Freedom of expression versus reputation: validity of journalistic value judgments regarding media owners and prior civil liability in similar cases

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2020, în data de 08.05.2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D. S.R.L., antrenarea răspunderii civile delictuale şi obligarea acestora la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantului, atât în prezent, cât şi în viitor, precum şi obligarea pârâţilor la retragerea de pe site-ul www.x.ro, precum şi de pe orice altă platformă social-media, a conţinutului denigrator din cuprinsul articolului de presă "Ce ruşine: preşedintele Curţii de Apel Iaşi a apelat la infractorii de presă pentru a-şi apăra pensia specială". De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii ce se va da în prezenta cauză, pe cheltuiala lor, într-un cotidian de circulaţie naţională şi pe site-ul www.x.ro, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial produs, precum şi la plata sumei de 249 RON cu titlu de daune morale şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 773 din 8 aprilie 2021 Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi S.C. D. S.R.L.

A obligat pe reclamantul A. să plătească pârâtei C. suma de 1.190 RON şi pârâtei şi S.C. D. S.R.L. suma de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 1063 din data de 10 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 773 din 8 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

A obligat apelantul să achite intimaţilor suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamantul A., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume art. 1.357, art. 1.358, art. 1.381, art. 1.385, art. 1.386, art. 252 şi următoarele C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (transpus în dreptul intern prin Legea nr. 190/2018) şi art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018 în ceea ce priveşte noţiunea de "persoană identificabilă".

Susţine recurentul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că din analiza articolului "Ce ruşine: preşedintele Curţii de Apel Iaşi a apelat la infractorii de presă pentru a-şi apăra pensia specială" nu reiese îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte condiţia faptei ilicite, în mod nelegal s-ar fi constatat că aceasta nu este îndeplinită, deşi articolul de presă supus atenţiei instanţei îl prezintă pe acesta ca fiind "infractor de presă", fără a exista niciun fundament pe care să se bazeze această afirmaţie. Totodată, susţine că, în cadrul articolului, intimatul B. nu expune în spaţiul public judecăţi de valoare, ci adevărate imputaţii factuale, întregul articolul fiind scris sub semnul certitudinii.

Potrivit regulilor de deontologie jurnalistică, orice jurnalist trebuie să acţioneze în activitatea sa potrivit principiului bunei-credinţe. Or, în speţă, intimatul nu a respectat niciun moment acest principiu fundamental care stă la baza activităţii jurnalistice.

Arată recurentul că reaua-credinţă rezultă şi din faptul că intimatul jurnalist B. s-a folosit de un eveniment obiectiv (emisiunea E.) pentru a calomnia orice persoană care are o legătură cu marca E. (deţinută de acesta), reţinându-se în mod implicit că această vizită este o chestiune de interes public. Instanţa a perceput în mod greşit subiectul principal al materialului de presă. Pentru intimatul B., ceea ce a fost important nu este că preşedintele Curţii de Apel Iaşi a dorit să discute despre pensiile speciale ale magistraţilor, ci faptul că aceasta a fost la o emisiune E..

În considerentele sale, instanţa de apel a făcut trimitere la cauza Mosîey împotriva Marii Britanii prin care s-a pus în discuţie faptul că persoanele publice trebuie să accepte ingerinţe în viaţa lor privată în mai mare măsură decât persoanele obişnuite, astfel încât "gradul de accesibilitate la viaţa lor privată urmează să fie mai mare cu cât figura publică în cauză şi informaţia ce se dezvăluie sunt mai importante".

Cu privire la acest aspect, recurentul consideră că instanţa de apel a interpretat în mod greşit că se poate aprecia faptul că acesta este persoană publică, doar prin prisma faptului că deţine publicaţia F.. Mai mult, consideră că şi în situaţia în care s-ar aprecia că acesta este o persoană publică, instanţa de apel nu a pus în balanţă "gradul său de publicitate", un simplu om de afaceri nu trebuie să se supună "controlului public" la fel de stringent ca în cazul unui om politic.

