Statutory military aviation insurance: no obligation to issue insurance policies for "asigurare de drept" under Art. 49 Law 35/1990

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.07.2019, sub dosar nr. x/2019, reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

- să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri;

- să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 100.000 Euro calculată de la data de 21.11.2014 şi până la data plăţii efective;

- să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual:

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 631 din 23 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., şi B., ambii asistaţi de către mama lor, reclamanta A. şi, în consecinţă:

Au fost obligaţi, în solidar, pârâţii să achite în favoarea reclamanţilor suma de 80.000 euro în echivalent RON la data plăţii şi dobânda legală aferentă calculată de la data de 21.11.2014 şi până la momentul achitării sumei arătate.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite în favoarea reclamanţilor suma de 13.550,14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 138/A din 03 septembrie 2020, a respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, declarat în nume propriu şi în calitate de reprezentant al U.M. nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva sentinţei civile nr. 631 din 23.12.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2019, pe care a menţinut-o.

A dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.738,5 RON către apelantul Ministerul Apărării Naţionale.

Apelantul a fost obligat să plătească intimaţilor A., B. şi C. suma de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 221 din 09 februarie 202, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii, împotriva deciziei nr. 138/A din 03 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Al doilea ciclu procesual:

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 231/2022 din 12 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul Ministerul Apărării Naţionale, fiind schimbată în tot sentinţa civilă nr. 631 din 23 decembrie 2019, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale si Unitatea militară nr. 01969 Câmpia Turzii.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., prin reprezentant legal A., prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea apelului pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale si Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii.

În susţinerea cererii de recurs arată recurenţii că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa nu a analizat conţinutul adresei nr. x din 2018, care a fost depusă în probaţiune la dosarul cauzei, şi care ar reprezenta o recunoaştere a obligativităţii încheierii poliţelor de asigurare.

Totodată, în considerentele deciziei atacate se arată că "Nu se mai impune a se analiza în viziunea Curţii nici răspunderea pârâţilor pentru lucrurile aflate în paza lor, invocată în subsidiar de către reclamanţi". Or, nici în cererea de chemare în judecată şi nici pe pacursul procesului aceştia nu ar fi invocat ca temei juridic răspunderea pentru paza lucrului, acest considerent fiind străin de natura pricinii.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat prin cererea de recurs arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material.

Art. 49 din Legea nr. 35/1990, în forma prevăzută la data accidentului, prevedea că personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege.

În motivarea instanţei de apel se reţine că prin decizia de casare s-a statuat în sensul că textul art. 49 din Legea nr. 35/1990 nu prevede obligaţia de incheiere a unui contract/poliţă de asigurare, iar personalul aeronautic este asigurat de drept, prin efectul legii.

Însă, din cuprinsul adresei nr. C2-3243 depusă în probaţiune de către pârâţi rezultă exact contrariul, şi anume că au încheiat, în temeiul art. 49 din Legea nr. 35/1990, asigurări facultative pentru personalul aeronavigant care execută misiuni internaţionale până la data de 10.11.2015, iar după această dată au încheiat şi asigurări pentru personalul care execută misiuni pe teritoriul naţional.

Instanţa de apel mai arată că, în raport de conţinutul H.G.. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, şi O.G. nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar, nu se poate aprecia că aceste acte normative nu ar fi în măsură să reglementeze condiţiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Susţin recurenţii că aceste acte normative se referă la toate categoriile de militari, iar art. 49 din Legea nr. 35/1990 se referă doar la personalul aeronautic din aviaţia militară. Nu există nici o certitudine juridică în a aprecia că despăgubirile acordate în baza actelor normative de mai sus reprezintă în mod cert o indemnizaţie de asigurare.

