Cassation inadmissibility of first-time Article 3 ECHR detention conditions claims not raised on appeal

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 mai 2019 pe rolul Judecătoriei Paşcani, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale, în temeiul art. 3 şi 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere gravele suferinţe la care a fost supus şi boala pe care a dobândit-o în perioada în care a fost încarcerat în locurile de deţinere aflate în administrarea pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Prin sentinţa civilă nr. 1567 din 13 septembrie 2019, Judecătoria Paşcani a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019, Tribunalul Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa apel:

Prin decizia civilă nr. 484 din 21 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, a fost admis apelul declarat de reclamantul A..

A fost anulată sentinţa civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual:

4. Rejudecare fond - sentinţa pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2829 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Iaşi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinări.

A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă au fost respinse, ca neîntemeiate, apelul principal formulat de apelantul A. şi apelul incident formulat de apelanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 2829 din 16 decembrie 2021 a Tribunalului Iaşi.

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, reclamantul A. a declarat recurs, cale de atac înregistrată la 6 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La 27 februarie 2023 pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat recurs incident, odată cu depunerea întâmpinării, în condiţiile art. 494 şi art. 474 C. proc. civ.

a) Recursul principal declarat de reclamantul A.:

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a abordat greşit normele de drept material aplicabile în cauză.

Instanţa de apel trebuia să reţină că răspunderea Statului derivă în mod direct şi nemijlocit din dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmând a analiza faptele reclamate nu numai prin prisma stabilirii unei cauzalităţi directe şi exclusive între condiţiile de detenţie şi apariţia/agravarea bolii cronice a reclamantului, ci şi din perspectiva art. 3 CEDO, invocat drept temei al acţiunii.

Acest temei de drept ar fi implicat analizarea de către instanţa de apel a faptului ilicit cauzator de prejudicii constând în nerespectarea condiţiilor de cazare a persoanelor private de libertate, condiţii prevăzute în Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.

O abordare corectă a normelor de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată ar fi implicat o analizare mai amplă a condiţiilor concrete în care reclamantul a fost încarcerat în diferite penitenciare, pentru a stabili, prin raportare la Normele anterior evidenţiate, dacă sănătatea şi confortul deţinutului au fost asigurate în mod corespunzător şi dacă au fost conforme cu demnitatea umană condiţiile de detenţie sau, dimpotrivă, au fost de natură a-l supune pe reclamant la un steres şi la greutăţi de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să analizeze, prin prisma dreptului la demnitate protejat de art. 3 din Convenţie, existenţa unui tratament degradant reclamat de persoana aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, de lipsa unei alimentaţii de regim adaptate afecţiunii cronice a reclamantului, de lipsa tratamentului medical şi medicamentos adecvat, chiar dacă excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarelor, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.

Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel trebuia să aplice prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în coroborare cu Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010, în sensul de a analiza existenţa răspunderii patrimoniale a Statului Român prin raportare la asigurarea unor condiţii de detenţie conforme cu demnitatea umană, chiar în lipsa identificării unei culpe concrete a administraţiilor penitenciarelor în care a fost încarcerat.

b) Recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor:

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 08.09.2015 - 22.08.2016, admiterii excepţiei lipsei calităţii pasive şi respingerii acţiunii reclamantului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În esenţă, recurenta-pârâtă a arătat că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că sunt aplicabile prevederile art. 2518 pct. 2 C. civ. privind prescripţia dreptului la acţiune în situaţia actelor de tortură, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada vreunui act de tortură, astfel cum este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, instanţa de fond şi cea de apel au respins, în mod neîntemeiat, excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, având în vedere că în materie delictuală calitatea procesuală pasivă aparţine presoanei căreia i se impută săvârşirea unei fapte ilicite, existenţa sau inexistenţa condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale reprezentând o chestiune de fond a litigiului, subsecventă calităţii.

Ţinând cont de faptul că, pentru a avea calitate de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept dedus judecăţii, apreciază că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are legitimare procesuală în cauză.

Reclamantul nu a solicitat antrenarea răspunderii delictuale a pârâtei în nume propriu, ci pentru fapte ilicite produse în perioada în care a fost deţinut în cele cinci penitenciare aflate în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care au personalitate juridică proprie, astfel încât nu devin incidente prevederile art. 1373 C. civ.

După evidenţierea mai multor cauze din jurisprudenţa naţională în materie, recurenta-pârâtă a arătat că Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie, astfel încât să se evite supraaglomerarea în penitenciare, lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie nefiind imputabilă Administranţiei Naţionale a Penitenciarelor.

7. Apărările formulate în cauză:

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamant, comunicată, invocând excepţia nulităţii cererii de recurs pentru netimbrare şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului formulat de pârâtul Statul Român, ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin DGRFP Iaşi a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă ANP a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român - achiesează la apărările dezvoltate prin întâmpinare.

