două grade de jurisdicţie, chestiune ce contravine art. 6 din C.E.D.O.

Referitor la excepţia inadmsibilităţii acţiunii, instanţa de apel a apreciat, raportat la Decizia nr. 17/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, că prin această decizie s-a dezlegat că instanţele acordă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat, motiv pentru care instanţa a apreciat că nu se poate reţine că prin această decizie s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acţiuni civile, precum acţiunea din cauza pendinte.

Astfel, instanţa de apel a reţinut eronat că instanţa supremă a stabilit că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală este admisibilă în condiţiile în care prin acţiunea penală s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, soluţionând excepţia cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1349-1357 C. civ., art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 25, art. 92 alin. (1) şi (2), art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală, art. 1 alin. (3) Codul fiscal.

În interpretarea corectă a normelor indicate, acţiunea este inadmisibilă, deoarece răspunderea civilă delictuală reprezintă un izvor distinct al obligaţiei civile, ce alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea fiscală este o răspundere cu caracter special, derogator. Aceasta din urmă devine incidentă exclusiv în situaţia în care fapta ilicită este săvârşită în legătură cu obligaţiile fiscale prevăzute de legislaţia fiscală.

Consecinţa este că există răspundere civilă delictuală doar atunci când nu este incidentă răspunderea fiscală. Având în vedere că în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, prima instanţă a arătat că aceasta presupune exclusiv faptul că acţiunea civilă se va judeca într-un dosar separat, iar procedura specială din Codul de procedură fiscală nu se aplică în speţă unde este vorba despre un prejudiciu izvorât din infracţiunea de evaziune fiscală, deciziile de impunere aplicându-se doar pentru operaţiuni contabile pentru care ANAF stabileşte debite fiscale.

Argumentele instanţei sunt nefondate, pornind de la raportul între normele de drept fiscal şi răspunderea civilă delictuală cu privire la fapte ilicite ce derivă din infracţiuni de evaziune fiscală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie realizând o analiză aprofundată prin Decizia nr. 17/2015 pronunţată în recurs în interesul legii.

După redarea unor considerente din Decizia nr. 17/2015, recurentul a arătat că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligaţiei fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, contrar celor susţinute de prima instanţă. Când este vorba despre o infracţiune de evaziune fiscală, natura juridică a raportului de drept penal are la bază un raport de drept substanţial fiscal, iar creanţele fiscale şi cuantumul lor se determină după regulile din fiscal. De aceea, fiind vorba despre un prejudiciu ce echivalează cu o creanţă fiscală, acesta nu se poate solicita în faţa instanţei civile în mod direct, ci doar în conformitate cu dispoziţiile fiscale, potrivit art. 93 alin. (1) şi (2) şi art. 95 alin. (4) din Codul de procedură fiscală şi practicii judicare, recurentul făcând referire la două hotărâri pronunţate de Tribunalul Cluj şi Tribunalul Braşov.

Prin urmare, dat fiind că prejudiciul solicitat de reclamantă derivă dintr-un raport de drept fiscal, a cărui întindere nu a fost încă stabilită de către instanţa penală, nu se poate ca instanţa civilă, pe baza dispoziţiilor privitoare la răspunderea civilă delictuală, să stabilească existenţa ori întinderea acestuia cu eludarea dispoziţiilor de drept fiscal.

Principiul eleata una via, la care face trimitere instanţa de apel, se referă exclusiv la acele situaţii în care reclamantul are dreptul de a opta între mai multe remedii ambele valabile. Or, de vreme ce intimata-reclamantă nu avea un drept de opţiune între exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală şi constatarea/executarea obligaţiilor fiscale conform Codului de procedură fiscală, rezultă că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală.

În concluzie, recurentul a solicitat să se constate că instanţa de apel a realizat o aplicare eronată a dispoziţiilor de drept material atunci când a statuat asupra respingerii motivelor de apel formulate cu privire la excepţia indmisibilităţii acţiunii intimatei reclamante.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 14 februarie 2023, intimatul-chemat în garanţie D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, solicitând respingerea recursului, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La aceeaşi dată, intimata-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj Napoca a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca nemotivat şi în subsidiar, ca nefondat.

