Associates’ resolution challenging administrator appointment upheld; annulment claim rejected and costs awarded.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, la 10 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SCPEJ B., C., D. şi E., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate retragerea din Societatea Civilă Profesională de Executori "B." a fiecăruia dintre cei trei pârâţi, respectiv C., D. şi E., ca urmare a notificărilor înregistrate la societate sub nr. x din 16.03.2018, precum şi să dispună anularea, în parte, a Hotărârii nr. 1/26.03.2018, respectiv a pct. 1-3 şi 5, cu cheltuieli de judecată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâţii au solicitat, în principal, să se constate încetarea Contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012 şi a Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoreşti "Dobra, B.", înfiinţate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3789/C/19.11.2012, ca efect al denunţării unilaterale, în temeiul art. 1277 C. civ. şi, în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună încetarea Contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012 şi a Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoreşti "B.", înfiinţate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3789/C/19.11.2012, în temeiul art. 1930 alin. (1) lit. a) din C. civ., iar într-un ultim subsidiar, în temeiul art. 1930 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din 12 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile III-V ale Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2010.

Cauza a fost astfel înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018.

La 2 octombrie 2019, reclamantul a depus la dosar o cerere de renunţare la judecată, în temeiul art. 406 C. proc. civ., iar ulterior, la 4 decembrie 2019, acesta şi-a precizat cererea de renunţare la judecată, arătând că înţelege să renunţe doar la capătul unu de cerere, prin care a solicitat să se constate retragerea din Societatea Civilă Profesională de Executori "B." a fiecăruia dintre cei trei pârâţi, respectiv C., D. şi E., ca urmare a notificărilor înregistrate la societate sub nr. x din 16.03.2018.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 649 din 24 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de renunţarea reclamantului A. la judecata primului capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâţii Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti "B.", C., D. şi E.. A respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SCPEJ "B.". A respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a capătului 2 de cerere al acţiunii principale. A respins, ca nefondat, capătul 2 de cerere al acţiunii principale formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti "B.", C., D. şi E., având ca obiect anularea în parte a Hotărârii nr. 1/26.03.2018. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea reconvenţională formulată de pârâţii C., D. şi E., în contradictoriu cu reclamantul A. şi a obligat reclamantul la plata către pârâţii C. şi D. a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 384 A din 18 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul, ca nefondat, şi a obligat apelantul să plătească intimaţilor C. şi D. suma de 11.776 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

4. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul A..

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 1272, 1910, 1913, 1916 şi 1918 din C. civ. care stabilesc regula unanimităţii voturilor asociaţilor pentru modificarea actelor constitutive ale unei societăţi civile, precum şi art. 1272 C. civ., care impune aplicabilitatea regulilor de drept comun fiecărui contract special în absenţa clauzelor derogatorii.

Susţine că instanţele de fond au ignorat prevederile art. 1930, 1941 şi 1942 C. civ. care nu prevăd un regim de măsuri provizorii ce pot deroga de la regimul de drept comun al administratorilor unei societăţi civile în situaţia manifestării de către o parte din asociaţi a dorinţei de încetare a societăţii, ci reglementează cu totul altceva.

Astfel, s-a procedat la numirea unui administrator unic în persoana pârâtei C., fără acordul unanim, în locul celor doi reprezentanţi cu puteri depline stabiliţi prin actul constitutiv, precum şi la împuternicirea unui asociat, ce nu este administrator, să facă acte de administrare a societăţii, tot fără acordul unanim necesar modificării actului constitutiv.

Concluzia instanţei de fond, precum şi a celei de apel că, prin dispoziţiile adoptate la punctele 1, 2, 3 şi 5 din Hotărârea asociaţilor nr. 1/26.03.2018, nu s-ar modifica actul constitutiv al societăţii este rezultatul unei neînţelegeri a regimului statutar şi legal al calităţii de administrator al societăţii civile, fiind o vădită aplicare greşită a art. 1910 şi 1913 din C. civ.

Mai arată că numirea asociatului retras C. ca unic reprezentant al societăţii în raporturile cu terţii, conferirea accesului la conturile curente ale societăţii exclusiv asociatului D., care nu fusese desemnat ca reprezentant al societăţii faţă de terţi prin actul constitutiv şi desemnarea acestuia ca reprezentant al societăţii în raporturile fiscale cu A.N.A.F., sunt lovite de nulitate, pentru că reprezintă modificări ale contractului de societate ce nu pot fi adoptate decât în unanimitate.