Intimatul-pârât Statul Român a depus răspuns la întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea în parte, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea recursului incident cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Recurenta-pârâtă ANP a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Statul Român la recursul incident, combătând apărările dezvoltate prin întâmpinare.

8. Procedura în faţa instanţei de recurs:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (8 mai 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 18 octombrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare, cu prioritate asupra excepţei netimbrării şi excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul principal declarat de reclamantul A.:

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării cererii de recurs formulate de reclamantul A., invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, se reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, "Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: (...) j) stabilirea şi acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, cu modificările ulterioare."

Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, faţă de prevederile legale anterior redate, se constată că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, recurentul-reclamant nefiind citat cu menţiunea timbrării căii de atac, astfel încât excepţia netimbrării urmează a fi respinsă.

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, urmează a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ce atrag inadmisibilitatea căii de atac şi prevăd că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Reţinând incidenţa acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 2829 din 16 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Iaşi, în rejudecare, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că "aşa cum rezultă cu claritate din cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse ulterior de reclamant la dosar, din răspunsul la întâmpinare, precum şi din concluziile formulate de apărătorul reclamantului, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu vizează repararea unui prejudiciu moral generic cauzat de condiţiile improprii de cazare din penitenciare, ci privesc repararea unui prejudiciu clar particularizat ca rezultând din deteriorarea stării de sănătate a reclamantului. De altfel, prin concluziile pe fondul cauzei, prezentate de avocatul reclamantului la ultimul termen de judecată, se arată expres că fapta ilicită constă în principal în neasigurarea unui tratament adecvat afecţiunilor de care suferea reclamantul, ceea ce a dus la agravarea bolilor respective.

Aşadar, potrivit celor expuse în paragraful precedent, prejudiciul invocat de reclamant este considerat a fi urmarea atât a condiţiilor improprii de detenţie din penitenciare, în general, cât şi a faptului că reclamantului nu i s-a asigurat un tratament medical adecvat afecţiunilor de care suferea, fapte ce au avut ca rezultat negativ deteriorarea stării de sănătate a reclamantului."

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a declarat apel principal, iar pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat apel incident.

Prin apelul declarat, reclamantul A. a prezentat istoricul său medical pe parcursul încarcerării în diferite penitenciare, subliniind faptul că nu a beneficiat de nicio internare la un spital penitenciar pentru investigaţii mai amănunţite şi tratament de specialitate, ceea ce a condus la agravarea afecţiunii sale, evidenţiind că toate aspectele invocate au legătură cauzală cu evoluţia nefavorabilă a afecţiunii sale şi, prin urmare, sunt de natură a atrage răspunderea solidară a ambilor pârâţi.

Raportat la circumstanţele litigiului, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant critică faptul că instanţa de apel nu a anlizat faptele reclamate şi din perspectiva art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat drept temei al acţiunii, temei ce ar fi implicat analizarea faptului ilicit cauzator de prejudicii constând în nerespectarea condiţiilor de cazare a persoanelor private de libertate, condiţii prevăzute în Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010.

Această critică apare ca fiind formulată omisso medio, nefiind invocată în faţa instanţei de apel, astfel încât instanţa de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanţe sub acest aspect, deoarece s-ar eluda prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 484 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în prima etapă procesuală, a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată sentinţa civilă nr. 1892 din 11 decembrie 2019 a Tribunalului Iaşi şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel reţinând că răspunderea Statului în această cauză derivă în mod direct şi nemijlocit din dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. În consecinţă, judecătorul fondului trebuia să analizeze faptele reclamate nu numai din prisma dispoziţiilor art. 222 C. civ., dar şi din perspectiva art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care au fost invocate drept temei al acţiunii, text care impune obligaţii în sarcina statelor membre.

Se constată însă că, în urma rejudecării fondului, în apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2829 din 16 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Iaşi, apel soluţonat prin pronunţarea deciziei recurate, reclamantul nu a înţeles să formuleze critici care să vizeze aspectele anterior menţionate, nefiind supuse controlului instanţei de apel, motiv pentru care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, faţă de interdicţia reglementată de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această etapă procesuală.

Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel. Or, cât timp partea nu a formulat critici în apel care să vizeze analiza faptelor reclamate şi din perspectiva art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea instanţei de apel nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.

Pentru toate aceste considerente, constatând că recurentul-reclamant deduce judecăţii în recurs critici formulate omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, nesusceptibile de analiză faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (2) C. proc. civ., să respingă ca inadmisibil recursul principal declarat de reclamantul A..

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ., recursul incident se poate exercita în condiţiile prevăzute de art. 472 din acelaşi Cod, care la alin. (2) prevede că: "dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Faţă de soluţia de inadmisibilitate a recursului principal, soluţie ce nu implică cercetarea fondului, în aplicarea prevederilor legale anterior redate, Înalta Curte urmează a constata că recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a rămas fără efect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării cererii de recurs formulate de reclamantul A., invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Respinge, ca inadmisibil, recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 506 din 2 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2023.