Sub acest aspect, recurentul invocă dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 129/2019, care la alin. (1) prevede că persoanele expuse public sunt persoanele fizice care exercită sau au exercitat funcţii publice importante.

De asemenea, alin. (2) şi (3) din acelaşi articol prevăd că "În sensul prezentei legi, prin funcţii publice importante se înţeleg: a) şefi de stat, şefi de guvern, miniştri şi miniştri adjuncţi sau secretari de stat; b) membri ai Parlamentului sau ai unor organe legislative centrale similare; c) membri ai organelor de conducere ale partidelor politice; d) membri ai curţilor supreme, ai curţilor constituţionale sau ai altor instanţe judecătoreşti de nivel înalt ale căror hotărâri nu pot fi atacate decât prin căi extraordinare de atac; e) membri ai organelor de conducere din cadrul curţilor de conturi sau membrii organelor de conducere din cadrul consiliilor băncilor centrale; f) ambasadori, însărcinaţi cu afaceri şi ofiţeri superiori în forţele armate; g) membrii consiliilor de administraţie şi ai consiliilor de supraveghere şi persoanele care deţin funcţii de conducere ale regiilor autonome, ale societăţilor cu capital majoritar de stat şi ale companiilor naţionale; h) directori, directori adjuncţi şi membri ai consiliului de administraţie sau membrii organelor de conducere din cadrul unei organizaţii internaţionale. (3) Niciuna dintre categoriile prevăzute la alin. (2) nu include persoane care ocupă funcţii intermediare sau inferioare".

Cât priveşte cea de-a doua condiţie pentru atragerea răspunderii civile delictuale, arată că instanţa a reţinut în mod greşit că acesta nu ar fi făcut dovada prejudiciului suferit, fără a se ţine cont de faptul că, în cazul prejudiciului moral dispoziţiile legale în vigoare nu impun dovedirea în mod direct a prejudiciului suferit, acesta putând fi prezumat de multe ori din materialitatea faptei ilicite săvârşite. În acest sens se invocă, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 62/10.01.2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, precum şi decizia civilă nr. 236A din 08.06.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă ca urmare a anulării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursurilor declarate în acea cauză.

Totodată, se arată că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 şi art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018 în ceea ce priveşte noţiunea de "persoană identificabilă", dispoziţii legale care ar fi incidente în cauză, recurentul susţinând nu numai că aplicabilitatea acestor dispoziţii ar fi fost invocată chiar de către acesta dar şi că instanţa ar fi trebuit să reţină aplicabilitatea lor şi în temeiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Astfel, potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul antemenţionat, persoana fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale.

Chiar dacă în cuprinsul articolului publicat de intimaţi nu este menţionat în mod expres numele acestuia, există referiri la publicaţia şi marca E. care îi aparţine, prin afirmaţiile denigratoare fiind vizat şi deţinătorul mărcii.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se critică decizia civilă nr. 1063/2022 din perspectiva existenţei unor motive contradictorii.

Astfel, arată recurentul că la pagina 27, paragraful nr. 5 din decizia atacată se reţine că "în tot cuprinsul articolului supus analizei nu este menţionat numele reclamantului, prin urmare nu se poate considera că ar afecta prin termenii folosiţi demnitatea şi onoarea reclamantului, care a formulat cererea în nume personal.", în timp ce la pagina 28, paragraful nr. 1, instanţa reţine următoarele: "Contrar susţinerilor apelantului limbajul general folosit în articolul supus analizei a rămas în limitele acceptabile ale libertăţii jurnalistice, instanţa neindentificând un conţinut cu caracter denigrator la adresa reclamantului care să reprezinte o intruziune intolerabilă în viaţa acestuia astfel încât să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al respectării dreptului la viaţă privată."

În raport cu acestea, recurentul relevă existenţa unei contradicţii evidente referitoare la subiectul articolului redactat de jurnalistul intimat B., instanţa de apel reţinând iniţial faptul că în cadrul articolului de presă nu este menţionat numele acestuia, motiv pentru care nu se poate considera vătămat, având în vedere că textul articolului nu-l priveşte, pentru ca mai apoi să reţină că articolul de presă redactat de intimat se referă la acesta, dar că nu identifică un conţinut denigrator.

