Prescription of delictual liability for property overvaluation: start date of limitation period and intertemporal application of Decree 167/1958

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2021, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei 1.194.686 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.366.900 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare iniţial şi valoarea de 172.214 RON reprezentând preţul stabilit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 910, 5 mp situat în Drobeta Turnu Severin, Bd. x, jud. Mehedinţi, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

În termen procedural, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 503 din 7 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1368A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1368A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Acesta a apreciat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 5 din C. proc. civ.

În primul rând, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al soluţionării contestaţiei ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi, respectiv al rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2767 din 10 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. În acest sens, a înţeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul finalizării litigiului cu Curtea de Conturi.

A susţinut că, la momentul indicat de instanţa de apel, nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată ca urmare a executării de către preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea şi evaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.

Recurentul a arătat că măsurile dispuse prin decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării rapoartelor iniţiale de evaluare la standardele internaţionale de evaluare şi, doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili existenţa prejudiciului.

A susţinut că nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 2767/2014 nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare era sau nu conform cu standardele internaţionale de evaluare.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

A arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât paguba a fost stabilită, atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii sale, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare de A. S.R.L., iar recurentul nu a cunoscut paguba decât la momentul înştiinţării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

În al doilea rând, recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., prin aplicarea în cauză atât a normelor acestui din urmă act normativ, cât şi a Decretului nr. 167/1958, dar şi a statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată în recurs în interesul legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin decizia menţionată reţinându-se că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispoziţiilor legale care au instituit-o, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Or, curtea de apel a reţinut greşit că prescripţia este supusă dispoziţiilor acestui din urmă act normativ.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 21 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 19 octombrie 2023.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la data rămânerii definitive a sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, termenul de prescripţie curge de la un moment distinct de cel reţinut în hotărârea recurată, respectiv, de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie în speţă.

Analizând, pe acest palier, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant.

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren, în suprafaţă de 910,5 mp, situat în Bd. x, mun. Drobeta Turnu Severin, jud. Mehedinţi, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 1 iulie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 1 iulie 2009 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009, beneficiarilor fiindu-le eliberate titlurile de conversie nr. 1407 din 14 decembrie 2009, 1410 din 14 decembrie 2009 şi 1411 din 14 decembrie 2009.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 503 din 7 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1368 din 6 octombrie 2022, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 503 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul rămânerii definitive a deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curţii de Conturi prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 1407 din 14 decembrie 2009, 1410 din 14 decembrie 2009 şi 1411 din 14 decembrie 2009.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul B. S.R.L., emiţând decizia nr. 5057, iar, ulterior, eliberând titlurile de conversie, în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de B. S.R.L. la 1 iulie 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către B. S.R.L. la 1 iulie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care au fost încunoştinţaţi despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de B. S.R.L. la 1 iulie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5057 din 23 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de B. S.R.L., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5057 din 23 aprilie 2009.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către A. S.R.L. la 19 ianuarie 2021, pe baza standardelor internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte nu va primi critica recurentului referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 5, ale art. 201 şi ale art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi celor ale art. 6 alin. (4) din C. civ.

Reglementând conflictul intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin Legea nr. 71/2011 legiuitorul a supus legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011.

Aceasta întrucât modificările aduse prin C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, nu pot genera asupra unei situaţii juridice alte consecinţe faţă de cele conferite prin legea în vigoare.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost prevăzută în dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Prevederi similare se regăsesc şi în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., excepţiile fiind reglementate la art. 203 şi 204 privitoare la suspendarea cursului prescripţiei, respectiv în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

În contextul celor relevate, în mod justificat analiza soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei a inclus verificări cu privire la actul normativ ce guvernează această instituţie juridică, însă, indiferent de textul de lege aplicabil prescripţiei în raport de momentul de la care a început să curgă termenul în accepţiunea instanţelor de fond, în mod corect acestea au stabilit că acesta era împlinit la data formulării acţiunii civile, dată fiind identitatea, sub acest aspect, a normelor aplicabile şi a efectului lor asupra exercitării dreptului la acţiune.

Prin urmare, din această perspectivă, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea efectelor obligatorii ale deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, critică ce vizează conformitatea interpretării normei de drept incidente.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1368 A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1368 A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.