Statutory prescription of state claim for restitution valuation excess: limitation period commences at issuance of compensation decision, not control act notification

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 19 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 434.185 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 203.754 de RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafaţă de 316 mp şi casa cu anexe, în suprafaţă totală de 106 mp, şi valoarea de 637.939 RON, reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 01 decembrie 2008 de către expertul evaluator A. - B. S.R.L., actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea cererii, ca prescrisă. De asemenea a formulat o cerere de chemare în garanţie a numiţilor B. S.R.L., C., D., E., F. şi G. şi a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului în cazul în care se va dispune admiterea cererii de chemare în judecată.

Persoanele chemate în garanţie au formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, cu obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 460 din 5 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată; a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată; a obligat pârâta la plata către intervenienta B. S.R.L. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1407A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de apelantul - reclamant Ministerul Finanţelor, în numele Statului Român, împotriva sentinţei civile nr. 460 din 05 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi intimata - chemată în garanţie B. S.R.L., ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanta - chemată în garanţie B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 460 din 5 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către chemata în garanţie B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.400 RON. A obligat intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către apelanta-chemată în garanţie B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 173 RON.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civilă nr. 1407A din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut, în mod greşit, că termenul de prescripţie curge de la data emiterii deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu avea cum să cunoască existenţa unui eventual prejudiciu şi a unei eventuale fapte ilicite cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Pârâta este o persoană juridică distinctă chiar dacă a existat, la un moment dat, un raport de subordonare administrativă.

Arată că instanţa de control judiciar nu a ţinut cont de prevederile H.G. nr. 361/2005 şi 387/2007, respectiv H.G. nr. 572/2013, acte normative care dovedesc faptul că Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale pentru identificarea şi cuantificarea prejudiciului. De asemenea, nu a ţinut seama de faptul că statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor economice şi de stat.

Consideră că, din motivarea hotărârii reiese că statul este omniprezent şi guvernează toate instituţiile şi autorităţile prin care se realizează funcţiile constituţionale. Ministerul Finanţelor nu poate verifica legalitatea cuantumului despăgubirilor conţinute prin decizia de despăgubire, validate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înaintată spre plată. De aceea, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtă atunci când a cunoscut efectiv că există diferenţe între evaluări.

Chiar dacă, în speţă, momentul de la care curge termenul de prescripţie din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp faţă de momentul la care se susţine că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii şi s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie înterpretată extensiv sau că, la interpretare, trebuie să prezinte relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului.

Prin urmare, instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel.

4.2. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul exonerării recurentei de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuării acestora.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a criticat soluţia pronunţată cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa, arătând că instanţa de apel s-a raportat la momentul stabilirii acestui cuantum, la suma solicitată de chemata în garanţie şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

A arătat că, în raport de lipsa noutăţii în privinţa obiectului dosarului şi motivat de faptul că cererea de chemare în judecată se respinge, ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil. Trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariu, sens în care invocă dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/8.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/5.07.2006 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A învederat că suportarea acestor cheltuieli de judecată ar constitui o sarcină mult prea oneroasă care ar greva asupra bugetului ANRP, buget ce este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată.

A invocat dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. şi a arătat că, la baza obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află ideea de culpă procesuală, aceasta fiind dovedită prin însăşi hotărârile prin care a fost finalizat dosarul, astfel încât, prin analogie, în prezenta speţă, cheltuielile de judecată cad în sarcina reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată.

Chemata în garanţie B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi răspuns la întâmpinarea formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în care a arătat că achisează la apărările pârâtei.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 20 aprilie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la 19 octombrie 2023.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Prin motivele de recurs, invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la data emiterii deciziei nr. 5431 din 30 iunie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Decizia atacată cu recurs este legală pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a terenului intravilan în suprafaţă de 316 mp şi a construcţiilor în suprafaţă de 106 mp, imobil situat în municipiul Cluj Napoca str. x, jud. Cluj, şi valoarea reprezentând preţul acestuia stabilit prin raportul de evaluare din 1 decembrie 2008, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 1 decembrie 2008, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5431 din 30 iunie 2009, beneficiarilor fiindu-le eliberate titlurile de conversie nr. 1205 din 30 octombrie 2009, nr. 1207 din 30 octombrie 2009, nr. 1206 din 30 octombrie 2009, nr. 1208 din 30 octombrie 2009 şi nr. 2508 din 18 iulie 2011.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 460 din 5 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1407A din 19 octombrie 2022, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 460 din 5 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 30 iunie 2009, marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5431 din 30 iunie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 1205 din 30 octombrie 2009, nr. 1207 din 30 octombrie 2009, nr. 1206 din 30 octombrie 2009, nr. 1208 din 30 octombrie 2009 şi nr. 2508 din 18 iulie 2011.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 30 iunie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul B. S.R.L., la 1 decembrie 2008, emiţând decizia nr. 5431, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie, în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de B. S.R.L., şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către B. S.R.L., la 1 decembrie 2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de H. S.R.L., la 27 octombrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoştinţaţi despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de B. S.R.L., la 1 decembrie 2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de H. S.R.L., la 27 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5431 din 30 iunie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data de 30 septembrie 2009, când a fost emis primul titlu de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L. la 1 decembrie 2008, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5431 din 30 iunie 2009.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către H. S.R.L., pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că a fost invocat pur formal, neexistând argumente care să justifice o nelegalitate a deciziei recurate, sub acest aspect.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ., în sensul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chematei în garanţie B. S.R.L., considerând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenţii şi care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72-74 din C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa anterioară - formularea unei pretenţii împotriva chematei în garanţie B. S.R.L., pretenţie care a fost respinsă ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură referitoare la cererea de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemata în garanţie, întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acesteia la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemata în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de aceasta, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nicio concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că, din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Nu în ultimul rând, se reţine că nemulţumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatei - chemată în garanţie B. S.R.L. constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

În concluzie, şi acest recurs este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1407A din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1407A din 19 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.