Vicarious liability of state authority for independent contractor’s defective valuation: rejection of subordinate agency relationship and absolute probative force of authentic documents

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2021, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 582.043 RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x din 1 noiembrie 2010 şi valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, prin raportul de evaluare întocmit la data de 28 septembrie 2020 de către A. S.R.L.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar ulterior a chemat în garanţie pe B., C. şi D. S.R.L., în baza contractului cadru de prestări servicii nr. x/2008, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 570 din 18 aprilie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse cererile de chemare în garanţie, ca tardiv formulate, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă, şi a fost obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 1946A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 570 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A respins apelul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi sentinţe. A admis apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 570 din 18 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A anulat, în parte, sentinţa civilă apelată şi evocând fondul în apel: a respins, ca neîntemeiată, acţiunea. A păstrat soluţiile date prin sentinţă cu privire la cererea de chemare în garanţie şi la cheltuielile de judecată.

4. Calea de atac promovată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1946A din data de 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi chematele în garanţie B. şi C..

4.1. Invocând motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-a declarat, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1000 şi art. 1241 din C. civ.

Astfel, au arătat că au învederat instanţelor de judecată (primei instanţe şi celei de apel) - chiar prin cererea de chemare în judecată - împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri, au depus, printre altele, acte în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269 şi art. 270 din C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Au precizat că "a dovedi" sau "a proba" înseamnă, într-o accepţiune generală, a stabili realitatea unei afirmaţii, a demonstra că o susţinere corespunde adevărului, a arăta cu argumente existenţa sau inexistenţa unui fapt sau a unei situaţii; în drept, termenul probă are mai multe accepţiuni, în speţă, interesând, din punctul său de vedere, sensul de mijloc de probă, prevăzut de lege, prin care se poate dovedi un raport juridic, în acest sens fiind art. 1170 din vechiul C. civ.

În speţă, prin înscrisuri, se înţeleg adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata - pârâtă, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate, anterioare ivirii litigiului şi care oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

Au mai susţinut şi că, de îndată ce a fost întocmit, înscrisul are, prin forma şi aparenţa sa exterioară, înfăţişarea unui act legal întocmit, astfel că, din această împrejurare rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris care emană de la un agent public în limitele atribuţiei sale (funcţionari ai intimatei-pârâte din prezenta cauză). Efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei - cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În raport de dispoziţiile art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ. în materie de contracte), înscrisul autentic, din punct de vedere al forţei sale probante, s-a bucurat/se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare. În prezenta cauză, cea care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Reiterând faptul că înscrisurile pe care le-a depus la dosar au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, arată şi că acestea reprezintă înscrisuri autentice, în înţelesul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ., iar partea adversă ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Din actele dosarului rezultă că intimata - pârâtă nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţi şi transmise Ministerului Finanţelor, spre valorificare, aceasta fiind cea care l-a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului (reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată ulterior) şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestuia.

Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare care i-a fost transmisă chiar prin actele care emană de la intimata - pârâtă şi care au fost depuse la dosarul cauzei. Ca atare, a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 269 - art. 271 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1171 din C. civ. (art. 1241 din noul C. civ.).

Recurenţii arată că, în opinia lor, instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii, încălcând prevederile art. 9 din C. proc. civ., întrucât nu a ţinut seama de înscrisurile pe care le-au depus, în condiţiile în care intimata - pârâtă nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva acestora. Consideră că, în acest mod, instanţa s-a substituit intimatei - pârâte, prin încuviinţarea unei apărări pe care această parte nu a formulat-o.

De asemenea, recurenţii - reclamanţi au arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că nu există un raport de prepuşenie între expert şi intimata - pârâtă, fiind un raport contractual, precum şi că nu există o bază legală care să permită reţinerea existenţei unui astfel de raport.

Cu referire la acest aspect, au menţionat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori, autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, potrivit H.G. nr. 527 din data de 19 aprilie 2006 privind aprobarea contractului - cadru şi a onorariilor maximale acordate evaluatorilor autorizaţi, persoane fizice sau juridice, în vederea efectuării raportului de evaluare a imobilelor conform titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Făcând trimitere la prevederile art. 1000 din vechiul C. civ., au arătat că este adevărat că între intimata - pârâtă şi expertul evaluator există un contract de prestări servicii, însă între Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi evaluatorul respectiv nu există niciun raport juridic născut în baza acelui contract. Prejudiciul creat Statului Român de către evaluator, prin expertiza defectuoasă, nu poate fi recuperat decât prin tragerea la răspundere civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său.

