Delictual recovery of public funds: lack of standing for ministerial actor and start of prescription period for compensation overvaluation

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 august 2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 4.449.281 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, sumă reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din terenul în suprafaţă de 10.052 mp şi construcţiile demolate în suprafaţă de 795,4 mp, situat în Târgu - Jiu, Bd. x nr. 111 jud. Gorj, şi valoarea de 5.361.054 RON, stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 6 ianuarie 2009.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 349 din 4 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de Ministerul Finanţelor, ca lipsită de interes, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes, iar cererea formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca prescrisă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1446A din 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 349 din 4 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1446A din 21 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Recurenţii au apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, au arătat că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 întrucât instanţele au reţinut că Ministerul Finanţelor nu justifică un interes personal pentru a formula acţiunea în nume propriu.

Însă, interesul rezultă din faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, titlurile de plată se emit de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi se plătesc de către Ministerul Finanţelor. Din acest motiv, în bugetul instituţiei sunt prevăzute sume pentru plata despăgubirilor către beneficiarii titlurilor de plată, la capitolul 54.01 "Alte servicii publice generale", "Alte cheltuieli", art. 59.17 "Despăgubiri civile". În cauză, după emiterea titlurilor de plată în dosarul de despăgubire ANRP nr. x/CC, Ministerul Finanţelor a dispus achitarea acestora în mai multe tranşe.

De asemenea, au arătat că art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 şi art. 1 alin. (2) din Anexa OMFP 90/2017 prevăd obligaţia ordonatorilor de credite de a recupera sumele ce reprezintă plăţi nelegale iar Ministerul Finanţelor este ordonator de credite, astfel încât are o astfel de obligaţie.

În al doilea rând, în cererea de recurs, s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 din C. civ. referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.

S-a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut, în mod greşit, că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al emiterii deciziei nr. 5260 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens, au înţeles să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, nu se poate aprecia că momentul obiectiv de la care reclamanţii din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este chiar data deciziei de despăgubire.

Arată că, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesară existenţa unui prejudiciu. Iar acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea unui interes legitim.

Acţiunea a fost calificată ca fiind una de dreptul comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 din C. civ., prin urmare, faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, recurenţii au apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate realiza în sarcina Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor sale.

Referitor la răspunderea statului, au susţinut că, în speţă, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, în ceea ce priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, o astfel de împrejurare nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei. Întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea rapoartelor, identificarea celor întocmite cu nerespectarea standardelor de evaluare şi reevaloarea imobilelor pentru a se stabili prejudiciul.

Apreciază că erau în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă.

Recurenţii au arătat că, din circumstanţele cauzei, reies două raporturi de prepuşenie, unul născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, şi unul născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul anterior datei de 10 august 2020, când a fost înregistrată în evidenţele Ministerului Finanţelor adresa din 7 august 2020, emisă de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă. Apreciază că aceeaşi concluzie se resfrânge asupra efectelor sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014. Reclamanţii nu au fost parte în acel dosar şi nici nu ar fi putut iniţia demersuri pentru recuperarea pagubei.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 21 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 19 octombrie 2023.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că, faţă de soluţia instanţelor de fond, de respingere a cererii formulate de Ministerul Finanţelor, ca fiind lipsită de interes, şi a cererii formulate de Statul Român, ca prescrisă, reclamanţii au formulat două recursuri, fiecare criticând soluţia care-l vizează.

În primul rând, recurentul Ministerul Finanţelor a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 întrucât s-a reţinut că nu justifică un interes personal pentru a iniţia acţiunea în nume propriu.

Înalta Curte reţine că acţiunea a fost formulată de Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes a Ministerului Finanţelor şi a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind lipsită de interes. Soluţia a fost confirmată de către instanţa de apel.

