Notarized real estate sale-purchase contract annulled for fictitious price and notary's lack of territorial competence, with defendant's appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Caraş - Severin, secţia I civilă la 25 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, astfel cum a fost completată prin cererea depusă la 17 decembrie 2014, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15 mai 2014 de Biroul Notarului Public C., încheiat între defunctul D. şi pârâtă şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea Tribunalului Caraş-Severin

Prin sentinţa nr. 1003 din 13 mai 2015, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru preţ fictiv. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la petitul având ca obiect anularea contractului pentru necompetenţa teritorială a notarului. A respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Împotriva sentinţei nr. 1003 din 13 mai 2015 a Tribunalului Caraş -Severin, secţia I civilă a declarat apel reclamantul A..

În faţa instanţei de apel, la data de 4 martie 2018, BNP C., prin reprezentant C., a depus cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei B..

Prin decizia nr. 245 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata - pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 13 mai 2015, pronunţate de Tribunalul Caraş - Severin în dosarul nr. x/2014. A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul BNP C., prin reprezentant C., în favoarea intimatei - pârâte B..

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 646 din 29 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 245 din 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 17 mai 2022, sub nr. x/2014*.

Al doilea ciclu procesual

5. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 190 din 21 iunie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1003 din 13 mai 2015 pronunţate de Tribunalul Caraş - Severin în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. şi cu intimatul - intervenient BNP C., prin reprezentant C., având ca obiect anulare act. A schimbat, în parte, hotărârea. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată pentru petitul având ca obiect anularea contractului pentru preţ fictiv. A admis acţiunea precizată şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15 mai 2014 de Biroul Notarului Public C.. A menţinut dispoziţiile sentinţei privind excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată pentru petitul ce a avut ca obiect anularea contractului pentru necompetenţa teritorială a notarului public. A obligat-o pe intimata - pârâtă la plata sumei de 25.402,72 RON către apelantul - reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intimatul - intervenient BNP C., prin reprezentant.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 190 din 21 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta B..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta B., ulterior expunerii situaţiei de fapt şi a parcursului dosarului, a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care reglementează puterea doveditoare a înscrisurilor autentice - respectiv art. 269, art. 270 şi art. 309 din C. proc. civ. - motiv de recurs ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

A arătat că, pentru aprecierea caracterului fictiv al preţului stabilit în contract, curtea a avut în vedere următoarele probe: declaraţia surorii şi fiicei şi răspunsul său, date într-un dosar penal care a avut ca obiect cercetarea infracţiunii de înşelăciune la sesizarea intimatului A..

Or, se impune a fi avută în vedere menţiunea din contractul de vânzare-cumpărare, conform căreia "Preţul stabilit şi declarat de părţile contractante este în sumă de 844.636 RON, preţ ce a fost achitat", acest aspect reprezentând o constatare făcută personal de notarul public la autentificarea înscrisului. Notarul public a consemnat în contractul de vânzare-cumpărare că preţul a fost achitat, deducându-se din această formulare că notarul a constatat personal că suma stabilită de părţile convenţiei a fost plătită.

Prin urmare, făcând referire la dispoziţiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta a susţinut că singura modalitate prin care se poate anula contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică este prin procedura înscrierii în fals.

Recurenta a afirmat, cu privire la plata preţului reţinută de instanţa de apel în sensul că "părţile au declarat în faţa notarului că a fost plătit anterior încheierii şi autentificării convenţiei", că nu este clar în baza căror probe administrate curtea a făcut o astfel de constatare, întrucât din contractul de vânzare-cumpărare nu rezultă că preţul a fost plătit anterior.

Din modul de redactare a contractului, se constată că declaraţiile părţilor au următorul conţinut:

"Noi părţile declarăm/Subsemnatul declar". Chiar dacă în fraza ce face obiectul litigiului se găseşte menţiunea "declarat", aceasta se referă la cuantumul preţului pentru cele 5 imobile, iar nu la împrejurarea dacă preţul a fost sau nu achitat. Dacă şi consemnarea în sensul că preţul a fost achitat ar fi reprezentat o declaraţie a părţilor, menţiunea ar fi trebuit să îmbrace forma unei declaraţii, respectiv să fie stipulat în mod concret că "noi părţile declarăm că preţul a fost achitat".