Totodată, arată că, potrivit art. 5 lit. c) din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naţionale are atribuţii în elaborarea de acte normative privind apărarea ţării. Sub acest aspect, acest pârât avea prerogative de a iniţia proiecte de acte normative care să instituie normele de aplicare ale art. 49 din Legea nr. 35/1990. Această omisiune a pârâtului de a întreprinde demersurile necesare în vederea aplicării prevederilor antemenţionate sau de a adopta un asemenea act reprezintă faptă ilicită, ca primă condiţie a angajării răspunderii civile delictuale. De asemenea, condiţia culpei este îndeplinită sub forma neglijenţei iar existenţa legăturii de cauzalitate rezultă din cele arătate anterior, prejudiciul cauzat acestora fiind provocat de omisiunea pârâtului de a adopta normele de aplicare ale art. 49 din Legea nr. 35/1990.

În final, mai arată recurenţii că aceştia au beneficiat de sume de bani cu titlu de despăgubiri, dar care nu au semnificaţia unei indemnizaţii în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

În data de 10 octombrie 2022, intimatul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al Unităţii Militare nr. 01969 Câmpia Turzii, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, şi că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate.

Astfel, referitor la primul motiv de recurs, prin care se critică faptul că instanţa nu ar fi luat în considerare conţinutul adresei nr. C2-3243, din care ar reieşi faptul că au fost încheiate poliţe de asigurare facultative pentru personalul aeronavigant, intimata arată că instanţa de apel a avut în vedere statuarea din cuprinsul deciziei de casare, în sensul că nu exista obligaţia încheierii unui contract de asigurare/poliţe de asigurare, personalul aeronautic fiind asigurat de drept, prin efectul legii.

Referitor la motivul pretins străin de natura pricinii, s-a susţinut de către intimat că acesta nu a influenţat în nici un fel soluţia pronunţată în cauză.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă, de asemenea, puterea obligatorie a deciziei de casare, prevăzută prin dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., arătând că Înalta Curte a apreciat că nu pot fi incidente asigurării de drept prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990, precum şi că H.G. nr. 0435/1992 şi Instrucţiunile privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990, printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Mai susţine intimatul că asigurarea de drept, fiind o asigurare obligatorie, se reglementează prin lege specială, conform art. 2213 C. civ., precum şi că Statului român îi incumbă obligaţia de a adopta, în aplicarea celor impuse prin art. 49 din Statutul personalului aeronautic, un act normativ care să determine regimul juridic al asigurării la care se referă textul legal, iar nu Ministerului Apărării Naţionale.

Arată că, în lipsa unor acte normative care să reglementeze sistemul propriu de asigurări aplicabil personalului aeronautic, acesta a aplicat dispoziţiile Legii nr. 80/1995, H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi ale Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora.

În fine, mai arată că reglementarea invocată în susţinerea apărărilor este cea aplicabilă în cauza pendinte, la art. 2 din H.G. nr. 0435/04.08.1992 fiind menţionate despăgubirile pentru evenimentele asigurate de drept, prevăzute de Legea nr. 35/1990: deces sau invaliditate ca urmare a catastrofelor aeriene.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 20 octombrie 2022, fiind depus răspuns la întâmpinare de către aceştia, prin care se reiau solicitările din cererea de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii C., prin reprezentant legal A., A. şi B., prin reprezentant legal A., au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia Turzii, ca urmare a omisiunii culpabile a acestora de a adopta măsuri legale pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României.

Reclamanţii au susţinut că această conduită omisivă a pârâţilor reprezintă cauza care i-a pus în imposibilitate de a încasa suma asigurată (indemnizaţia) pentru producerea accidentului aviatic soldat cu decesul autorului lor D. (şi al altor cadre militare), maistru militar, membru al echipajului elicopterului IAR 330 Puma Socat care participa la o misiune de zbor, în cadrul unui exerciţiu militar, riscul sau evenimentul care ar fi trebuit să fie asigurat (decesul, în acest caz), producându-se la data de 21.11.2014.