În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta susţine că a invocat, prin cererea de apel, excepţia puterii de lucru judecat cu privire la decizia civilă nr. 511/2021 a Tribunalului Iaşi, precum şi sentinţa civilă nr. 6798/2018 a Judecătoriei Iaşi, ambele definitive ca urmare a deciziei civile nr. 62/2022, pronunţate în recurs de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2017, însă instanţa de apel a reunit această apărare cu fondul cauzei, urmând să o respingă ca nefondată, considerând că din lecturarea hotărârilor judecătoreşti (...) rezultă că au fost supuse analizei alte articole de presă, iar analiza conotaţiilor negative şi a caracterului potenţial denigrator a expresiilor "şantajist", "şantaj", "ziar de şantaj", "infractori de presă" a fost facută raportat la conţinutul acelor articole, neputând fi scoase din acest context.

Susţine că, şi în situaţia în care articolele de presă analizate de instanţă în dosarul nr. x/2017 şi articolul din prezenta cauză sunt diferite sub anumite aspecte, puterea de lucru judecat priveşte numai înţelesul noţiunilor de "şantaj" si "şantajist" - care sunt folosite în articolul din prezenta cauză în acelaşi sens şi în acelaşi context: şantajişti prin referire la persoana acestuia şi oricine se asociază cu publicaţia E., iar ziarul de şantaj este denumit pentru a descrie publicaţia şi marca F..

Arată recurentul că excepţia invocată a fost respinsă în mod nelegal. Precizează că, pentru a se reţine efectul pozitiv al lucrului judecat este suficient ca în litigiul ulterior să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat într-un alt litigiu anterior, în aceste cazuri, instanţa urmând să soluţioneze în fond litigiul ulterior, ţinând cont de lucrul judecat anterior de o altă instanţă. Sub acest aspect, invocă cu titlu de jurisprudenţă considerentele deciziei nr. 1777/2015 din 25 iunie 2015 pronunţate în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi decizia civilă nr. 4100/2018 a aceleiaşi instanţe.

Concluzionând, susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină puterea de lucru judecat faţă de considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017, cu privire la înţelesul termenilor de "şantaj" şi "şantajişti" şi consecinţele folosirii acestora la adresa acestuia, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 21 februarie 2023, intimaţii B., C. şi S.C. D. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, au arătat că, în mod corect au reţinut instanţele de fond că, în speţă, nu există niciun fel de încălcare a prevederilor art. 1357 şi art. 1358 C. civ. şi nici a dispoziţiilor legale privind apărarea drepturilor nepatrimoniale regăsite la art. 252 şi umătoarele C. civ.

Totodată, subliniază că, în niciun caz, nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea în mod greşit a prevederilor art. 1357 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", ţinând seama că fapta a fost comisă în exercitarea activităţii de presă, astfel că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1353 C. civ.

Mai arată, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant în cererea de recurs, că materialul de presă trebuie analizat din perspectiva emiterii unor judecăţi de valoare şi nu din cel al prezentării unor fapte, în abordarea subiectului ce a făcut obiectul articolului analizat, jurnalistul a utilizat metoda ipotezei de esenţa căreia este presupunerea, nicidecum certitudinea.

În acest sens, arată că faptul relatat privind prezenţa doamnei judecător la sediul redacţiei E. în data de 27 ianuarie 2020 în vederea acordării unui interviu pe tema pensiilor speciale este unul real şi de necontestat, astfel cum a fost şi tema emisiunii difuzate.

Mai susţin intimaţii că un alt fapt de necontestat este condamnarea suferită de domnul G., tatăl reclamantului, pentru infracţiunea de şantaj, fapta fiind în legătură cu activitatea de presă a publicaţiei pe care o deţinea la acel moment, în acest sens fiind depuse la dosar un articol al unei publicaţii centrale şi un comunicat de presă.

