Valuation report admissibility and presumption of authenticity in property restitution litigation

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la 11 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 21.026.141 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/30.09.2010, în ceea ce priveşte terenul agricol situat în zona Fileşti, judeţul Galaţi, sumă care să fie actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2062 din 30 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, iar, prin decizia civilă nr. 1376A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 20 decembrie 2022, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

În susţinere, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă şi care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenţiei deduse judecăţii.

Decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1241 din C. civ.. Astfel, prin cererea de chemare în judecată au fost indicate înscrisurile în raport cu care s-a invocat incidenţa prevederilor art. 269-270 din C. proc. civ.. Înscrisul, prin forma şi aparenţa sa exterioară, are înfăţişarea unui act regulat întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale şi se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, potrivit art. 1241 din C. civ., până la proba contrară, ce revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea acestuia. În cauză, persoana care putea contesta cele consemnate în documente, cu precădere raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare, era chiar intimata-pârâtă, cea de la care emană înscrisurile autentice, însă aceasta nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de experţii verificatori şi evaluatori. În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora.

Cât timp instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse la dosar, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu le-a contestat şi nu s-a înscris în fals împotriva lor, rezultă că prin decizia recurată s-a încălcat şi principiul disponibilităţii, consfinţit de art. 9 din C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei şi îmbrăţişând o apărare pe care aceasta nu a formulat-o

5. Apărările formulate în cauză

La 3 februarie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurentul-reclamant a susţinut nesocotirea dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 269-271 din C. proc. civ., învederând că înscrisurile administrate în cauză emană de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora, precum şi că înscrisurile respective au forţa probantă a unor înscrisuri autentice, iar intimata-pârâtă nu s-a înscris în fals.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, care este reglementat de art. 9 din C. proc. civ. şi care guvernează procesul civil, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, ci şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului şi participanţilor la proces. În strânsă legătură cu acest principiu, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată şi în art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Pe de altă parte, art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum) şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate, expres sau implicit, de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum se prevede la art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Se constată că instanţa de apel a respectat aceste dispoziţii legale, iar împrejurarea că a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant nu conduce la concluzia că s-a încălcat principiul disponibilităţii, câtă vreme analiza s-a circumscris criticilor şi apărărilor formulate în apel.

În acest sens, se reţine că prima instanţă a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că nu a fost făcută dovada existenţei unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea Standardelor internaţionale de evaluare. Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanţă a analizat comparativ cele două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, reţinând că metoda comparaţiei directe, permisă de Standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare terenului în litigiu.

Criticile de apel au vizat aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, învederându-se că înscrisurile emană chiar de la intimata-pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi la întrunirea caracterul autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 din C. proc. civ.. Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că singurele probe administrate în cauză au fost raportul de evaluare iniţial x/30.09.2010, raportul de verificare nr. x a raportului de evaluare iniţial, raportul de reevaluare din 27.11.2019 întocmit de A. S.R.L., decizia nr. 14147/28.10.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi titlul de conversie nr. 2546/30.11.2010.

Potrivit art. 269 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Indiferent dacă forma autentică este adoptată ca urmare a voinţei legiuitorului sau a părţilor, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită, stabilită la art. 270 din C. proc. civ., ce rezultă din împrejurarea că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă. Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei. Ca atare, sarcina probei trece de la persoana care invocă înscrisul ca mijloc de dovadă la persoana care-i contestă exactitatea şi autenticitatea, însă cel căruia i se opune un înscris autentic nu-l va putea combate decât pe calea procedurii înscrierii în fals.

Reţinând că, dintre înscrisurile administrate în cauză, doar decizia nr. 14147/28.10.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de conversie nr. 2546/30.11.2010 şi raportul de verificare a raportului de evaluare iniţial nr. x corespund definiţiei înscrisului autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 alin. (1) teza I din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel le-a valorificat în condiţiile art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., proba contrară incumbând celui care le contestă.

Prezumţia operează faţă de orice persoană şi dispensează de orice obligaţie probatorie pe cel care le evocă, cu privire la tot ce înseamnă autenticitatea înscrisului, conform art. 269 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., până la declararea sa ca fals. Aşadar, revine celui care contestă autenticitatea înscrisului obligaţia de a iniţia demersurile pentru declararea actului autentic ca fals, demersuri care pot fi realizate, fie prin procedura înscrierii în fals, prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ., fie într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă de stabilire a falsului.

De vreme ce, în prezenta cauză, nu s-a uzat de procedura înscrierii în fals împotriva menţiunilor cuprinse în cele trei înscrisuri autentice antemenţionate, acestea fac dovada că emană de la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sau de la unul dintre angajaţii acesteia, că semnăturile existente aparţin celor menţionaţi ca semnatari şi că actul exprimă voinţa autorităţii emitente, cu privire la conţinutul înscrisului, condiţii în care valorificarea acestor mijloace de probă de către instanţa de apel este legală.

În consecinţă, în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii, constând în angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte atât pentru propria faptă ilicită, cât şi în calitate de comitent al prepuşilor săi, cele trei înscrisuri autentice sunt apte să dovedească doar acordarea, în favoarea persoanelor îndreptăţite, a măsurilor reparatorii pentru valoarea de 22.927.000 RON, sub formă de acţiuni, prin emiterea titlurilor de conversie în temeiul Legii nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte cele două rapoarte de evaluare, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în susţinerea pretenţiei deduse judecăţii, se reţine că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu putere doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a putut face în mod liber, potrivit convingerii instanţei de apel, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea exigenţelor referitoare la motivarea hotărârii judecătoreşti, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, sens în care a învederat că instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosar, care emană de la intimata-pârâtă şi care atestă prejudiciul produs, ceea ce echivalează cu lipsa analizei pretenţiei deduse judecăţii

Înalta Curte constată că şi acest motiv de casare este nefondat.

Astfel, motivarea hotărârii reprezintă unul dintre elementele componente ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

De exemplu, în cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 1049 din 25 noiembrie 2005, Curtea Europeană a arătat că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa". Curtea a admis că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei), însă "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia concluziile unei instanţe inferioare" (cauza Helle împotriva Finlandei).

În prezenta cauză, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, se constată că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format, în fapt şi în drept, convingerea cu privire la soluţia adoptată, argumente care s-au raportat, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce înseamnă că decizia recurată respectă exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind asigurate garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Raportat la criticile recurentului-reclamant, este de menţionat că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudinea de apreciere şi coroborare a probelor administrate, iar instanţa de recurs nu poate cenzura acest aspect.

Astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Recurentul-reclamant a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că, în argumentarea acestui motiv, recurentul a invocat aceleaşi critici pe care le-a subsumat şi motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi care au fost deja analizate supra.

Deşi recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1241 din C. civ., totuşi în dezvoltarea acestei critici a reluat expunerea de motive subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare şi interpretare a probatoriului. După cum s-a arătat, din moment ce în recurs nu se poate cenzura situaţia de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond şi nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanţei de apel. Ca atare, motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind învederate argumente valide, care să susţină interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate şi că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 1376A din 6 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.