Astfel, având în vedere că menţiunea din contract are natura juridică a unei constatări făcute personal de notar, în lipsa unor argumente legale contrare, rezultă că actul de vânzare-cumpărare autentificat face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fiind fals.

Procedura înscrierii în fals este reglementată de C. proc. civ. în art. 301 - 308, dispoziţii legale care au fost, însă, ignorate de instanţa de apel, care a avut în vedere declaraţii date în afara procesului.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 309 din C. proc. civ., care, la alin. (2) stipulează că "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. (...)", iar la alin. (3) prevede că "În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori".

Din conţinutul declaraţiilor date în procesul penal nu reiese dacă preţul a fost sau nu achitat.

Încălcarea tuturor dispoziţiilor legale menţionate atrage nulitatea absolută a întregii hotărâri, cât timp instanţa a stabilit o altă stare de fapt faţă de cea reală. Or, conform dispoziţiilor art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

Recurenta a mai susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură care reglementează nulitatea înscrisurilor autentice, respectiv a dispoziţiilor art. 271 din C. proc. civ.. Or, agentul instrumentator trebuie să fie necompetent din punct de vedere material sau să fie vorba de un caz de competenţă teritorială exclusivă pentru ca nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare să fie incidentă. Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 174 alin. (2) din acelaşi act normativ, care statuează că nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public.

Contrar celor arătate de instanţa de apel, prin hotărârea recurată, norma prevăzută la art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este de interes public, pentru a atrage nulitatea absolută a actului întocmit cu încălcarea sa. În situaţia în care nerespectarea acestui text de lege ar fi condus la nulitatea absolută a actului întocmit de notar, s-ar fi regăsit această menţiune referitoare la incidenţa nulităţii absolute chiar în conţinutul articolului.

Recurenta a afirmat, totodată, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de procedură privitoare la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv ale art. 497 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că cererea reclamantului a fost întemeiată pe două petite principale, fără legătură între ele. Primul a vizat anularea contractului de vânzare - cumpărare pentru preţ fictiv, cu privire la care instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1003 din 13 mai 2015, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, fără a intra în dezbaterea fondului.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 245 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul formulat de reclamant, menţinând soluţia primei instanţe, astfel că, nici în apel, cu privire la primul petit din cerere, instanţa nu a dezbătut fondul.

Or, având în vedere că instanţa de apel a soluţionat acest capăt de cerere fără a intra în judecata fondului, cauza trebuia trimisă, în aplicarea art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., primei instanţe, a cărei hotărâre trebuia, de asemenea, casată, pentru a nu se încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Practic, instanţa de apel s-a pronunţat în mod direct pe fondul cauzei (respectiv asupra caracterului fictiv al preţului contractului) fără ca recurenta să aibă posibilitatea de a exercita calea de atac a apelului cu privire la soluţia de anulare a contractului de vânzare - cumpărare sub acest aspect.

Mai mult, la primul termen de judecată acordat în rejudecare (7 iunie 2022), recurenta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat acordarea unui termen de judecată pentru angajarea unui avocat (având în vedere că şi-a reprezentat singură interesele pe tot parcursul litigiului).

Prin încheierea din data de 07 iunie 2022, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea sa de amânare, motivat de stadiul procesual în care se afla dosarul.

Astfel, pe lângă faptul că a fost privată de dublul grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte fondul acţiunii de chemare în judecată, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv, i-a fost limitată şi exercitarea dreptului la apărare.

Având în vedere că, prin decizia recurată, s-a încălcat un principiu general de drept (principiul dublului grad de jurisdicţie), recurenta a apreciat că singura soluţie care se impune a fi adoptată în cauză este constatarea nulităţii absolute a întregii hotărâri.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1665 alin. (1) din C. civ., curtea aplicând greşit normele de drept material în ceea ce priveşte anularea vânzării pentru preţ fictiv.

A arătat că instanţa de apel a reţinut că recurenta nu a achitat preţul contractului de vânzare-cumpărare şi a dispus anularea contractului pentru preţ fictiv, în temeiul art. 1665 din C. civ.