Susţinând o neregularitate procedurală, argumentul invocat de recurent este subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, sumele cuprinse în titlurile de plată, emise în dosarul nr. x C. civ. de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au fost achitate de către Ministerul Finanţelor, plăţile nu au fost făcute în nume propriu ci în calitate de reprezentant al Statului Român, dintr-un cont special, cu bani viraţi de la bugetul de stat.

Această împrejurare rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Ordinul MFP nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, în vigoare la data plăţilor. Astfel, Ministerul Finanţelor administrează un cont destinat unei afectaţiuni speciale, asupra căruia nu are drept de dispoziţie, fiind doar un mandatar al Statului Român.

Nici dispoziţiile art. 22 şi art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 nu justifică interesul Ministerului Finanţelor de a participa în nume propriu în acest proces. Textele de lege nu instituie în sarcina ministerului obligaţia de a lua măsuri pentru recuperarea prejudiciilor create fondurilor publice ci impun obligaţia de a se respecta destinaţia acestor fonduri şi de a se percepe accesorii în cazul unor astfel de măsuri.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, lipsa de interes a Ministerului Finanţelor de a promova cererea de chemare în judecată în nume propriu rezultă şi din prevederile art. 10 indice 1 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 potrivit cu care vărsămintele la Fondul "Proprietatea" sunt efectuate de Statul Român iar nu de organul central al administraţiei de stat.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că Ministerul Finanţelor nu are interesul personal de a formula cererea de chemare în judecată întrucât prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul său ci al Statului Român, hotărârea fiind dată cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate anterior.

În al doilea rând, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 din C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, la data emiterii deciziei nr. 5260 din 23 aprilie 2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Decizia atacată cu recurs este legală, şi sub acest aspect, pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Din punctul de vedere al normei de drept material ce guvernează prescripţia dreptului la acţiune în cauza pendinte, sunt incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, nu cele ale noului C. civ., faţă de faptul că pretinsa faptă s-a produs la nivelul anului 2009, când s-a întocmit şi omologat primul raport de evaluare.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 10 august 2020, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 7 august 2020, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului, compus din terenul intravilan în suprafaţă de 10.052 mp şi construcţiile demolate în suprafaţă de 795,4 mp, situat în municipiul Târgu - Jiu, Bd. x, jud. Gorj şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 6 ianuarie 2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 6 ianuarie 2009 întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

S-a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberate titlul de conversie nr. 1227 din 2 noiembrie 2009 şi titlurile de plată nr. x din 11 martie 2014, nr. x din 13 martie 2015, nr. x din 25 aprilie 2016, nr. x din 24 aprilie 2017 şi nr. x din 19 martie 2018.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 349 din 4 martie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată, sub acest aspect, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1446A din 21 octombrie 2022, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 349 din 4 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii titlului de despăgubire, respectiv 23 aprilie 2009, marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei.

Înalta Curte constată că decizia de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlul de conversie nr. 1227 din 2 noiembrie 2009 şi titlurile de plată nr. x din 11 martie 2014, nr. x din 13 martie 2015, nr. x din 25 aprilie 2016, nr. x din 24 aprilie 2017 şi nr. x din 19 martie 2018.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 6 data de ianuarie 2009, emiţând decizia nr. 5260, iar, ulterior, eliberând titlul de conversie şi titlurile de plată, în favoarea fostului proprietar al imobilului expertizat.

Astfel, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de expertul A., şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la data omologării primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul A., la 6 ianuarie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de B. S.R.L., la 23 noiembrie 2019, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 7 august 2020, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 7 august 2020, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul A., la 6 ianuarie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de B. S.R.L., la 23 noiembrie 2019, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5260 din 24 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 1227 din 2 noiembrie 2009, reprezentând primul titlu de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte a reţinut deja că, la data emiterii deciziei de despăgubire era în vigoare Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul A. la 6 ianuarie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5260 din 23 aprilie 2009.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, la 23 noiembrie 2019, pe baza standardelor internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul Statul Român a invocat aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Prin urmare, motivul de recurs este nefondat.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1446A din 21 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1446A din 21 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.