În data de 02 martie 2023, intimatul-chemat în garanţie G. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât împotriva încheierii din 14 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul declarat împotriva încheierii din 14 martie 2022 pronunţate de prima instanţă, recurentul a criticat soluţia de respingere a cererii de suspendare facultativă a judecăţii cauzei pendinte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (în realitate, recurentul referindu-se la pct. 2 al aceluiaşi articol, al cărui conţinut l-a redat in extenso în cuprinsul cererii de recurs), până la soluţionarea dosarului penal în care sunt cercetaţi ceilalţi participanţi la infracţiunea de evaziune fiscală, dosar aflat, la momentul formulării cererii de suspendare, în procedura de camera preliminară, iar în prezent pe rolul Tribunalului Bihor, în primă instanţă.

În analiza cererii de recurs formulate împotriva încheierii pronunţate de prima instanţă este necesar a se indica că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Revine, aşadar, persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii, implicit şi a căilor de atac.

Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.

Pentru a da eficienţă acestor reglementări legale, instanţa este obligată să examineze calea de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală civilă, în acord cu prevederile art. 7 C. proc. civ.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs (art. 483 C. proc. civ.), precum şi motivele de nelegalitate, iar hotărârile pronunţate în primă instanţă constituie, de regulă, obiect al apelului, potrivit art. 466 C. proc. civ.

Din actele şi lucrările dosarului reiese că Tribunalul Sălaj a pronunţat încheierea din 14 martie 2022, prin care a respins cererea de suspendare a judecăţii, împotriva căreia pârâtul a promovat apel, iar prin decizia pronunţată în apel s-a confirmat soluţia primei instanţe, reţinându-se, în esenţă, că modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2015 nu va influenţa soluţia din prezenta cauză, deoarece faptele şi prejudiciul din acel dosar penal nu se impută pârâtului, ci persoanelor urmărite în respectivul dosar.

Din cuprinsul memoriului de recurs şi a susţinerilor formulate oral în faţa instanţei de recurs, reiese că pârâtul a indicat în mod expres că promovează calea de atac a recursului împotriva încheierii din 14 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Sălaj, sens în care a solicitat casarea acestei hotărâri, iar în motivare a menţionat parcurgerea fazei procesuale a apelului.

Cum hotărârea atacată cu recurs, respectiv încheierea din 14 martie 2022, a fost pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia nr. 384/A/2022 din 13 octombrie 2022 de către Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă), reiese că pârâtul nu are deschisă calea recursului împotriva încheierii pronunţate de prima instanţă.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat împotriva încheierii din 14 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă.

Procedând în continuare la analiza criticii formulate de recurent cu privire la soluţia dată motivelor de apel ce vizau hotărârea primei instanţe de respingere a cererii de suspendare a judecăţii, se observă că recurentul a criticat aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 471 şi art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. şi la art. 1349-1357 din C. proc. civ. (o eroare materială a recurentului, în realitate fiind vorba despre dispoziţiile din C. civ.).

Recurentul a circumscris această critică dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă critica se subsumează motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi articol, întrucât vizează modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat norme de procedură, respectiv art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Aceste dispoziţii legale pretins încălcate de către instanţa de apel reglementează un caz de suspendare facultativă, fiind la aprecierea instanţei de judecată a stabili dacă judecarea cauzei în care este formulată cererea de suspendare se impune a fi suspendată pentru că s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Contrar argumentelor recurentului, instanţa de apel a apreciat judicios, raportat la situaţia de fapt şi natura infracţiunii săvârşite de pârât, că modul de soluţionare a dosarului nr. x/2015, în care sunt trimişi în judecată ceilalţi participanţi la infracţiune, nu va influenţa soluţia din prezenta cauză, deoarece faptele şi prejudiciul din acel dosar nu i se impută pârâtului, ci persoanelor urmărite penal în acel dosar, şi, în sens invers, faptele şi prejudiciul din prezenta cauză, rezultat din acordul de vinovăţie ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2021 al Tribunalului Sălaj, i se impută doar pârâtului A..