Cât priveşte limitele criticii acceptabile, au arătat că în practica sa constantă, instanţa europeană a decis că acestea sunt mai largi cu privire Ia politicieni şi magistraţi decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, persoanele publice trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a "fiecărui cuvânt şi faptă" atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, dând dovadă de un grad mai mare de toleranţă.

În ceea ce priveşte utilizarea în cuprinsul articolului a termenilor "infractori de presă" şi "şantajişti", apreciază că aceasta nu s-a făcut cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, cu atât mai mult cu cât termenii indicaţi de către recurent drept denigratori sunt utilizaţi fără a nominaliza în concret persoanele fizice sau juridice la care se referă prin utilizarea lor.

Mai mult, utilizarea acestor termeni a avut la bază un fapt real, arhicunoscut chiar la nivel naţional, respectiv condamnarea penală suferită de tatăl recurentului-reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prin presă, aceasta fiind de notorietate, făcând obiectul a nenumărate articole din presa naţională.

În fine, susţin intimaţii că şi în situaţia în care, printr-o interpretare deosebit de extensivă s-ar ajunge la concluzia că sintagma "infractori de presă" s-ar referi şi la recurentul-reclamant, nici în această ipoteză aceştia nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare. În acest sens, solicită a se avea în vedere ultimele evenimente de interes local care privesc calitatea de inculpat al recurentului-reclamant într-un dosar instrumentat de DIICOT - Serviciul Teritorial Iaşi - dosarul de urmărire penală nr. 21D/P/2021, despre care au scris atât publicaţiile locale cât şi naţionale. Menţionează că, în pofida faptului că reclamantul beneficiază în continuare de prezumţia de nevinovăţie, calitatea sa de inculpat într-un dosar penal instrumentat de DIICOT-Serviciul Teritorial Iaşi, nu face decât să consolideze în mod retroactiv acoperirea pârâtului în utilizarea anumitor termeni pe care recurentul îi consideră denigratori.

Referitor la criticile privind existenţa prejudiciului suferit de recurentul-reclamant, susţin că acestea sunt fără fundament deoarece instanţa de apel nu a respins apelul pe considerentul că prejudiciul nu ar fi fost probat de către recurentul-reclamant, ci întrucât nu s-a făcut dovada atingerii aduse vieţii private a acestuia.

Cât priveşte criticile din recurs privind presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 şi art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, solicită respingerea şi a acestora, opinând în sensul că reclamantul este o persoană publică (deşi nu a deţinut vreo funcţie de demnitate publică), cu toate consecinţele care derivă din aceasta, având în vedere următoarele: este titularul mărcii E. şi proprietarul site-ului www.x.ro, unul dintre ziarele locale de notorietate, ceea ce va determina şi notorietatea proprietarului său; legăturile pe care dumnealui şi familia sa le are cu diverşi lideri politicieni locali; calitatea sa de inculpat în dosarul cunoscut în presă sub denumirea de "H.", alături de funcţionari publici şi alte persoane cunoscute la nivelul Municipiului Iaşi; afacerile imobiliare semnificative pe care dumnealui le-a derulat la nivel local.

Astfel, calitatea sa de persoană publică atrage ca şi consecinţă imediată inaplicabilitatea Regulamentului 679/2016 în sensul dorit de domnia sa, respectiv imposibilitatea altui jurnalist de a scrie articole de presă cu privire la persoana sa.

Totodată, susţin intimaţii că dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, invocate de recurent, ca şi această lege în ansamblul ei, este total străină de prezentul litigiu, precum şi de specificul său.

În ceea ce priveşte critica privind presupusa nemotivare, motivarea contradictorie ori cu motive străine de natura cauzei, arată că reclamantul încearcă să susţină o presupusă contradicţie între considerentele de la pagina 27, paragraful 5 din decizie şi cele de la pagina 28, paragraful întâi.

Or, prin cele două fraze, instanţa de apel a dorit să arate că nici în situaţia în care s-ar reţine că articolul de presă s-ar referi şi la reclamant nu se poate identifica un conţinut denigrator la adresa acestuia.