Însă, acest articol statuează anulabilitatea vânzării în cazul în care preţul a fost stabilit fără intenţia de a fi plătit (nu şi dacă preţul nu este efectiv plătit sau în cazul în care cumpărătorul nu intenţionează să îl plătească). În cazul neachitării preţului de către cumpărător, temeiul acţiunii ar fi trebuit să fie altul, nu cel privitor la anularea vânzării pentru preţ fictiv.

Există o diferenţă evidentă între stabilirea preţului fără intenţia de a fi plătit (această stabilire are loc anterior semnării contractului de vânzare cumpărare) şi neachitarea preţului, împreună cu lipsa intenţiei de achitare a preţului (ce are loc ulterior semnării contractului de vânzare-cumpărare).

A afirmat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1665 din C. civ. care nu prevăd posibilitatea anulării unei vânzări în cazul în care preţul este stabilit cu intenţia de a fi plătit însă, ulterior, vânzătorul nu mai achită acest preţ şi nici nu intenţionează să îl achite.

Lipsa intenţiei de a plăti preţul întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni - infracţiunea de înşelăciune - faptă care a fost cercetată de organele de urmărire penală în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reşiţa, în urma unei plângeri penale formulate de intimatul A.. Organele de urmărire penală au reţinut că nu există infracţiunea reclamată, respectiv că nu s-a confirmat stabilirea preţului fără intenţia de a fi plătit.

Deşi instanţa de apel a analizat aceleaşi aspecte care au fost avute în vedere şi de organele de urmărire penală, a concluzionat diferit faţă de soluţia pronunţată în dosarul penal.

Faţă de aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, rejudecarea apelului şi respingerea apelului cu menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată, reclamantul a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.05.2014 de BNP C., contract încheiat între autorul său, în calitate de vânzător, şi pârâta B., în calitate de cumpărător, invocând două motive de nulitate, privind încălcarea dispoziţiilor art. 1665 din C. civ., precum şi a competenţei teritoriale de către notarul public instrumentator care a redactat respectivul contract.

În ce priveşte petitul vizând anularea actului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că, deşi în contract s-a stipulat achitarea sumei de 844.636 RON, recurenta nu a achitat şi nu a intenţionat să plătească vreodată acest preţ; situaţia de fapt astfel reţinută nu a fost combătută de pârâtă prin probe contrare. În atare condiţii, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 1665 şi art. 1248 din C. civ., anulând actul contestat.

În aprecierea nelegalităţii acestei soluţii, recurenta a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 269, art. 270 şi art. 309 din C. proc. civ., motiv de recurs ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 5 din acelaşi act normativ.

Critica nu este fondată.

Astfel, textul art. 269 din C. proc. civ. cuprinde o definiţie a înscrisului autentic, iar art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 stabileşte că actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici.

Prin art. 270 din C. proc. civ. legiuitorul stabileşte puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcţie de conţinutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile părţilor cuprinse în înscris care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele.

Mai trebuie reţinut că menţiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator percepute ex propriis sensibus fac dovada deplină, faţă de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului printr-o procedură specifică reglementată de lege. În schimb, declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovada, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare altă persoană, soluţie justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaşte realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părţile au făcut o declaraţie şi textul acesteia. De altfel, puterea doveditoare a acestor declaraţii rezultă din chiar semnătura părţilor de pe înscrisul autentic.

În cauză, recurenta a susţinut că singura modalitate în care se putea anula actul de vânzare-cumpărare contestat este doar cea a procedurii de înscriere în fals, argument nevalid în raport de obiectul dedus judecăţii. Reclamantul nu a contestat valabilitatea menţiunilor efectuate de către notarul public în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, ci a invocat nerespectarea uneia dintre condiţiile pe care preţul trebuie să le îndeplinească, în sensul de a fi real. Or, preţul nu este real atunci când părţile îl stabilesc formal, fără să aibă intenţia de a-l plăti, iar, în acest caz, pentru că unul dintre elementele de validitate ale vânzării nu există, legea prevede că vânzarea este sancţionată cu nulitate relativă (art. 1665 alin. (1) din C. civ.).

În acest context, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 270 din C. proc. civ., nefăcând obiectul distinct al analizei instanţei de apel.

