Tort liability for press publication: balancing freedom of expression against privacy rights based on factual basis and public interest

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Buzău, secţia civilă, în data de 30 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. S.R.L., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale către reclamantul A. şi a sumei de 250.000 euro, cu titlu daune morale către reclamantul B., precum şi la plata despăgubirilor materiale în valoare de 350.000 euro.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1357 şi urm., art. 1373 şi urm. din C. civ., art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din 09 iunie 2020, Judecătoria Buzău, secţia civilă a anulat, în parte, cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligaţia pârâţilor la plata sumei de 350.000 euro, cu titlu de daune materiale, în condiţiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 26 ianuarie 2021, Judecătoria Buzău, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în pretenţii (daune morale) formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. S.R.L., în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că obiectul acţiunii are o valoare ce depăşeşte suma de 200.000 RON, sumă până la care judecătoriile sunt competente a soluţiona astfel de cereri, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, în data de 2 februarie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 225/2022 din 23 februarie 2022, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. S.R.L.; a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2632 din 18 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 225/23.02.2020 pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia I civilă.

4. Calea de atac a recursului

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în data de 09 ianuarie 2023.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat în principal, în temeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la curtea de apel în vederea rejudecării, întrucât a soluţionat litigiul fără a intra în judecata fondului; iar în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile şi, după rejudecarea în fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării intimaţilor-pârâţi la plata daunelor morale, aşa cum au fost solicitate pentru fiecare recurent.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că decizia atacată este lovită de nulitate, pentru lipsa motivării, instanţa nemotivând corespunzător soluţia dată şi nepronunţându-se cu privire la toate susţinerile şi apărările reclamanţilor, încălcând dreptul la un proces echitabil prevăzut de C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, deşi instanţa a reţinut incidenţa art. 72 şi a art. 75 din C. civ., nu a realizat o analiză efectivă a incidenţei relei-credinţe a pârâţilor, cu toate că reclamanţii au demonstrat că pârâţii au acţionat cu rea-credinţă. Aspectele pe care instanţa nu le-a luat în considerare şi cărora nu le-a oferit o justificare pentru înlăturarea lor sunt următoarele: (i) reclamanţii au precizat că publicarea unui articol nu reprezintă unul din modurile de sesizare a organelor abilitate, iar prin acţionarea în acest mod, intimaţii-pârâţi au dat dovadă de exercitarea dreptului la liberă exprimare cu rea-credinţă, prin atingerea dreptului reclamanţilor la viaţă privată şi la demnitate; (ii) reclamanţii au învederat că orice persoană care are informaţii despre săvârşirea unor fapte nelegale, fie ele de natură penală sau contravenţională, are obligaţia de a sesiza în mod direct organele abilitate, iar nu prin intermediul presei; (iii) reclamanţii au evidenţiat faptul că, pe de o parte, C. nu are calitatea de jurnalist, neavând nicio pregătire în domeniu, acţionând în calitate de particular, inducând în eroare opinia publică prin prezentarea drept jurnalist şi, pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost jurnalist, ar fi fost ţinut de obligaţia rezultată din lege, din Codul deontologic, de a relata adevărul, iar nu de a induce publicul în eroare şi a prezenta fapte nereale drept adevărate.

Recurenţii au mai susţinut că aducerea la cunoştinţa publicului a unor fapte de natură penală/contravenţională nu se poate realiza cu bună-credinţă înainte de pronunţarea unei soluţii definitive, întrucât în ambele domenii de drept, persoanele "acuzate" beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, aspect asupra căruia instanţa nu s-a aplecat.

Au mai arătat că un asemenea mod de a acţiona este de natură a atrage oprobriul public şi a afecta imaginea persoanelor implicate, înainte ca acestea să fie efectiv acuzate, afirmaţiile din articol fiind pure speculaţii, dovadă fiind cele două ordonanţe de clasare cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală (Ordonanţa de clasare din data de 28.03.2022 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în dosarul penal nr. x/2021 şi Ordonanţa de clasare din data de 30.03.2022 dispusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în dosarul penal nr. x/2021) şi decizia nr. 877/22.06.2021 pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020 prin care a fost anulat cu titlu definitiv Procesul-verbal nr. x/07.02.2020 întocmit de ANAF - Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.