Cât priveşte ultima critică din recurs, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se reclamă o încălcare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., solicită a fi respinsă, arătând că pentru a opera efectul pozitiv al lucrului judecat este necesar ca ceea ce s-a judecat anterior într-un alt litigiu să aibă legătură cu soluţionarea litigiului în care se invocă acest efect.

Astfel, în dosarul nr. x/2017, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor ca urmare a publicării unor alte articole faţă de cel ce face obiectul prezentului litigiu, şi anume:

"Unul din primii mari bogătaşi daţi de Iaşi investeşte 40 de milioane de euro în birouri şi apartamente lângă I." - publicat la data de 05.09.2017; "Primăria şi clanul Asimionesei sfidează DNA-ul" - publicat la data de 22.09.2017 şi "Asimionesei de neoprit: al doilea PUZ într-o lună, de data asta pentru o farmacie" - publicat la data de 28.09.2017, astfel că faptele presupus ilicite analizate în cele 2 litigii sunt total diferite, motiv pentru care nu se poate reţine legătura unuia cu soluţionarea celuilalt.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 08 mai 2020, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 septembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a acordat părţilor cuvântul în dezbateri asupra recursului, amânând pronunţarea pentru data de 12 octombrie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Se reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor chemaţi în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată, produse prin faptele acestora, de publicare, prin intermediul site-ului de internet al pârâtei persoană juridică, www.x.ro, ulterior repostat pe site-ul de socializare Facebook, a unui material de presă care a fost prezentat într-o manieră considerată de acesta ca fiind denigratoare şi defăimătoare la adresa sa, a familiei sale, şi cu privire la publicaţia deţinută de către reclamant.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâţilor, ca drept a cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantului la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăseşte şi dreptul la reputaţie, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi Convenţie.

Considerând că intimaţii-pârâţi şi-au exercitat drepturile fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unor măsuri (ce corespund unor ingerinţe a autorităţilor statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiţii cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Faptele reclamate privesc conţinutul a unui singur articol, publicat în mediul online în data de 29.01.2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro, şi apoi distribuit pe platforma de socializare Facebook, cu privire la care recurentul a invocat faptul că pârâţii, folosindu-se de un subiect de interes public - pensiile speciale ale magistraţilor, au încercat discreditarea acestuia, a familiei sale şi a publicaţiei al cărei proprietar este în prezent, prin numirea acestora ca fiind "şantajişti" şi "infractori de presă".

Instanţa de apel a reţinut, în evaluarea circumstanţelor factuale ale cauzei faptul că, în legătură cu articolul în discuţie, "limbajul folosit în articolul supus analizei a rămas în libertăţile acceptabile ale libertăţii jurnalistice" şi, prin urmare, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite şi a prejudiciului produs reclamantului, raportat la persoana fizică, A..

În acest context, procedând la verificarea analizei instanţei de prim control judiciar, prin prisma criteriilor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, Înalta Curte reţine ca fiind corectă statuarea instanţei de apel conform căreia materialul de presă nu conţine expresii jignitoare la adresa reclamantului şi că termenii de "şantajişti" sau "infractori de presă" se încadrează în exagerările permise jurnaliştilor, în condiţiile în care expresiile şi tonul general al articolului nu au fost ofensatoare sau insultătoare, acestea fiind în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare. Mai mult, s-a constatat, în mod corect, în legătură cu prejudiciul reclamat, că s-a pretins producerea acestuia în patrimoniul mărcii E., deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamant, în nume propriu.

Din perspectiva primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea instanţei de apel prin indicarea faptului că, în mod greşit s-a reţinut că intimaţii nu au expus în spaţiul public judecăţi de valoare, ci adevărate imputaţii factuale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi afirmarea unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Stabilirea naturii unor afirmaţii - situaţii factuale sau judecăţi de valoare - în accepţiunea degajată din jurisprudenţa Curţii, joacă un rol central, de vreme ce de aceasta depinde chiar soluţia pe fondul cauzei; proporţionalitatea soluţiei pronunţate trebuie adaptată în funcţie de aceste variabile.

Ca regulă de principiu, se poate preciza că, atunci când Curtea califică anumite exprimări ca vizând "fapte", este vorba despre acuzaţii concrete, determinate, ce se cer a fi dovedite de către autorul lor.