Cât priveşte menţiunea inserată în actul contestat "Preţul stabilit şi declarat de părţile contractante este în sumă de 844.636 RON, preţ ce a fost achitat", Înalta Curte constată că aceasta este subsumată poziţiei părţilor semnatare ale convenţiei de vânzare-cumpărare, în raport de care reclamantul a promovat prezenta acţiune. Această consemnare nu are natura juridică a unei constatări făcute personal de către notarul public, astfel cum pretinde recurenta, ci reprezintă declaraţia părţilor, conform căreia preţul a fost achitat. Plata preţului nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, nefiind consemnat, de exemplu, că suma aferentă vânzării a fost achitată la data semnării contractului, în faţa notarului public.

De altfel, conform situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, recurenta "nu avea resursele băneşti necesare nici pentru achitarea taxelor pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare".

Or, nici din această perspectivă nu se poate reţine încălcarea normelor de procedură invocate de către instanţa de apel, de natură a atrage casarea deciziei recurate.

Înalta Curte constată, totodată, că recurenta a invocat şi nerespectarea dispoziţiilor art. 309 din C. proc. civ., ce vizează admisibilitatea probei cu martori în situaţia unui act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 RON.

În cauză, instanţele de fond nu au procedat la administrarea probei testimoniale, ci s-au raportat, cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt, la actele din dosarul penal (nr. x/2014), constatând că nu s-a plătit efectiv vreo sumă de bani pentru imobilele înstrăinate de autorul reclamantului, sens în care nu se poate reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile criticate de recurentă.

Recurenta a indicat, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 497, respectiv a art. 480 din acelaşi act normativ, întrucât curtea a soluţionat capătul de cerere vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ fictiv fără a intra în cercetarea fondului; or, cauza trebuia trimisă primei instanţe, pentru a nu fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie.

A invocat, de asemenea, încălcarea dreptului la apărare, cererea sa de amânare a judecăţii pentru angajarea unui avocat fiind respinsă de instanţa de apel în rejudecare.

Criticile nu pot fi primite.

Astfel, dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de drept comun în ce priveşte soluţionarea recursurilor.

În cauză, recurenta critică eronat soluţia instanţei de apel în sensul neaplicării acestei norme de drept, care este specifică fazei procesuale a recursului desfăşurat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu în caz de rejudecare, după casare.

Nici dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat în mod expres, în faţa instanţei de apel, trimiterea cauzei la instanţa de fond, prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Referitor la modalitatea de soluţionare a cererii de amânare formulată de pârâtă în apel, în rejudecarea cauzei, se observă că dispoziţiile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei", situaţie în care temeinicia motivelor invocate într-o astfel de cerere se apreciază cu stricteţe de către instanţa de judecată. Aşadar, fiind o chestiune de apreciere, aspectul sesizat nu se circumscrie art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege prin care sunt reglementate expres şi limitativ doar motivele de nelegalitate ce pot atrage casarea deciziei recurate (pct. 1-8).

Recurenta a mai criticat decizia recurată în legătură cu încălcarea dispoziţiilor art. 271 alin. (1) din C. proc. civ., care au următorul conţinut:

"Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel".

A afirmat că, din această perspectivă, agentul instrumentator trebuie să fie necompetent din punct de vedere material sau să fie vorba de un caz de competenţă teritorială exclusivă pentru ca nulitatea absolută să opereze în cazul contractului de vânzare-cumpărare atacat. Or, norma prevăzută de art. 11 din Legea nr. 36/1995 nu este o normă de interes public a cărei nerespectare să atragă o atare sancţiune a actului întocmit cu încălcarea sa.

Critica este nefondată.

În ce priveşte cea de-a doua cauză de nulitate a contractului invocată de reclamant, instanţa de apel a constatat că este vorba de o nulitate absolută, dată fiind încălcarea unei norme legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, "notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public".

Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 36/1995 stabilesc, ca regulă generală, faptul că notarul public îşi desfăşoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcţionează, astfel cum rezultă şi din art. 4 şi 19 din lege. Totodată, reglementează, ca excepţie, şi posibilitatea notarului de a se deplasa în afara sediului biroului notarial pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale, însă numai în limitele circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea.

Din coroborarea prevederilor art. 11 cu cele ale art. 82 din Legea nr. 36/1995 rezultă că actele notariale se întocmesc la sediul biroului notarului public, în timpul programului de serviciu cu publicul, iar un act notarial se poate îndeplini şi în afara sediului biroului notarial, la cererea părţii interesate, cu respectarea dispoziţiilor legale privind competenţa.