Apreciind neîndeplinită această obligaţie, au solicitat, cu titlu de despăgubiri, suma de 100.000 euro, echivalentul daunelor morale ca urmare a suferinţelor psihice cauzate de pierderea soţului şi, respectiv, a tatălui lor, precum şi dobânda legală aferentă sumei de 100.000 euro, calculată de la data de 21.11.2014 (data producerii accidentului aviatic) până la plata efectivă a sumei. Cuantumul despăgubirii pretinse a fost aproximat de aceştia, prin substituirea condiţiilor de asigurare care ar fi trebuit, în aprecierea acestora, să fie reglementate prin lege, în sensul celor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Prin decizia nr. 231/2022 din 12 aprilie 2022, atacată cu recurs, instanţa a reţinut că, în conformitate cu statuările din decizia de casare nr. 221 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu exista obligaţia încheierii unui contract/poliţe de asigurare, personalul aeronautic fiind asigurat de drept prin efectul legii. Astfel, a constatat că, în acest caz, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite prin lege.

Dezlegată fiind această chestiune, instanţa de apel a avut a stabili dacă actele normative invocate de pârâţi, respectiv Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, H.G. nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar, precum şi O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, au aptitudinea de a fi calificate ca reprezentând legea la care face referire teza a II-a a art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Conformându-se deciziei de casare, instanţa de apel a solicitat actele normative a căror analiză se impune a fi făcută în cauză şi, studiindu-le, a concluzionat în sensul că, în raport de conţinutul Hotărârii Guvernului nr. 0435 din 04.08.1992 şi Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992, nu se poate aprecia că aceste acte normative nu ar fi în măsură să reglementeze condiţiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990.

În acest sens, a reţinut faptul că despăgubirile stabilite de aceste acte normative, şi care au fost plătite reclamanţilor, nu pot avea nicio altă justificare, reprezentând în mod cert o indemnizaţie de asigurare, chiar dacă nu este folosit în mod explicit acest termen în cuprinsul actelor normative.

A subliniat, însă, că acest raţionament este valabil doar în ceea ce priveşte suma reprezentând echivalentul a 50 de solde lunare, achitată în temeiul art. 2 din H.G. nr. 0435/1992, iar nu şi în privinţa altor sumele plătite urmaşilor defunctului D. de către pârâţi, în temeiul altor acte normative.

Prin motivele de recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, susţinând, pe de o parte, că hotărârea atacată nu este suficient motivată şi cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi, pe de altă parte, că este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere conţinutul adresei x din 2018, prin care s-ar recunoaşte de către pârâţi obligativitatea încheierii poliţelor de asigurare.

Totodată, arată că din cuprinsul H.G. nr. 0435/1992 şi a Ordinului 36/1992 nu reiese, cu certitudine, că despăgubirile acordate în baza acestor acte normative reprezintă contravaloarea indemnizaţiei de asigurare.

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispoziţiile deciziei din apel, Înalta Curte constată că ceea ce se tinde a se dezlega în prezenta cauză este dacă asigurarea de drept a personalului aeronautic, astfel cum este prevăzută prin art. 49 din Legea nr. 35/1990, se face prin efectul legii, astfel cum a reţinut instanţa de apel împotriva căreia a fost declarată calea de atac, sau dacă este necesară încheierea unor poliţe de asigurare în acest sens, astfel cum pretind recurenţii, precum şi dacă Hotărârea Guvernului nr. 0435/1992 şi Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 reglementează sau nu condiţiile asigurării de drept la care face referire art. 49 din Legea nr. 35/1990, şi modalitatea în care urmează a se stabili despăgubirile.

Astfel, potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, în vigoare la momentul producerii accidentului:

"Personalul aeronautic se asigură de drept pentru cazurile de producere a unor accidente de aviaţie, urmate de deces sau invaliditate totală sau parţială. Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege".

Potrivit art. 7 din aceeaşi lege, personalul aeronautic din aviaţia militară se compune din: personal aeronavigant şi personal nenavigant (de sol), iar în virtutea art. 9 lit. c) din acelaşi act normativ prin personal navigant de aviaţie se înţelege şi personalul tehnic ingineresc de exploatare în zbor a aeronavelor, motoarelor, instalaţiilor, echipamentelor şi sistemelor de bord, adică inginer, subinginer şi tehnicieni de bord, radio telegrafist de bord, operator foto, specialişti cu încărcarea şi centrajul, trăgători aerieni.