La polul opus, judecăţile de valoare pot fi definite ca fiind opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale ale unei persoane sau ale unui obiect, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism. De asemenea, dacă se acordă o interpretare proprie unor fapte necontestate, calificarea interpretării va fi aceea a unei judecăţi de valoare.

Totodată, trebuie menţionat că, de regulă, Curtea a arătat generozitate în calificarea unor afirmaţii ca fiind judecăţi de valoare, mai cu seamă atunci când în discuţie este un interes public.

În speţă, intimaţii au invocat faptul că expresiile folosite în materialul de presă au fost utilizate cu privire la publicaţia E. şi raportat la informaţiile pe care le-au obţinut din presa naţională, potrivit cărora G., tatăl reclamantului, împreună cu un alt ziarist, ar fi fost condamnaţi penal pentru şantaj. În dovedirea celor afirmate, intimaţii au depus la dosarul cauzei extrase de pe site-ul www.x.ro, precum şi extras de pe portalul Curţii de Apel Cluj, unde apare conţinutul minutei de condamnare.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speţă, intimaţii nu au adus acuzaţii concrete reclamantului, neafirmând în mod direct cu privire la acesta că ar fi şantajist sau infractor de presă. Dimpotrivă, s-au folosit aceste epitete cu privire la publicaţia condusă de reclamant, pentru ca publicul să fie informat cu privire la reputaţia persoanei care transmite ştiri în online.

În ceea ce priveşte interesul public al dezbaterii, curtea de apel a reţinut că articolul supus analizei privea pensiile speciale ale magistraţilor, astfel că tema centrală redată în articolul de presă este una de interes public, pârâţii legând indirect acest subiect, ce a fost adus la cunoştinţa publicului prin intermediul redacţiei E., de reputaţia acestei publicaţii.

Privitor la afirmaţia referitoare la lipsa bunei-credinţe a jurnalistului B., care ar fi extins efectele hotărârii de condamnare a tatălui reclamantului asupra unor persoane care nu au absolut nicio legătură cu aceasta, nici aceasta nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea de condamnare a vizat tocmai fapte în legătură cu publicaţia în discuţie, aşa cum a fost stabilit în faţa instanţelor fondului.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că în articolul incriminat nu s-a făcut referire la viaţa privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de proprietar al publicaţiei "F.", iar afirmaţiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privinţa credibilităţii profesionale a redacţiei E..

Cum reclamantul este o persoană implicată în viaţa publică şi politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de probitatea sa profesională sau de publicaţia pe care o deţine este justificată, fiind aşadar relevantă reţinerea, în cauză, a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârât, în curpinsul articolului incriminat, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că, inclusiv potrivit jurisprudenţei CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esenţială a unei societăţi democratice, astfel că instanţele naţionale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private (în temeiul articolului 8 din Convenţie) şi dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenţie) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om de afaceri.

Or, calitatea reclamantului, corelată cu subiectul articolului incriminat justifică interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine, raportat la situaţia de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

În plus, câtă vreme, în speţă, datele publicate provin din surse verificate de pârât, iar intimatul a acţionat în scopul aducerii informaţiilor la cunoştinţa publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa intenţiei acestuia de a îl denigra pe recurent.

Nu poate fi primită nici critica recurentului în sensul că acesta este "un simplu om de afaceri", care nu se bucură de gradul de publicitate al unor persoane care exercită funcţii publice importante, astfel cum acestea sunt nominalizate în art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 129/2019. Aceasta întrucât din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că limitele libertăţii de exprimare se stabilesc diferenţiat, în funcţie de calitatea de persoană publică, indiferent de funcţia pe care aceasta o ocupă, dacă este una de conducere sau dacă ocupă o funcţie intermediară sau inferioară, în raport cu un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic/de afaceri se expune în mod inevitabil şi conştient, unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale, atât din partea ziariştilor, cât şi a masei cetăţenilor. Prin urmare, acesta trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă" (cauza Lingens c. Austriei).