Curtea de Apel Ploieşti nu a oferit explicaţiile necesare pentru care a înlăturat susţinerile reclamanţilor şi a apreciat că fapta intimaţilor-pârâţi nu reprezintă o faptă ilicită.

Prin urmare, instanţa nu a analizat în mod efectiv toate aspectele deduse judecăţii, nu a analizat şi nu a răspuns aspectelor cu care a fost învestită în soluţionarea cauzei, respectiv nu a răspuns tuturor motivelor învederate de recurenţi care demonstrează reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi în publicarea articolului, rea-credinţă care atrage nerespectarea art. 72 din C. civ., şi, deci, săvârşirea unei fapte ilicite.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, prima instanţă, în pronunţarea sentinţei civile a încălcat art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) teza I din C. proc. civ., iar prin decizia recurată instanţa s-a pronunţat doar asupra faptului că reclamanţii sunt persoane publice, iar prin publicarea anunţului s-ar fi urmărit aducerea la cunoştinţa publică a unor fapte nelegale, încălcând normele de procedură indicate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 75 C. civ., astfel cum acesta trebuie interpretat raportat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa CEDO.

Din interpretarea normei legale se desprind două condiţii pentru ca exercitarea unui drept să nu aducă atingere unui alt drept consacrat de Constituţie, şi anume: (i) exercitarea să se realizeze cu bună-credinţă; şi (ii) exercitarea să se realizeze cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Chiar şi CEDO apără libertatea de exprimare a jurnaliştilor, doar dacă aceştia arată că au acţionat cu bună-credinţă şi au făcut minime diligenţe de informare.

Acest text de lege a fost aplicat eronat de către instanţa de judecată, întrucât nu a analizat dacă sunt întrunite cele două condiţii, ci s-a limitat la cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care a analizat-o trunchiat raportat la situaţia de fapt existentă în speţă.

Astfel, înainte de raportarea la jurisprudenţa CEDO, trebuie avute în vedere prevederile Convenţiei care reglementează dreptul la liberă exprimare, respectiv art. 10 alin. (2), iar instanţa de judecată ar fi trebuit să analizeze, în concret, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare de către intimaţii-pârâţi s-a realizat cu respectarea reputaţiei şi drepturilor altor persoane, adică trebuia să analizeze raportul între aceste două drepturi.

Deşi instanţa a reţinut criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieţii private şi de dreptul la respectarea demnităţii, nu a realizat o analiză efectivă şi corectă a acestor criterii, raportat la situaţia de fapt din cauză, ceea ce a condus la o aplicare greşită a legii.

În ceea ce priveşte notorietatea reclamanţilor, în mod greşit a reţinut instanţa că sunt persoane publice, aceştia fiind administratori ai unor societăţi comerciale.

Noţiunea de "persoană publică" nu a fost tranşată în mod clar de jurisprudenţa CEDO, în cauza Von Hannover versus Germania, Curtea Europeană a considerat că o persoană nu are acest statut întrucât "nu este o personalitate politică şi nu îndeplineşte nicio funcţie oficială în cadrul statului (...)", reţinând şi că, în aceste condiţii, "este dificil de afirmat că se contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general".

Chiar dacă reclamanţii sunt proprietarii unui teren pe care se află o parcare publică, această împrejurare nu conduce la dobândirea statutului de persoană publică, care să permită o mai bogată intruziune în viaţa privată din partea presei.

În ceea ce priveşte criteriul constând în modul de obţinere şi veridicitatea informaţiilor, au arătat că au dovedit că informaţiile din articol sunt simple speculaţii, având în vedere că în cauzele penale s-a dispus soluţia clasării, iar procesul-verbal de stabilire a sancţiunii contravenţionale a fost anulat.

În jurisprudenţa instanţei de contencios european, Curtea a diferenţiat judecăţile de valoare de susţinerile de fapt, arătând că alegaţiile unor fapte trebuie dovedite, iar judecăţile de valoare nu (cauza Pleiffer vs. Austria, Juerusalem vs. Austria, cauza De Haes şi Gijsels vs Belgia), stabilind că doar judecăţile de valoare, al căror adevăr nu este, prin definiţie, susceptibil de proba verităţii, nu trebuie să fie probate.

Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmaţiile referitoare la fapte determinate, care sunt deci susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia articolului 10 din CEDO şi că ziariştilor le revine obligaţia obişnuită de a verifica o declaraţie factuală, această obligaţie semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor, având în vedere că, cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (Pdersen şi Baadsgard împotriva Danemarcei, cauza nr. 49017/99).

Astfel, instanţa a aplicat în mod greşit art. 75 C. civ. raportat la art. 10 CEDO, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dat fiind că, în absenţa unor probe concrete şi pertinente, a reţinut că informaţiile furnizate de articolul intimaţilor-pârâţi au avut drept scop "să aducă la cunoştinţa publică soluţiile pronunţate la sesizările efectuate cu privire la desfăşurarea unor activităţi cu caracter nelegal".

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel nu s-a raportat la criteriul stabilit de Curtea Europeană constând în forma şi conţinutul exprimării, deşi se poate observa că modalitatea în care intimaţii-pârâţi au expus situaţia în articol este una vădit denigratoare, în vederea lezării imaginii reclamanţilor. Totodată, instanţa nu a avut în vedere criteriul constând în repercusiunile publicării articolului în cauză, în condiţiile în care recurenţii deţin o poziţie socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii, fiind oameni de afaceri şi contribuabili cinstiţi, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, iar articolele defăimătoare le-au afectat atât viaţa de familie, cât şi viaţa socială.

Concluzionând, recurenţii au susţinut că intimaţii nu şi-au exercitat dreptul cu bună-credinţă şi au afectat considerabil imaginea recurenţilor în societate, în lipsa unor probe concludente care să le susţină afirmaţiile.

Pe cale de consecinţă, întrucât curtea de apel nu a analizat toate criteriile stabilite de CEDO care delimitează exercitarea dreptului la liberă exprimare de respectarea dreptului la demnitate şi la viaţă privată, a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 72 C. civ. raportate la art. 75 C. civ. şi art. 10 CEDO, care impun ca exercitarea dreptului la liberă exprimare să se realizeze cu anumite limitări, raportat şi la principiul bunei-credinţe.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi, urmare a comunicării cererii de recurs, nu au formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu prealabil, se observă că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au invocat încălcarea de către prima instanţă, prin sentinţa civilă pronunţată, a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi a art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., însă această critică nu poate fi analizată în recurs, raportat la obiectul şi specificul acestei căi de atac, care potrivit art. 483 alin. (1) din cod vizează de regulă hotărârile pronunţate de instanţa de apel şi în mod excepţional hotărârile fără drept de apel şi hotărârile date în cazurile expres prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii au susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) şi a art. 397 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva faptului că s-a pronunţat doar cu privire la calitatea de persoane publice a recurenţilor şi nu cu privire la toate susţinerile acestora.