Defunctul D. a fost încadrat ca maistru militar de aviaţie, având funcţia de specialist II, formaţie întreţinere elicopter motor, secţia mentenanţă linie, escadrila 713 elicoptere Socat, grupul 71, zbor la UM 01969 Câmpia-Turzii, conform procesului-verbal de cercetare a evenimentului.

Sub un prim aspect, se constată, aşadar, că, având în vedere calitatea de maistru militar în aviaţia militară a autorului recurenţilor, este fără dubiu că în privinţa acestuia erau incidente prevederile Legii nr. 35/1990 privind Statutul personalului aeronautic din aviaţia militară a României, dat fiind domeniul de reglementare al acestui act normativ, motiv pentru care şi urmaşii celui decedat sunt îndreptăţiţi a se prevala de dispoziţiile art. 49 din acest act normativ.

Cum destinatarii Legii nr. 35/1990 sunt reprezentaţi de personalul aeronautic din aviaţia militară care are şi calitatea de cadru militar, se fundamentează concluzia că aceast act normativ are caracter de lege specială în raport cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

De aceea, legea specială se aplică cu prioritate, dar în tăcerea acesteia, se aplică legea generală, normele speciale, în acest caz, fiind adoptate în considerarea specificului activităţii aviaţiei militare, sens în care sunt şi prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Cu atât mai mult se impune observaţia că normele de drept substanţial cuprinse în C. civ., care reglementează contractul de asigurare, au natura unor dispoziţii generale faţă de cele cuprinse în Legea nr. 35/1990.

În considerarea determinării raportului corect dintre legea generală şi legea specială (Legea nr. 80/1995 - Legea nr. 35/1990) devin relevante referirile intimaţilor-pârâţi la prevederile art. 21 din Legea nr. 80/1995, reţinute şi de instanţa de apel, potrivit cu care: "Ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate şi celor în rezervă, concentraţi sau mobilizaţi în unităţile militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acţiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul şi din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii ori constituite în scopuri umanitare. Cuantumul despăgubirilor ce se acordă cadrelor devenite invalide, respectiv urmaşilor celor decedate, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. (...)"

Revenind la analiza art. 49 din Legea nr. 35/1990, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că această dispoziţie nu prevede obligaţia de a se încheia un contract de asigurare sau o poliţă de asigurare, ci stipulează că personalul aeronautic "se asigură de drept", adică automat, prin efectul legii, iar teza a doua a aceleiaşi norme ("Condiţiile de asigurare de drept a personalului aeronautic sunt cele prevăzute de lege") statuează modul în care se concretizează o asemenea asigurare, respectiv că efectele acestei asigurări de drept (drepturile şi obligaţiile părţilor din acest raport de asigurare sui generis) se stabilesc prin lege.

Aceste constatări atrag concluzia potrivit căreia în domeniul de aplicare a acestei norme nu este necesară încheierea unui contract sau a unei poliţe de asigurare, aspect constatat în speţă, cu forţă obligatorie, de instanţa de casare, prin decizia nr. 221 din 09 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi care, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a fost preluat de instanţa de apel.

Astfel, dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 35/1990 anterior menţionate sunt în concordanţă cu cele din dreptul comun în materia asigurărilor, în vigoare la data adoptării Legii nr. 35/1990, respectiv cu Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, care, la art. 4, reglementa două forme de asigurare: asigurările prin efectul legii şi asigurările facultative.

Art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 471/1971 stabilea că "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege", spre deosebire de "asigurările facultative" pentru care "drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare", potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi decret.

Acest act normativ a fost în vigoare până la 31 ianuarie 1996, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, act normativ în vigoare la data producerii catastrofei aviatice din care a rezultat decesul autorului reclamanţilor, 21.11.2014.

Conform acestei noi reglementări, asigurările sunt de două feluri: asigurări obligatorii şi asigurări facultative, ele fiind definite de art. 2 şi 3 din lege în următorii termeni:

"în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contractul de asigurare" iar "în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege."