Consideră că se aduce atingere limitelor mandatului de administrator al reclamantului, astfel cum rezultă din contractul de societate şi din regimul legal, fiind limitat dreptul acestuia de a dispune anumite plăţi, deşi limitarea era deja făcută pentru orice plăţi prin efectul hotărârilor de la pct. 1 şi 2.

Stabilirea unor noi limite de mandat, a unui mod de organizare neprevăzut prin contractul de societate, precum şi a altor aspecte legate de administrare prin hotărârile de la pct. 3 şi 5 din hotărârea atacată, constituie încălcarea aceluiaşi regim prevăzut de contractul de societate şi lege privind exercitarea funcţiei de administrator făcută fără respectarea prevederilor privind consimţământul tuturor asociaţilor.

Prin hotărârea de la pct. 3, se aduce atingere limitelor mandatului de administrator al domnului A., astfel cum rezultă din contractul de societate şi din regimul legal arătat mai sus, fiind limitat încă o dată dreptul acestuia de a dispune anumite plăţi, deşi limitarea era deja făcută pentru orice plăţi prin efectul hotărârilor de la punctele 1 şi 2.

La punctul 5, se modifică nu doar limitele mandatului reclamantului ca administrator şi modul de organizare, dar chiar se restrânge accesul său la informaţii curente privind societatea, lucru indispensabil nu doar funcţionării ca administrator, ci chiar şi funcţionării sale profesionale ca executor judecătoresc, prin limitarea accesului la corespondenţă pentru unii asociaţi.

Toate aceste hotărâri, luate la punctele 1, 2, 3 şi 5, sunt modificări evidente ale reglementării din contractul de societate privind funcţia de administrator, faţă de efectul prevederilor din acest contract, raportate la regimul legal al administratorilor unei societăţi civile.

Modificarea reglementării funcţiei de administrator, aşa cum rezultă din contractul de societate şi din regimul de drept comun, constituie o modificare a contractului de societate şi poate fi făcută doar cu respectarea regulii unanimităţii, prevăzută de art. 1910 alin. (3) C. civ.

Confuzia instanţelor care şi-au însuşit argumentaţia pârâţilor, cum că nu s-ar fi modificat prin aceste hotărâri contractul de societate, ci ar fi vorba de lucruri ce nu au legătură cu conţinutul contractului de societate, porneşte de la ignorarea regimului de drept comun al reglementării limitelor mandatului administratorilor şi a modului de organizare şi administrare al societăţii civile.

Arată că a valida teze de genul că, întrucât niciun articol din actul constitutiv nu a fost modificat expres, nu s-a modificat regimul statutar al administratorilor prin faptul că s-a stabilit ca reprezentarea să se facă doar de unul din cei doi administratori, înseamnă a valida o fraudă la lege şi un raţionament vădit defectuos, cu aplicarea eronată a normelor legale.

Mai susţine că ideea că derogarea de la regimul legal ar fi provizorie şi, deci posibilă, prin raportare la dorinţa de încetare a societăţii, manifestată de unii asociaţi, nu are nicio bază legală, ci reprezintă o interpretare peste lege şi împotriva sa, căci orice modificare permanentă sau temporară a regimului juridic al administratorilor societăţii civile reprezintă o modificare a acestui regim, deci trebuie să aibă forma prevăzută de lege.

Or, societatea civilă, ca şi contract, nu cunoaşte un regim juridic derogator de la dreptul comun, prin faptul că unii asociaţi şi-au manifestat dorinţa de încetare a ei, ci, într-o asemenea situaţie, îşi continuă existenţa ca şi contract civil, cu regimul său statutar şi legal, fără nicio modificare, până la data la care încetează în condiţiile prevăzute de lege - art. 1930 C. civ. şi ale legii speciale (Legea nr. 188/2000), adică abia la momentul existenţei Ordinului Ministrului Justiţiei care ia act de încetarea asocierii.

În speţa de faţă, societatea profesională şi-a continuat existenţa timp de încă 9 luni, între data de 26.03.2018 şi data încetării, la 04.01.2019.