Raportat la cele de mai sus, Înalta Curte reţine că dispoziţiile criticate de recurentă stabilesc condiţiile de validitate pentru încheierea de către notar a unui act de vânzare cumpărare, fără a indica sancţiunea incidentă în cazul nerespectării competenţei teritoriale de către agentul instrumentator, însă felul nulităţii se deduce din normele de drept citate, adoptate în vederea îndeplinirii unui serviciu de interes public. Prin finalitatea sa, art. 11 din Legea nr. 36/1995 impune o anumită conduită în sarcina notarului public, de la care acesta nu se poate îndepărta decât în cazurile strict reglementate, care permit o derogare în ce priveşte exercitarea atribuţiilor profesionale în afara sediului biroului notarial.

Aşadar, norma juridică contestată vizează ocrotirea unui interes general, iar nu a unui interes privat, fiind o normă imperativă, de ordine publică, astfel că nerespectarea acesteia la încheierea actului de vânzare cumpărare se sancţionează cu nulitatea absolută.

În mod greşit recurenta face o analogie în ceea ce priveşte clasificarea normelor de competenţă înscrise în C. proc. civ., în speţă fiind aplicabile dispoziţiile speciale din Legea nr. 36/1995.

De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat, prin decizia nr. 678 din 17 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, publicată în M. Of. nr. 145 din 27 februarie 2017, în sensul că:

"având în vedere importanţa activităţii notariale, legiuitorul a reglementat condiţiile de exercitare a profesiei, cu respectarea unor reguli stricte, atât de organizare, cât şi de competenţă, prin care să se asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, dispoziţia legală criticată prevăzând tocmai o astfel de condiţie de exercitare a profesiei de notar" (parag. 18); "Criteriul teritorial are doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică" (parag. 22); "obiectivul urmărit de legiuitor ... (prin instituirea unor dispoziţii legale referitoare la limitarea teritorială) ... este unul de interes general, şi anume asigurarea accesului la serviciile notariale, prin furnizarea acestor servicii în toate zonele teritoriului naţional" (parag. 23).

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a concluzionat în sensul că înscrisul autentic întocmit de o persoană cu depăşirea competenţei este lovit de nulitate absolută.

Referitor la modul de soluţionare a primului petit, recurenta a susţinut, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1665 alin. (1) din C. civ., în mod greşit instanţa de apel dispunând anularea contractului pentru preţ fictiv.

Conform opiniei recurentei, textul de lege statuează anulabilitatea vânzării în cazul în care preţul a fost stabilit fără intenţia de a fi plătit, nu şi dacă preţul nu este efectiv plătit sau în cazul în care cumpărătorul nu intenţionează să-l plătească. A mai arătat recurenta că lipsa intenţiei de a plăti preţul întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, faptă ce a fost cercetată de organele de urmărire penală care au concluzionat în sensul inexistenţei acesteia, respectiv că soluţia adoptată de instanţa civilă este contrară celei din dosarul penal, deşi au fost analizate aceleaşi aspecte.

Critica este nefondată.

Astfel, pentru ca preţul să existe, el trebuie să fie un preţ real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, fără intenţia de a fi plătit, ci în scopul de a fi corect şi plătit în realitate.

Raportat la dispoziţiile art. 1665 din C. civ., instanţa de apel, pe baza situaţiei de fapt dedusă judecăţii, a concluzionat că recurenta nu a plătit şi nu a intenţionat să achite vreodată suma stipulată în contract, teza ce se subsumează celei instituite de norma de drept pretins aplicată greşit.

Distincţiile semantice propuse de recurentă sunt inoperante, aceasta pentru că un preţ stabilit fără intenţia de a fi plătit este şi un preţ pe care cumpărătorul nu-l achită sau nu intenţionează să-l plătească, nu este, aşadar, un preţ plătit în realitate.

Împrejurarea conform căreia asupra chestiunii neplăţii preţului din contract s-a pronunţat şi o instanţă penală nu are relevanţă în cauza de faţă, dat fiind aspectele litigioase analizate din perspective diferite, cea a întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, respectiv cea a anulării unui act juridic pentru neîndeplinirea unei condiţii de validitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 din C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 190 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2023.