Consideră că afirmaţia instanţei de apel în sensul că "reclamantul nu a dovedit nici fapta ilicită, nici prejudiciul invocat" nu este fundamentată din moment ce intimata - pârâtă, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul în prezenta cauză şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia.

Ca atare, în opinia recurenţilor - reclamanţi, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de intimata-pârâtă, există şi o faptă ilicită cauzatoare a acestuia.

Faţă de aceste împrejurări, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru a se dispune admiterea apelului pe care l-au declarat, cu consecinţa modificării hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

4.2. Prin cererea de recurs, chematele în garanţie B. şi C. au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de obligare a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei totale de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond.

Recurentele arată că nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au acordat cheltuielile de judecată, în totalitate, cu motivarea că se acordă în raport de activitatea desfăşurată de avocatul pe care l-au avut. Acestea au fost chemate în garanţie printr-o cerere care s-a dovedit a fi tardivă, împrejurare care nu poate înfrânge aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.. Au făcut dovada acestor cheltuieli şi cuantumul lor, prin chitanţele depuse.

Arată că instanţa de fond a acordat cheltuieli de judecată reduse iar instanţa de apel nu a avut în vedere că au existat cheltuieli şi în faza procesuală a apelului.

Prin urmare, hotărârea este nelegală, ceea ce justifică admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi acordarea tuturor cheltuielilor de judecată.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

De asemenea, chematele în garanţie au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând anularea acestuia, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din 27 aprilie 2023, s-a fixat termen de judecată, pentru soluţionarea recursurilor, la data de 19 octombrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul formulat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ întrucât a încălcat principiile care stau la baza procesului civil şi a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege înscrisurilor emanate de la intimata - pârâtă.

Toate criticile au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile care provin de la intimata - pârâtă, deşi acestea, fiind înscrisuri autentice, trebuiau avute în vedere, ca atare, din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.

Înalta Curte reţine că potrivit principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din C. proc. civ. "(1)Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public. (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Această regulă este dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din acelaşi act normativ, care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Prin urmare, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, fiind obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale.

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenţii - reclamanţi nu conduce la concluzia că a încălcat prevederile legale mai sus enunţate, câtă vreme analiza s-a circumscris argumentelor inserate în cererea dedusă judecăţii.

Astfel, instanţa de apel, judecând pricina pe fond (după admiterea apelului declarat de recurenţii - reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, anularea acesteia şi reţinerea cauzei pentru judecarea pe fond a procesului), a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat obligarea intimatei - pârâte la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, reclamanţii invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii pârâte, cât şi în omologarea raportului de evaluare de către pârâtă, ceea ce a condus la emiterea deciziei de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În susţinerea cererii au depus acte ce emană de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 269 şi art. 270 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut că evocarea fondului raportului juridic presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei - pârâte şi a ajuns la concluzia neîntrunirii acestor cerinţe. A avut în vedere toate înscrisurile depuse, pe care le-a analizat, aspect detaliat în considerentele deciziei recurate.

Din cererea de recurs reiese că se cere instanţei să dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare efectuat în anul 2020, şi să înlăture primul raport de evaluare întocmit în anul 2010, depus, de asemenea, la dosar de către recurenţi. În sprijinul acestei solicitări, se susţine că din actele ulterioare anului 2010, din neînscrierea în fals împotriva acestora, ar rezulta consimţământul intimatei - pârâte cu privire la conţinutul şi concluziile celui de al doilea raport de evaluare.

Înalta Curte reţine că împrejurările învederate de recurenţi nu conduc la concluzia încălcării limitelor rolului activ al judecătorului şi transformarea acestuia în apărătorul uneia dintre părţi, aşa cum se susţine.

Instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că diferenţa de valoare pretinsă de reclamanţi, rezultă din două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au aceeaşi valoare probatorie.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 16 din C. proc. civ., "Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel", regulă consacrată de legiuitorul român la nivel de principiu ce guvernează procesul civil, respectiv sub denumirea de principiul nemijlociri.

Rapoartele de expertiză în cauză, nefiind întocmite în cursul procesului civil, nu pot avea valoarea probatorie a unor expertize judiciare.

Faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte de expertiză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza lor şi a concluzionat că cel de-al doilea nesocoteşte dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.