Astfel, în cadrul dosarului penal nr. x/2015, care se află în prezent pe rolul Tribunalului Bihor, astfel cum însuşi recurentul a afirmat prin cererea de recurs, au fost trimise în judecată alte persoane, cărora li se impută alte acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, distincte de cele reţinute în sarcina recurentului, şi un alt prejudiciu care nu vizează prejudiciul solicitat de la recurent.

Prin urmare, critica recurentului cu privire la menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii de suspendare a cauzei este nefondată, instanţa prezentând pe larg argumente pertinte care conduc la aprecierea că nu se impune suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Luând în examinare critica ce vizează necercetarea fondului de către instanţele de fond, care, în opinia recurentului, s-au limitat la a reţine autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 31/19.05.2021 a Tribunalului Sălaj, fără a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., se observă că este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât, prioritar analizării îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanţele de fond au avut de stabilit dacă sentinţa penală, prin care recurentul a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, fiind condamnat penal pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Este necontestat în cauză că prin sentinţa penală nr. 31/19.05.2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia penală, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la data de 30.03.2021, în dosarul de urmărire penală nr. 499/D/P/2021, disjuns din dosarul nr. x/2015, iar în temeiul art. 26 C. pen. de la 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., având în vedere şi prevederile art. 27 C. pen. 1968 şi ale art. 480 alin. (4) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.

În temeiul art. 486 alin. (2) teza I C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă, ceea ce a determinat declanşarea litigiului civil de faţă, având ca obiect solicitarea reclamantului Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracţiunii.

În considerentele hotărârii penale menţionate, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare totală de 6.502.556 RON.

La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, astfel cum se reţine în cuprinsul hotărârii, inculpatul a declarat expres, în prezenţa avocatului ales, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi că acceptă încadrarea lor juridică. Totodată, în cuprinsul acordului de recunoaştere a vinovăţiei s-a reţinut că prejudiciul produs bugetului consolidat al statului, pe circuitele de facturare în care au fost interpuse societăţile al căror asociat şi administrator de fapt era pârâtul, este de 6.502.556 RON, din care 5.277.638 RON reprezentând diferenţa de acciză şi 1.224.918 RON reprezentând TVA aferent diferenţei de acciză.

Prin critica formulată, pârâtul a afirmat, în esenţă, că sentinţa instanţei penale, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de acesta, nu are autoritate de lucru judecat în privinţa existenţei şi a întinderii prejudiciului.

Această afirmaţie este însă contrazisă de dispoziţiile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cu care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, precum şi de dispoziţiile art. 486 alin. (2) din acelaşi cod, invocate şi de recurent, potrivit cărora "în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile".

Or, dacă legea menţionează în mod expres că hotărârea nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului, este evident că, per a contrario, are autoritate în ceea ce priveşte celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, inclusiv asupra existenţei prejudiciului, aşa cum rezultă din dispoziţia evocată anterior, dar şi din specificul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

După cum reiese din dispoziţiile art. 479 C. proc. pen., acordul de recunoaştere a vinovăţiei este actul juridic prin care inculpatul recunoaşte atât săvârşirea infracţiunii pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi pedeapsa aplicată.

Susţinând că hotărârea de admitere a acordului nu are autoritate de lucru judecat, recurentul-pârât nu neagă comiterea infracţiunii pentru care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru care a fost condamnat de către instanţa penală, ci nu este de acord cu valoarea prejudiciului, care aşa cum s-a arătat anterior, a fost menţionată în acordul de recunoaştere a vinovăţiei, pe care acesta nu l-a contestat, ci l-a semnat fără obiecţiuni în prezenţa unui avocat.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, Înalta Curte reţine că pârâtul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, care trebuie să aibă un rezultat material, în lipsa căruia nu poate fi reţinută infracţiunea.