Mai mult, administrarea bunurilor comune ale asociaţilor încetează doar la data acordului de partajare sau la data numirii de lichidatori, conform art. 1941 şi următoarele din C. civ.

Astfel, instanţa de apel, stabilind că încălcarea provizorie a regulii unanimităţii este posibilă faţă de dorinţa de încetare a societăţii, nu a aplicat corect legea, ci a creat norme speciale proprii, pe care legiuitorul nu le-a reglementat, aplicând regula generală a majorităţii simple peste regula specială de strictă interpretare a regulii unanimităţii.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, spre o nouă judecată a cererii principale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii C. şi D. au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Aceştia au susţinut că recurentul critică cu precădere hotărârea instanţei de fond şi invocă aspecte care vizează temeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii recurate. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes, în condiţiile în care hotărârea asociaţilor a încetat să mai producă efecte, asocierea profesională încetând prin Ordinul MJ nr. 82/C/4.01.2019. Au mai solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului şi stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la 12 octombrie 2023, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prioritar, Înalta Curte constată că, prin sentinţa primei instanţe, a fost respinsă excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a capătului 2 de cerere al acţiunii principale, invocate de către intimaţii-pârâţi la termenul de judecată de la fond din 3 iunie 2020, soluţie ce nu a fost apelată, devenind astfel definitivă, ea fiind doar reluată de către intimaţii-pârâţi prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, care, de altfel, nici nu a analizat-o şi, ulterior, prin întâmpinarea depusă în recurs.

În aceste context, excepţia lipsei de interes, motivată de faptul că pârâta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti B. nu mai există, în urma emiterii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 82/C/04.01.2019, nu mai poate fi analizată, întrucât soluţia dată asupra acesteia a căpătat autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, recursul vizează decizia din apel, astfel că nu se poate reţine că ar fi lipsit de interes, în contextul în care recurentul-reclamant nu a obţinut câştig de cauză în faţa instanţelor de fond.

Cu privire la fondul recursului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziţii legale rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară, s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor recursului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte urmează a analiza doar acele argumente din memoriul de recurs care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 1910 alin. (2) şi (3) şi urm. din C. civ., din perspectiva nerespectării regulii unanimităţii la adoptarea Hotărârii nr. 1/26.03.2018 în ceea ce priveşte măsurile luate de la pct. 1-3 şi 5, întrucât celelalte critici din recurs, aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond şi în apel, în legătură cu faptul că măsurile luate de la pct. 3 şi 5 din hotărârea asociaţilor ar viza modificarea contractului de societate, iar nu desfăşurarea curentă a activităţii societăţii de executori judecătoreşti.

Criticile sunt nefondate.

Contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a stabilit că măsurile de la pct. 1-2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018 se încadrează în ipotezele reglementate de art. 1910 alin. (3) din C. civ., în sensul în care a reţinut că desemnarea, prin pct. 1 al hotărârii nr. 1/26.03.2018, ca reprezentant al societăţii în raporturile cu terţii, doar a intimatei-pârâte C. reprezintă atât o modificare a contractului de societate, cât şi numirea unui administrator unic, în sensul dispoziţiilor art. 1910 alin. (3) din C. civ., iar, desemnarea, prin pct. 2 al Hotărârii nr. 1/26.03.2018, a intimatului-pârât D., ca reprezentant al societăţii în raporturile cu F. S.A. şi cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezintă o modificare a contractului de societate, în sensul dispoziţiilor art. 1910 alin. (3) din C. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel, prin interpretarea regulii stabilite de art. 1910 alin. (3) C. civ. la situaţia de fapt, ce nu mai poate fi contestată în recurs, a reţinut, în mod legal, că dată fiind manifestarea de voinţă a trei dintre asociaţi în sensul încetării asocierii, Hotărârea nr. 1/26.03.2018 are caracter provizoriu şi a fost adoptată cu intenţia de a produce efecte temporare, respectiv doar pentru perioada de tranziţie cuprinsă între momentul adoptării sale şi cel al încetării efective a asocierii, prin emiterea ordinului ministrului justiţiei nr. 82C/04.01.2019, fiind destinată a reglementa modul de desfăşurare a activităţii curente, precum şi raporturile dintre asociaţi, dat fiind că decizia de încetare a asocierii a intervenit ca urmare a neînţelegerilor dintre asociaţi, neputând fi adoptată, astfel, cu consimţământul tuturor asociaţilor, în condiţiile art. 1910 alin. (3) C. civ., tocmai din cauza "divergenţelor de opinii profesionale şi personale" ivite între asociaţii contractului de societate.