Pe cale de consecinţă, în raport cu toate cele anterior redate, în mod corect s-a conchis prin hotărârea recurată că prezentarea unor informaţii privitoare la tatăl reclamantului, context în care s-au utilizat sintagmele: "şantajişti" şi "infractori de presă", nu poate constitui o faptă ilicită la adresa reclamantului, cu toate că acesta este deţinătorul legal al mărcii respective, conform cadrului factual stabilit de către instanţa de prim control judiciar şi care nu mai poate fi supus reevaluării în recurs.

În consecinţă, nu se poate constata existenţa unei atingeri aduse imaginii şi reputaţiei reclamantului, în calitatea sa de titular al mărcii "F.", prin producerea unor suferinţe psihice, din moment ce, limbajul utilizat era fundamentat pe existenţa unei baze factuale, sens în care nici prejudiciul nu există.

Practica judiciară învocată de recurent, cu intenţia dovedirii faptului că prejudiciul moral se prezumă, iar nu este impusă demonstrarea acestuia în mod direct, nu se aplică prezentului context litigios, în care instanţele au apreciat lipsa faptei ilicite a pârâţilor şi, doar ca o consecinţă a acestui fapt, şi lipsa prejudicului (aspect contrar celor reţinute în cele două decizii de speţă indicate cu titlu de jurisprudenţă de recurent).

În fine, relativ la ultima critică a recurentului, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Regulamentul nr. 679/2016 şi art. 4 lit. a) din Legea nr. 363/2018, în ceea ce priveşte noţiunea de persoană identificabilă, Înalta Curte constată că aplicabilitatea acestor dispoziţii legale a fost invocată pentru prima dată în faza procesuală a recursului, motiv pentru care urmează să respingă acest motiv de recurs, ca fiind exercitat omisso medio.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care implicit au fost cuprinse în motivele de apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări ori susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cât priveşte motivul de recurs prin care se invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv a existenţei unor motive contradictorii în decizia atacată

Susţine recurentul că instanţa de apel, iniţial, a reţinut că în articolul de presă nu este menţionat numele acestuia, motiv pentru care nu s-ar putea considera vătămat prin publicarea de către intimaţi a materialului pretins denigrator (pagina 27, paragraf 5), pentru ca, mai apoi, să reţină că articolul de presă redactat de intimat se referă la acesta, dar că nu identifică un conţinut denigrator (pagina 28, paragraf 1).

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor legale enunţate, pot fi reprezentate fie de existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, fie de o contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Analizând hotărârea instanţei de apel din perspectiva celor expuse, raportat la susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că susţinerile acestuia legate de existenţa unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunţate.

În realitate, reclamantul denaturează conţinutul considerentelor instanţei de apel, care, analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, statuează, pe de-o parte, că termenii pretins denigratori folosiţi de intimat la momentul conceperii materialului de presă nu îl vizează pe reclamant personal, ci publicaţia pe care o deţine, astfel încât nu ar putea pretinde că folosirea acestora a condus la lezarea demnităţii şi onoarei sale, iar pe de altă parte, că instanţa nu a identificat un limbaj care să fi depăşit limitele libertăţii de exprimare, care să justifice concluzia potrivit căreia fapta ilicită ar exista şi ar fi condus la nerespectarea dreptului la viaţă privată a reclamantului.

Astfel, concluzia potrivit căreia reclamantului nu i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată nu presupune, în mod obligatoriu, ca expresiile pretins denigratoare din materialul de presă să îl fi vizat pe acesta.

Referitor la critica reclamantului privitoare la greşita respingere a excepţiei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017

În esenţă, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul susţine, pe de-o parte, că în mod nejustificat, instanţa a unit excepţia puterii de lucru judecat cu fondul iar, pe de altă parte, că în mod nelegal, a respins excepţia ce viza efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017, purtat între aceleaşi părţi, dar care priveau alte articole ale pârâţilor, cauză în care s-a reţinut caracterul ofensator la adresa reclamantului al termenilor "şantaj" "şantajişt", "ziar de şantaj" şi "infractori de presă".