Aşadar, existenţa pagubei, adică a prejudiciului, fiind una din condiţiile de existenţă a infracţiunii de evaziune fiscală (mai exact a laturii obiective), pârâtul nu ar fi putut suporta o condamnare penală în lipsa acestuia.

Având în vedere faptul că infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de natură patrimonială, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a reţinut în sarcina recurentului săvârşirea acestei infracţiuni în calitate de complice, conduce la concluzia producerii unui prejudiciu patrimonial.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, recurentul a mai susţinut că deşi încadrarea infracţiunii s-a făcut pe pragul de 100.000 euro, este o mare diferenţă de la acest prag şi până la prejudiciul solicitat de reclamant, însă aceste susţineri ale recurentului ţin de aprecierea probatoriului în baza căruia a fost stabilit prejudiciul, care nu poate fi reapreciat în recurs.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţele de fond nu au preluat tale quale întinderea prejudiciului din dosarul penal, ci au efectuat o proprie evaluare a înscrisurilor de natură fiscală depuse la dosar de reclamant, analizând coroborat probatoriul şi preluând menţiuni din hotărârea penală, iar în urma administrării probatoriului au apreciat că nu se poate stabili un prejudiciu egal sau sub valoarea de 100.000 euro, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale care a pronunţat hotătârea în raport cu un prejudiciu mai mare decât această valoare, prejudiciul determinând încadrarea juridică a faptei săvârşite de recurent într-o formă agravantă.

Astfel cum s-a precizat anterior, dosarul aflat pe rolul Tribunalului Bihor, în cadrul căruia au fost trimişi în judecată ceilalţi participanţi la infracţiune, vizează un alt prejudiciu, iar în ipoteza în care totuşi s-ar suprapune cu prejudiciul din prezentul dosar, fiind vorba despre o răspundere solidară, aşa cum au apreciat şi instanţele de fond, recurentul va avea la îndemână exercitarea unei acţiuni în regres.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţele de fond au analizat exclusiv întinderea prejudiciului invocat de reclamant, reţinând în privinţa celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, inclusiv în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat de către pârât.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea excepţiilor prematurităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât.

Analizând decizia recurată, se constată că în examinarea criticii privind soluţia de suspendare a judecăţii, curtea de apel a răspuns implicit şi criticilor privind prematuritatea cererii şi lipsa calităţii procesuale pasive.

Cu privire la critica recurentului privind prematuritatea cererii, din perspectiva nefinalizării procesului penal în care au fost trimişi în judecată ceilalţi participanţi, instanţa de apel a observat că în sentinţa penală au fost mai multe persoane fizice şi juridice a căror activitate infracţională a fost investigată, că prejudiciul produs bugetului general consolidat al statului este în sumă de 56.687.052 RON produs prin circuitul de facturare cu societăţile enumerate, iar prejudiciul produs prin circuitul de facturare solicitat în prezenta cauză este în sumă de 6.502.556 RON. Cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive, instanţa a reţinut că pârâtului din prezenta cauză i se impută doar o parte din prejudiciu, cel produs prin societăţile indicate, controlate de pârât, iar nu şi restul prejudiciului, şi corelativ, restul prejudiciului nu i se impută pârâtului, ci doar celorlalte persoane care au controlat societăţile prin care s-a format circuitul de facturare.

Prin prisma considerentelor expuse, instanţa de apel a apreciat asupra existenţei certe a prejudiciului, motiv pentru care a conchis că acţiunea formulată nu este prematură şi că nu poate reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, iar răspunderea civilă solidară de a repara prejudiciul, chiar dacă va fi stabilită în celălalt dosar penal, va privi doar acele persoane pentru un alt prejudiciu decât cel din prezenta cauză, sau dacă priveşte aceleaşi persoane, debitorul are dreptul la o acţiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, în vederea recuperării din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia la producerea pagubei.

