Compensation claim fails; validation decision upheld under retroactive law change.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la 3 august 2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea şi suspendarea deciziei de validare nr. 6324/29.06.2021.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2120 din 9 noiembrie 2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de anulare a deciziei de validare nr. 6324/29.06.2021 şi, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a deciziei.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanţii au declarat apel principal şi pârâta a formulat apel incident, iar, prin decizia civilă nr. 408 din 24 martie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins apelul principal, ca nefondat, şi a respins apelul incident, ca inadmisibil.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 3 mai 2022, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că motivarea deciziei este informă.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 164/2014, aceasta contravenind art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, fiind vorba despre dreptul de proprietate, nu se pot invoca legi intrate în vigoare ulterior formulării cererii de despăgubiri. Au mai învederat că autoarea lor nu putea prevedea modificarea Legii nr. 290/2003 printr-o lege promulgată în anul 2014.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a cerut respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că motivarea deciziei civile recurate este informă, fără însă a dezvolta critici punctuale referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a prezentat considerentele de fapt şi de drept, pe care se sprijină soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului principal.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat, întrucât decizia civilă recurată respectă exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nefiind decelate considerente incomplete, neclare, contradictorii sau străine de natura pricinii.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând că instanţa de apel a făcut, în mod greşit, aplicarea în cauză a Legii nr. 164/2014, aceasta intrând în vigoare ulterior formulării cererii de despăgubiri, iar autoarea lor nu putea prevedea modificarea Legii nr. 290/2003 printr-o lege promulgată în anul 2014.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Se reţine că cererea de despăgubiri pentru bunurile rămase în teritoriile cedate din Bucovina de Nord, ce au aparţinut soţilor D. şi E., a fost formulată de către autoarea recurenţilor-reclamanţi la 25 februarie 2004, fiind înregistrată sub nr. x, însă atât hotărârea nr. 2448 din 19 martie 2019, adoptată de către Comisia Municipală Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, cât şi decizia de validare nr. 6324 din 29 iunie 2021, emisă de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au fost adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, prin care a fost stabilită o nouă procedură de soluţionare a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003. În acest context factual, făcând o corectă aplicare a normelor de drept material, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile tranzitorii reglementate prin Legea nr. 164/2014 constituie temeiul aplicării prevederilor legii noi în privinţa cererilor aflate în curs de soluţionare, astfel cum este şi situaţia cererii depuse de către autoarea recurenţilor-reclamanţi în anul 2004.

În această ordine de idei, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 prevede că "dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Textul precitat stabileşte că, de la data intrării în vigoare, dispoziţiile Legii nr. 164/2014 sunt aplicabile tuturor cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003, care nu fuseseră încă soluţionate. Chiar dacă cererea formulată de autoarea recureţilor-reclamanţi a fost depusă la 25 februarie 2004, totuşi soluţionarea sa a avut loc, în procedura administrativă, abia în anul 2019, astfel încât se încadrează în ipoteza legală prezentată anterior. Cu alte cuvinte, având în vedere că, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu a emis o hotărâre de soluţionare a cererii depuse în anul 2004, instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt incidente dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, astfel că litigiului îi sunt aplicabile prevederile acestui nou act normativ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că aplicarea prevederilor Legii nr. 164/2014 încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără însă a dezvolta argumente şi fără a aduce critici punctuale relativ la cele reţinute de către instanţa de apel.

De altfel, susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât prin Decizia nr. 157 din 30 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 19 iulie 2023, Curtea Constituţională a României a statuat următoarele:

"20. (...) Recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, dispoziţiile Legii nr. 164/2014 nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2), care consacră principiul neretroactivităţii legii civile.(...) Legiuitorul, având în vedere că reglementările anterioare s-au dovedit ineficiente şi nu au permis o reală verificare a existenţei drepturilor pentru care se solicitau despăgubiri, a considerat necesar ca noul act normativ să stabilească o serie de măsuri care să acopere toate situaţiile regăsite în cererile nesoluţionate. Prin urmare, Legea nr. 164/2014 nu face altceva decât să refuze supravieţuirea anumitor dispoziţii din vechea reglementare (Legea nr. 9/1998 şi Legea nr. 290/2003), cu privire la modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptăţite, şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Ca atare, dispoziţiile de lege criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, prin care acesta nu refuză plata despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 9/1998 şi Legii nr. 290/2003, ci doar stabileşte anumite măsuri pentru finalizarea procesului de despăgubire. (...)

23. (...) Modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia anterioară ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului actual, în considerarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Totodată, prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementând dreptul persoanelor fizice şi juridice la respectarea bunurilor, lasă în competenţa statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative concrete şi a procedurii de urmat, necesare în vederea acordării de despăgubiri. În acest sens, Curtea a observat că, prin prevederile de lege criticate, statul nu contestă existenţa unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate şi nu refuză punerea în aplicare a acestora."

În lumina acestor considerente relevante ale instanţei de contencios constituţional, sunt vădit nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că, aplicând în cauză Legea nr. 164/2014, instanţa de apel ar fi încalcat principiul neretroactivităţii legii civile, precum şi dispoziţiile art. 6 par. 1 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 408 din 24 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.