Această critică va fi analizată prin prisma motivului de recurs reglementat de pct. 6 al art. 488 din cod, întrucât vizează o pretinsă insuficientă motivare a deciziei recurate, respectiv nepronunţarea asupra tuturor aspectelor invocate de reclamanţi.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au mai reproşat instanţei de apel că: -deşi a reţinut incidenţa art. 72 şi art. 75 din C. civ., nu a realizat o analiză efectivă a relei-credinţe a pârâţilor raportat la toate elementele învederate de reclamanţi; -intimatul nu are calitatea de jurnalist, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui aspect; -nu s-a pronunţat asupra criticii că aducerea la cunoştinţa publicului a unei fapte penale/contravenţionale nu se poate realiza înainte de pronunţarea unei soluţii definitive; -nu a realizat o analiză efectivă şi corectă a criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieţii private; -motivarea nu respectă exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Criticile sunt nefondate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea hotărârii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În speţă, invocând ipoteza motivării insuficiente ori chiar lipsa motivării, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunţate, cu privire la reaua-credinţă a pârâţilor raportat la toate elementele invocate de reclamanţi, precum şi cu privire la neanalizarea efectivă şi corectă a criteriilor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care delimitează sfera dreptului la liberă exprimare de dreptul la respectarea vieţii private.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel, determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, a răspuns criticilor susţinute de reclamanţi prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamanţi, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia, a căror analiză este graduală. Constatând inexistenţa faptei ilicite, instanţa a apreciat corect ca fiind inutilă examinarea celorlalte condiţii referitoare la prejudiciu şi legătura de cauzalitate, precum şi a criticilor reclamanţilor formulate prin apel referitoare la aceste condiţii.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, instanţa de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului, dreptul reclamanţilor la viaţă privată în componenta referitoare la onoare, demnitate şi la propria imagine (art. 71 alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 din C. civ.) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au pretins dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, şi anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată a reclamanţilor, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamanţi, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Instanţa de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului primei instanţe, că articolul incriminat, apărut în data de 03.03.2020 pe site-ul E., administrat de pârâţi, cu titlul "Parcarea lui Brebeanu amendată de Antifraudă, Cum s-au făcut OPC şi Poliţia Buzău de râs", prezintă informaţii de interes public pentru locuitorii din municipiul Buzău, articolul referindu-se la activitatea şi sancţionarea societăţii care administrează o parcare publică în mun. Buzău, despre care se ştie că aparţine reclamanţilor, aşa cum reiese din probatoriul administrat. A mai reţinut că articolul prezintă interes pentru cetăţenii care doresc să ştie dacă plata taxei de parcare este sau nu fiscalizată, respectiv dacă sunt sau nu pasibili de sancţionare în ipoteza în care îşi lasă maşina în parcarea respectivă.

Totodată, instanţa de apel a constatat, în raport cu materialul probator administrat în faţa primei instanţe, că relatările din cuprinsul articolului se bazează pe comunicate oficiale ale autorităţilor statului, având o bază factuală, iar conduita pârâţilor este caracterizată prin bună-credinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, care nu se analizează raportat la repercusiunile mesajului faţă de persoana vizată, ci în funcţie de baza factuală a comunicării.

Analizând articolul de presă incriminat, curtea de apel a reţinut că publicarea acestuia trage un semnal de alarmă cu privire la o problemă de interes public, astfel încât nu se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite care să impună intervenţia statală în privinţa acordării daunelor morale şi a retragerii articolului din mediul online.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat implicit că maniera în care s-a procedat la comunicarea informaţiilor nu poate atrage concluzia relei credinţe a pârâţilor, care au prezentat public aspecte de interes general pentru comunitatea locală, având o bază factuală, ceea ce nu reprezintă o lezare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate de către reclamanţi, principiul proporţionalităţii ingerinţei şi a scopului legitim al acesteia fiind respectat.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la faptele imputate pârâţilor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamanţilor, luând în considerare, contrar celor formulate de recurenţi, criteriile stabilite de Curtea Europeană ce trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, respectiv contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi subiectul articolului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90 - 95).

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu s-a raportat deloc la criteriul stabilit de CEDO constând în forma şi conţinutul exprimării, respectiv că instanţa nu a avut în vedere criteriul constând în repercusiunile publicării articolului faţă de recurenţi, care deţin o poziţie profesională şi socială respectabilă în cadrul comunităţii, recurenţii îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de calificarea dată de instanţă articolului.

Or, împrejurarea că reclamanţii sunt nemulţumiţi de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în concret, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a pârâţilor, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului, a apreciat că acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi astfel îndatorirea de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general la nivelul comunităţii respective.

În raport cu aceste aspecte, apar ca fiind nefondate susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate aspectele ce vizau lipsa bunei-credinţe a pârâţilor şi criteriile stabilite de jurisprudenţa CEDO în materie.

Printr-o altă critică, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a analizat criticile acestora cu privire la calitatea pârâtului persoană fizică, care nu este jurnalist şi nu are nicio pregătire în acest domeniu.

Pentru a răspunde acestei critici nefondate, se reţine că prin cererea de chemare în judecată care a învestit instanţele judecătoreşti, reclamanţii înşişi au susţinut că "pârâtul C. este jurnalist şi îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unui ziar online E.". Ulterior, prin cererea de apel, reclamanţii au susţinut că pârâtul persoană fizică a lucrat la trustul de presă Campus aparţinând reclamanţilor, iar abia prin concluziile scrise depuse în perioada de amânare a pronunţării hotărârii de către instanţa de apel, reclamanţii au învederat că pârâtul nu are calitatea de jurnalist şi nici pregătire în domeniu.

Faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei critici nu poate atrage nicio sancţiune, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut expres în decizia recurată că, potrivit dispoziţiilor art. 479 C. proc. civ., va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Cum reclamanţii nu au invocat această critică prin cererea de apel, în mod corect instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat, având în vedere că potrivit art. 470 alin. (3) din cod, cerinţa cu privire la motivarea de fapt şi de drept a cererii de apel este prevăzută sub sancţiunea decăderii.

De altfel, se reţine că, în opinia instanţei de recurs, ceea ce are importanţă nu este existenţa sau nu a unei legitimaţii de jurnalist, în sensul material al termenului, ci faptul că atât intimatul persoană fizică, cât şi intimatul persoană juridică, au o activitate în plan public, pe tărâmul jurnalistic, administrând şi publicând într-un ziar online, ceea ce face ca limitele libertăţii de exprimare ale acestora să fie recunoscute ca fiind mai largi.

În ceea ce priveşte critica potrivit cu care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel relativ la faptul că aducerea la cunoştinţa publicului a unei fapte penale/contravenţionale nu se poate realiza înainte de pronunţarea unei soluţii definitive, se constată, de asemenea, că este nefondată.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei de contencios european, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Aşadar, nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâţilor pentru că, în dosarele penale, respectiv în dosarul contravenţional, urmare a administrării probatoriului, s-a dispus clasarea plângerilor penale, respectiv anularea procesului-verbal de contravenţie.

În acest context, instanţa de apel, într-o analiză minuţioasă a conţinutului articolului imputat pârâţilor, a reţinut că din procesul-verbal de contravenţie nr. x/07.02.2020, care este anterior datei publicării articolului (03.03.2020), reiese că societatea F. S.R.L. a fost sancţionată contravenţional deoarece s-a constatat că desfăşura activitate de prestări servicii (parcare) fără a îndeplini condiţiile legale, între reclamanţi şi această societate existând un contract de comodat cu privire la terenul menţionat, ce nu poate fi opus pârâtului, întrucât contractul nu a fost înregistrat în evidenţele fiscale sau într-un alt registru de publicitate imobiliară, pentru a fi opozabil acestuia.

Curtea de apel a mai reţinut că şi din declaraţia martorului G. reiese că autorizaţia de construcţie a fost obţinută de societatea reclamantului şi este administrată de acesta, prin firma sa. Astfel, instanţa de apel a concluzionat sub acest aspect că susţinerea apelanţilor-reclamanţi privind date nereale din conţinutul articolului nu poate fi primită, raportat la aspectele de fapt reţinute.

Prin urmare, ca o consecinţă a celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelanţilor-reclamanţi, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deşi recurenţii apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, încălcând art. 6 din CEDO, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu a existat o încălcare a drepturilor subiective ale reclamanţilor, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu fac nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate.

Înalta Curte reţine că prin demersul judiciar declanşat în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au solicitat instanţei antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor C. şi D. S.R.L., pentru atingerea adusă dreptului la viaţă privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, imagine şi demnitate a reclamanţilor, susţinând că, în ziarul online E., pârâţii au publicat un articol, în data de 3.03.2020, în care au făcut afirmaţii nereale cu privire la o pretinsă activitate nelegală privind o parcare din centrul oraşului, cu privire la care au susţinut că ar fi a reclamanţilor.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esenţă, că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina pârâţilor, iar conţinutul articolului online nu a încălcat onoarea şi demnitatea reclamanţilor, libertatea de exprimare fiind exercitată în limitele sale fireşti, fără prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane.

În acelaşi sens, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, respingând apelul reclamanţilor şi reţinând, în esenţă, că a existat o bază factuală de care pârâţii au uzat la redactarea articolului, iar obiectul articolului prezintă interes public pentru comunitatea locală a municipiului Buzău.

Prin critica subsumată art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75 C. proc. civ. raportat la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa de apel nu a analizat dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 75 C. civ., ci s-a limitat la cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene, pe care a analizat-o trunchiat.