În acord cu motivarea instanţei de apel, Înalta Curte reţine că un contract de societate este, în principiu, un contract intuitu personae. Astfel, contractul de societate prin care se constituie o societate simplă are întotdeauna un caracter intuitu personae, persoana asociaţilor şi încrederea reciprocă dintre aceştia fiind importante atât la momentul încheierii, al executării, cât şi la momentul încetării lui. În consecinţă, niciunul dintre asociaţi nu-şi poate transmite părţile de interes către persoane din afara societăţii decât cu consimţământul tuturor asociaţilor [art. 1901 alin. (1) teza a II-a C. civ..] şi nici nu poate ceda sau garanta în niciun fel obligaţiile personale sau ale vreunui terţ cu drepturile sociale, fără consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi [art. 1908 alin. (2) şi (3) C. civ..].

Din aceleaşi considerente, moartea sau punerea sub interdicţie a unuia dintre asociaţii persoane fizice ori încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate ori falimentul unuia dintre asociaţi duce la încetarea societăţii, dacă în contractul de societate nu se prevede altfel (art. 1938 C. civ.). Potrivit art. 1939 C. civ., "în contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat societatea să continue de drept cu moştenitorii acestuia".

Or, în speţă, date fiind "divergenţele de opinii profesionale şi personale" ivite între asociaţii contractului de societate, această încredere reciprocă nu mai există, dovadă fiind voinţa celor trei asociaţi de a înceta asocierea, precum şi litigiile aflate în prezent pe rolul instanţelor între asociaţi.

Dispoziţiile art. 1910 alin. (3) C. civ. trebuie interpretate, astfel, în contextul în care, anterior adoptării hotărârii atacate, trei dintre cei patru asociaţi şi-au exprimat voinţa încetării asocierii conform notificărilor din data de 16.03.2018, ceea ce înseamnă că voinţa socială nu s-ar mai putea forma prin întâlnirea voinţelor tuturor asociaţilor. Altfel spus, verificarea respectării majorităţii prevăzute de lege pentru adoptarea unei hotărâri, trebuie efectuată în condiţiile exprimării anterioare a voinţei de încetare a societăţii şi cu luarea în considerare a faptului că derularea activităţii ulterioare a societăţii este subsumată atingerii scopului încetării persoanei juridice respective.

Pe de altă parte, este relevant şi faptul că societatea în discuţie este necesar să funcţioneze până la momentul îndeplinirii formalităţilor legale de încetare, fiind vorba despre o societate civilă profesională a executorilor judecătoreşti, având ca obiect de activitate prestarea unui serviciu public. Or, până la finalizarea procedurii de aprobare a încetării existenţei acestei societăţi, care a intervenit prin ordinul ministrului justiţiei din data de 04.01.2019, respectiva societate avea obligaţia de a-şi îndeplini în mod corespunzător activitatea şi de a derula procedurile de executare silită până la momentul încetării sale, ceea ce a presupus, printre altele, adoptarea hotărârilor cu privire la care s-a introdus prezenta acţiune în nulitate.

În acest context, al exprimării voinţei de încetare a societăţii civile şi până la data încetării în condiţiile legii a acestei asocieri, observând specificul obiectului de activitate al societăţii şi împrejurarea că activitatea de executare silită ţine de prestarea unui serviciu public, de interes general, dispoziţia cuprinsă la art. 1910 alin. (3) C. civ. privind aplicarea regulii unanimităţii trebuie interpretată şi aplicată în spiritul său, astfel cum a procedat în mod corect instanţa de apel.