A da o valoare absolută doar unuia dintre rapoartele de expertiză, care în opinia recurenţilor probează, indubitabil, atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului pretins, fără a se proceda la o analiză a tuturor probatoriilor şi a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.

În plus, susţinerile privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza primei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.

Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este, de asemenea, nefondat, având în vedere că aprecierea probelor este atributul instanţelor de fond, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o nesocotire a celor statuate de art. 269-271 din C. proc. civ., în contextul în care, în speţă, nu au fost negate cele constatate prin înscrisurile de care recurenţii au înţeles să se folosească în susţinerea temeiniciei cererii de chemare în judecată, ci instanţa de apel, în urma analizei acestora, a arătat motivat de ce a înlăturat anumite argumente şi probe aduse de către aceştia, în contextul cercetării întrunirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De altfel, susţinerile referitoare la modul de apreciere al probelor care a determinat soluţia instanţei de apel nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie care nu poate face obiect al recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurenţi, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 9 cât şi a celor ale art. 269-271 din acelaşi act normativ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi susţin încălcarea dispoziţiilor art. 1171 din vechiul C. civ. (art. 1241 noul C. civ.) şi ale art. 1000 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1711 din C. civ., incident raportului juridic dedus judecăţii, referitoare la forţa probatorie a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele expuse anterior.

De asemenea, este nefondat şi motivul de recurs prin care se pretinde o încălcare a prevederilor art. 1000 din C. civ. potrivit cu care "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră".

În sprijinul acestui motiv de casare se aduce un singur argument şi anume că intimata - pârâtă trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat de primul evaluator în temeiul raportului de prepuşenie dintre aceştia.

Antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Înalta Curte reţine că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare în cadrul căruia comitentul direcţionează, supraveghează şi controlează activitatea prepusului în exercitarea funcţiilor sau însărcinarilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terţ. Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică. Expertul evaluator, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut că este raport juridic de tip comitent - prepus doar cel între intimata-pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, raportul de prepuşenie rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Însă, raportul dintre Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi expert este contractual, neexistând nicio bază legală care să permită existenţa unui raport de prepuşenie.

Această concluzie a instanţei este una corectă în contextul în care raportul juridic dintre expert şi intimata-pârâtă este născut în urma încheierii unui contract de prestări servicii, între părţi neexistând subordonarea specifică raportului de prepuşenie, fiind lipsită de relevanţă, din această perspectivă, împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către intimata-pârâtă potrivit H.G. nr. 527/2006.

Pe de altă parte, chiar recurenţii arătă că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de intimata - pârâtă. Însă, pretind că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi evaluator, nu pot recupera prejudiciul care le-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului - intimata-pârâtă - pentru faptele prepusului său - expertul evaluator.

Or, instanţa de apel a analizat dacă se poate susţine răspunderea intimatei-pârâte pentru fapta prepuşilor săi, membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, şi a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina lor vreo faptă ilicită.

De asemenea, a verificat legalitatea rapoartelor de expertiză şi a constatat că nu există probatorii care să ateste că, din punct de vedere metodologic, raportul de evaluare din 2010 nu era conform cu standardele internaţionale de evaluare. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se poate constata existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către expert.

Recurenţii nu aduc alte critici concrete şi nu arată în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale, care este eroarea cuprinsă în argumentele instanţei prin raportare la norma de drept invocată, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În concluzie, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat de chematele în garanţie B. şi C., Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., chematele în garanţie B. şi C. au susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 453 din acelaşi act normativ. Argumentele acestora vizează două aspecte: reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, de la 3.000 RON la 1.000 RON şi neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel.

Criticile relevate sunt nefondate.

În primul rând, nemulţumirile recurentelor în legătură cu dispoziţia instanţei de fond de reducere a cheltuielilor de judecată acordate chematelor în garanţie, validată prin decizia recurată, constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

În al doilea rând, recurentele susţin că instanţa de apel nu a ţinut cont de solicitarea lor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente stadiului procesual al apelului.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui a cărui cerere a fost respinsă, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauză, dispoziţiile legale au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către Curtea de Apel Bucureşti întrucât apelul declarat de chematele în garanţie a fost respins, ca nefondat. Or, acordarea cheltuielilor de judecată este într-o dependenţă strictă faţă de soluţia dată cererii de apel.

Prin urmare, respingerea apelului declarat de chematele în garanţie a avut drept consecinţă neacordarea cheltuielilor de judecată suportate de acestea în faza procesuală a apelului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de chematele în garanţie B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1946A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de chematele în garanţie B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1946A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.