În completarea argumentelor expuse în analiza motivului de recurs prezentat anterior, Înalta Curte reţine că pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convenţională, o distincţie între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 65 şi urm.).

În litigiul dedus judecăţii, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, a existat o bază factuală suficientă de care pârâţii au uzat la publicarea articolului, fiind relevant în aprecierea atitudinii subiective a pârâţilor, modul în care aceştia au prezentat un complex de circumstanţe faptice, evidenţiind răspunsurile comunicate de autorităţile statului, respectiv de către ANPC, Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice Buzău şi DGAF Constanţa alături de propriile concluzii.

Totodată, contrar argumentelor recurenţilor, instanţa de apel a analizat şi buna-credinţă a pârâţilor, raportat la tema de interes public prezentată în cuprinsul articolului, care vizează membrii comunităţii locale din mun. Buzău, conchizând că prin articolul prezentat nu s-a adus atingere vieţii private şi demnităţii reclamanţilor.

În enunţarea criticii privind aplicarea art. 75 C. civ., recurenţii impută instanţei de apel faptul că a ignorat că exerciţiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora şi că trebuia să analizeze raportul între cele două drepturi.

În acest punct, instanţa de recurs reţine că are valoare de principiu, legal consacrat, faptul că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Însă, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă, în mod evident, contrar alegaţiilor reclamanţilor, că instanţa de apel nu a ignorat dispoziţiile art. 75 C. civ., ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viaţă privată, invocat de reclamanţi, interacţionează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâţii, prin prisma elementelor esenţiale dezvoltate de jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanţa de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâţilor trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieţii private a reclamanţilor.

În consecinţă, din perspectiva criticilor formulate de recurenţii reclamanţi privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75 C. civ., instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanţa de apel că dreptul la libera exprimare a pârâţilor a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecinţa stabilirii inexistenţei caracterului ilicit al faptelor imputate pârâţilor, care au acţionat cu bună-credinţă, şi, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerinţelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora.

Totodată, analizând particularitatea faptei ilicite în materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că ingerinţele în exerciţiul libertăţii de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, "scopul legitim" fiind dat de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi imagine), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care, contrar susţinerilor recurenţilor, le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii şi nu le-a prezentat trunchiat.

În raport cu acestea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod judicios că, în cauză, nu pot fi reţinute temeiuri pentru admiterea acţiunii (în sensul celor examinate de Curtea Europeană din perspectiva art. 10 alin. (2) din Convenţie), întrucât sunt operante restrângerile pe care reclamanţii sunt ţinuţi a le suporta pe temeiul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind interesul general cu privire la subiectul abordat, dar şi pentru aceea că pârâţii au acţionat cu bună-credinţă.

Astfel, pe baza unor argumente apte să susţină această concluzie, instanţa de apel a reţinut că articolele incriminate vizează chestiuni de interes general, opiniile exprimate de intimaţi nevizând aspecte din viaţa privată a acestora.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită noţiunii de persoană publică, însă tot acesţia au susţinut, pe de-o parte, că nu sunt persoane publice, iar pe de altă parte, că deţin o poziţie socială şi profesională respectabilă în cadrul comunităţii din care fac parte, fiind oameni de afaceri.

Ceea ce a reţinut instanţa de apel este că obiectul articolului prezintă interes pentru public întrucât dezbate chestiuni de interes public, general, deci nu s-a raportat la calitatea de persoane publice a recurenţilor, care după cum chiar aceştia afirmă sunt persoane cunoscute pe plan local.

În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanţei de apel în sensul că maniera în care pârâţii au prezentat afirmaţiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâţilor nu poate fi considerată faptă ilicită în înţelesul art. 1357 C. civ.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speţă, (jurisprudenţă care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă şi nici a acestei jurisprudenţe.

În consecinţă, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanţi, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, instanţa de apel, raportat la afirmaţiile pârâţilor, a apreciat că acesta beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamanţi.

În ceea ce priveşte înscrisurile noi depuse de recurenţi, constând în articole de presă ulterioare celui analizat în speţă, se observă că acestea excedează limitelor obiectului prezentei cauze cu care a fost învestită instanţa, aceste înscrisuri putând fi cercetate într-o eventuală altă acţiune.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2632 din 18 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.