Faptul că instanţa de apel a apreciat, în acest context faptic specific, că măsurile dispuse prin pct. 1 şi 2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018 privitoare la desfăşurarea activităţii curente a S.C. P..E.J. "B." până la momentul la care ministrul justiţiei va aproba încetarea asocierii au un caracter excepţional şi temporar şi nu au putut fi adoptate cu consimţământul tuturor asociaţilor, astfel că nu poate fi reţinută, în cauză, încălcarea regulii unanimităţii, prevăzută la art. 1910 alin. (3) din C. civ., nu înseamnă că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale în materie sau că a creat norme speciale proprii, pe care legiuitorul nu le-a reglementat, aplicând regula generală a majorităţii simple peste regula specială de strictă interpretare a regulii unanimităţii.

Ceea ce este relevant este faptul că adoptarea hotărârii contestate a intervenit cu votul celor trei asociaţi, astfel că, în contextul neînţelegerilor dintre asociaţi, al adoptării voinţei individuale de încetare a societăţii şi al necesităţii desfăşurării corespunzătoare a procedurilor de executare silită aflate în derulare, voinţa societăţii nu se putea forma altfel decât prin întâlnirea voinţei a trei dintre cei patru asociaţi. Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1910 alin. (3) C. civ., în mod just a reţinut instanţa de apel respectarea condiţiei legale privind majoritatea cerută pentru adoptarea hotărârilor în cadrul societăţii civile, în scopul desfăşurării activităţii curente în perioada tranzitorie de la momentul exprimării voinţei încetării societăţii şi până la momentul efectivei îndepliniri a formalităţilor legale care marchează încetarea persoanei juridice.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, faţă de argumentele anterior expuse, se constată că, în speţă, nu este incidentă o ipoteză de aplicare eronată a prevederilor art. 1272, 1910 alin. (2) şi (3), 1913, 1916, 1918, 1930, 1941 şi 1942 din C. civ.

Deopotrivă, se observă că recurentul susţine că aprecierea instanţei de apel privitoare la faptul că măsurile luate de la pct. 3 şi 5 din hotărârea asociaţilor ar viza modificarea contractului de societate, iar nu desfăşurarea curentă a activităţii societăţii de executori judecătoreşti.

Înalta Curte constată, însă, că, în speţă, aprecierea instanţei de apel asupra faptului că măsurile de la pct. 3 şi 5 nu privesc nici numirea unui administrator unic, nici modificarea contractului de societate s-a făcut, prin prisma faptului că prin cele două măsuri nu se modifică niciuna dintre cele 10 clauze ale contractului de societate civilă profesională încheiat la 10.10.2012, astfel cum a fost modificat prin cele două acte adiţionale, respectiv a faptului că reclamantul nu a indicat în concret care clauză din contractul de societate ar fi fost modificată prin cele două măsuri adoptate la pct. 3 şi 5 din hotărârea nr. 1/26.03.2018, susţinând într-o manieră generală că "s-au stabilit noi limite de mandat, un mod de organizare neprevăzut prin contractul de societate, precum şi alte aspecte legate de administrarea societăţii". Astfel, aprecierea instanţei de apel, contestată în recurs, prin argumentele evocate anterior, poartă asupra elementelor de fapt şi nu asupra elementelor de drept, criticile recurentului anterior menţionate tinzând la a aduce în discuţie modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt, raportat la probele administrate, iar nu o ipoteză de aplicare greşită în cauză a prevederilor art. 1910 alin. (3) din C. civ.

În consecinţă, Înalta Curte urmează a reţine că aceste critici, care tind să conducă la reevaluarea elementelor de fapt, nu pot fi primite, întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat probatoriile şi şi-au format convingerea asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii, neconstituindu-se în critici de nelegalitate în înţelesul dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, stabilind pe baza materialului probator, că măsurile de la pct. 3 şi 5 din hotărârea nr. 1/26.03.2018 nu se încadrează în niciuna dintre cele două situaţii specifice care ar fi atras aplicarea în cauză a regulii unanimităţii, conform art. 1910 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că ele au fost legal adoptate cu votul majorităţii asociaţilor, conform art. 1910 alin. (2) din acelaşi cod.

În orice caz, sunt pe deplin valabile argumentele anterior expuse în privinţa modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat regula unanimităţii cu prilejul analizării acţiunii în nulitatea măsurilor adoptate la pct. 1 şi 2 din Hotărârea nr. 1/26.03.2018.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia dată recursului declarat de reclamant, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 11.744 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi D. şi C., conform dovezilor de plată depuse la dosar, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 384A din 18 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 11.744 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimaţii-pârâţi D. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.