Aşadar, contrar argumentelor recurentului, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a motivat hotătârea cu privire la menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiilor prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, neputându-se consta o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. sau a art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu înseamnă însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte (Cauza Boldea contra României).

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac, astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există prejudiciul solicitat de reclamant, ceea ce nu determină prematuritatea cererii, iar pârâtul se identifică cu persoana condamnată în dosarul penal, având legitimare procesuală pasivă, fiind atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia, nu se poate constata absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, cum este cazul în speţă.

Luând în examinare, în cele ce succed, critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurentul a criticat soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat excepţia cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1349-1357 C. civ., art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 25, art. 92 alin. (1) şi (2), art. 95 alin. (4) art. 102 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi art. 1 alin. (3) Codul fiscal.

În dezvoltarea criticii, recurentul a susţinut că, fiind vorba despre un raport juridic de drept fiscal, determinarea cuantumului obligaţiei fiscale se realizează conform Codului de procedură fiscală, reclamanta neputând uza de dispoziţiile răspunderii civile delictuale.

Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecăţii nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispoziţiile art. 1357 şi urm. din C. civ., ci un raport de drept fiscal, material şi procedural, în considerarea faptului că obligaţiile a căror nerespectare a fost incriminată ca infracţiune sunt prevăzute de dispoziţiile privind Codul fiscal, recurentul a susţinut eronat incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire deduse judecăţii de partea reclamantă.

În fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, prima instanţă a reţinut, raportat la considerentele Deciziei nr. 17/2015, că procedura specială din Codul de procedură fiscală, mentionată de pârât, nu se aplică în situaţia de faţă, unde este vorba de un prejudiciu rezultat din comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală, prejudiciu pentru care organele financiare abilitate nu ar mai putea emite o decizie de impunere, procedura invocată referindu-se la datoria fiscală rezultată urmare a neachitării unor taxe şi impozite aplicate unor tranzacţii licite, asupra cărora fiscul poate dispune.

Or, în condiţiile în care s-a dispus condamnarea penală a pârâtului pentru comiterea infractiunii de evaziune fiscală, sub forma complicităţii, chiar dacă instanţa a lăsat nesoluţionată latura civilă, corect a apreciat prima instanţă că nu se impune parcurgerea procedurii prevazute de procedura fiscală, reclamantul putându-se adresa în mod direct instanţei în condiţiile în care persoana vinovată, fapta penală şi vinovăţia persoanei au fost stabilite cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre penală.

Menţinând sentinţa tribunalului, instanţa de apel a apreciat, la rându-i, că prin cele dezlegate prin Decizia nr. 17/2015 pronunţată în recurs în interesul legii nu s-a stabilit o inadmisibilitate a unei acţiuni civile, cum este cea dedusă judecăţii, ci s-a stabilit că instanţele pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesorii ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat.

Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 C. proc. pen., în interpretarea cărora a fost pronunţată Decizia nr. 17/2015, impune concluzia potrivit căreia partea reclamantă este îndreptăţită să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate în procesul penal în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ.

Potrivit considerentelor hotărârii, soluţia s-a impus în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9).

Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.

Decizia în interesul legii nu sprijină, astfel cum eronat pretinde recurentul, concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului şi nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în despăgubire întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în constituirea inculpatului pârât din prezenta cauză într-un grup infracţional, care a desfăşurat activităţi infracţionale constând în înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţilor pe care le administra în fapt de operaţiuni fictive constând în achiziţia de combustibili, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Dispoziţiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă ca, de altminteri, şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la hotărârile pronunţate de instanţe de judecată inferioare instanţei supreme, invocate cu titlu de practică judiciară, în privinţa cărora nu s-a demonstrat că vizează o situaţie juridică identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acestora nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, ignorând restul criticilor de netemeinicie invocate de recurent care excedează controlului de legalitate în recurs şi reţinând că motivele de casare invocate de recurent sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii din 14 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 384/A/2022 din 13 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.