Referitor la critica reclamantului privitoare la greşita unire cu fondul a excepţiei puterii de lucru judecat, se constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, prin încheierea din 14 septembrie 2022, în mod corect, Curtea de Apel Suceava a distins între excepţia autorităţii de lucru judecat, care presupunea verificarea existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, şi excepţia puterii de lucru judecat, care presupunea verificarea situaţiei de fapt din dosar. Or, aceasta nu se putea realiza în mod judicios decât prin administrarea aceloraşi probe ce urmau să fie folosite în soluţionarea fondului cauzei.

Aşadar, având în vedere că, la respectivul moment procesual, situaţia de fapt din dosar nu a fost clar determinată prin acţiunea reclamantului şi confirmată prin apărările intimaţilor, precum şi văzând că în soluţionarea acestei excepţii era necesară administrarea aceloraşi probe şi pentru soluţionarea pe fond a cauzei, în mod justificat curtea de apel a unit analiza excepţiei privind puterea de lucru judecat cu fondul cauzei.

Pe de altă parte, consecinţa reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat îl reprezintă imposibilitatea instanţei învestite ulterior de a statua în sens contrar asupra chestiunii litigioase dezlegate definitiv într-un litigiu anterior.

Astfel, nu se poate considera că odată reţinută valenţa unei terminologii aceasta să producă efecte ipso facto, indiferent de cadrul şi contextul în care a fost folosită.

Este cunoscut faptul că specific articolelor de presă este tocmai o anumită notă de exagerare şi chiar de provocare în limbajul folosit, pentru a fi de natură a atrage atenţia publicului asupra problemei supuse dezbaterii.

În atare circumstanţe, omisiunea unei analize efective a conţinutului articolului ar echivala cu o necercetare a cauzei, contrară prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce ar presupune aplicarea unui mecanism direct de sancţionare a unor persoane, fără a mai recurge la analiza în concret a conduitei acestora.

De altfel, acest lucru este susţinut şi prin aceea că simpla identitate de părţi între cele două cauze nu reprezintă o condiţie suficientă, pentru a putea reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, din moment ce norma legală prevede şi condiţia ca aspectul dezlegat anterior să aibă legătură cu obiectul litigiului ulterior.

Din acest motiv, nici critica reclamantului privitoare la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. dată fiind existenţa unui obiect similar între cele două cauze nu poate fi primită.

Astfel, doar constatarea aspectului privitor la existenţa unei similitudini între obiectele celor două cauze nu este apt a conduce la reţinerea incidenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Practic, ceea ce urmăreşte reclamantul este aplicarea directă, în prezenta cauză, a dezlegărilor date cu privire la expresiile considerate ofensatoare în raport cu conţinutul altor articole de presă.

Contrar celor exprimate de reclamant, Înalta Curte observă că, pentru a putea fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este necesar ca totalitatea elementelor care au condus la reţinerea, de către instanţa de judecată, în prima cauză, a unui anumit raţionament, acesta să fie aplicabil mutatis mutandis şi în cauza ulterioară. Cum între prezenta cauză şi cauza invocată de către reclamant există diferenţe semnificative, ce sunt date de caracterul diferit al articolelor analizate, rezultă că aceeaşi dezlegare, fie ea şi asupra unor expresii din cuprinsul articolelor analizate, nu va putea fi opusă direct în litigiul pendinte, cu puterea lucrului judecat.

Relevantă, în acest sens, aspect arătat conform celor ce preced, este şi natura cauzelor în care se pun în balans dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare şi informare, care presupune o analiză specifică a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanţă, pe de o parte, a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la demnitate, pretins a fi încălcate, şi pe de altă parte, a libertăţii de exprimare a jurnalistului şi de informare a publicului, în acord cu scopul urmărit, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, va fi respinsă, ca nefondată, critica reclamantului privitoare la respingerea, de către instanţa de apel, a excepţiei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimaţii-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1063 din data de 10 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul-reclamant la plata a câte 1.785 RON către fiecare dintre intimaţii-pârâţi B. şi S.C. D. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.