În acest context, este de precizat că incidenţa art. 2213 din C. civ., (referitoare la asigurările obligatorii pentru care este necesară adoptarea unor legi speciale), exclude aplicabilitatea concomitentă în privinţa aceluiaşi raport juridic obligaţional a dispoziţiilor art. 2199 şi a art. 2200 din C. civ.

De aceea, pentru asigurările de drept (noţiune care nu se suprapune celei de asigurare obligatorie), care operează prin efectul legii, dacă sunt îndeplinite cerinţele premisă pentru incidenţa normei (în speţă, calitatea de personal aeronautic), nu este necesară încheierea unui contract de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin "lege", iar noţiunea de lege trebuie să fie interpretată lato sensu, aceasta putând fi reprezentată şi de un act normativ adoptat de guvern ori un act administrativ cu caracter normativ (ordin de ministru).

Or, atât în cazul asigurărilor obligatorii, cât şi a celor facultative este necesară încheierea unei poliţe de asigurare, în primul caz fiind vorba despre o obligaţie legală a destinatarilor legilor speciale, la care dispoziţiile art. 2213 din C. civ. fac trimitere, pe când în ipoteza asigurărilor facultative, încheierea poliţei de asigurare rămâne o opţiune, o facultate a subiectelor de drept civil, guvernată de principiul libertăţii contractuale, conform art. 1169 din C. civ.

Consecinţa tuturor acestor argumente este aceea că, pe de-o parte, de vreme ce asigurarea de drept operează şi în absenţa unei poliţe, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite cum este cea imputată de reclamant pârâţilor - de a nu încheia contractul de asigurare.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi acceptată teza recurenţilor reclamanţi în sensul că aplicarea concretă a art. 49 din Legea nr. 35/1990 presupune adoptarea unor acte normative care să se refere la condiţiile efective ale indemnizării victimelor şi urmaşilor acestora, eventuala absenţă a unor atare reglementări nu poate fi imputată pârâţilor, ci legiuitorului.

Cât priveşte menţiunile din adresa nr. x din 2018, referitoare la încheierea de către personalul aeronautic a unor poliţe de asigurare facultativă, aceasta nu vine să infirme raţionamentul redat anterior, părţile având posibilitatea ca, distinct de asigurarea de drept a personalului aeronautic, să încheie şi poliţe de asigurare facultative, care să completeze despăgubirile stabilite prin lege, în considerarea asigurării de drept obligatorii.

Mai mult, curtea de apel nu mai avea prerogativa de a analiza valoarea probatorie a acestui înscris depus la dosar, prin aceasta tinzându-se tocmai la interpretarea art. 49 din Legea nr. 35/1990 cu privire la care deja s-a statuat în cauză, cu titlu definitiv, prin decizia de casare, în sensul că acest text de lege se referă la o asigurarea obligatorie, încheiată prin efectul legii, aspect care a dobândit putere de lucru judecat, nemaiputând fi repus în discuţie, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată a fi nefondate motivele de recurs prin care se susţine, pe de-o parte, obligativitatea încheierii unor poliţe de asigurare în privinţa personalului aeronavigant care execută misiuni pe teritoriul naţional, iar pe de altă parte, că hotărârea este nemotivată, prin raportare la chestiunea neanalizării de către instanţa de a apel a apărărilor reclamanţilor vizând menţiunile din cuprinsul adresei nr. x din 2018.

Nefondată este şi critica recurenţilor prin care se susţine că nu ar exista nicio certitudine juridică în a aprecia că despăgubirile acordate în baza H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi O.G. nr. 36/1992 reprezintă, în mod cert, o indemnizaţie de asigurare. Din această perspectivă, au arătat că au beneficiat de sume de bani cu titlu de despăgubiri, dar acestea nu au semnificaţia unei indemnizaţii în temeiul asigurării de drept instituite de art. 49 din Legea nr. 35/1990.

Prin decizia atacată s-a constatat, sub acest aspect, că familiei defunctului i s-au acordat ajutoare de deces în sumă totală de 52.178 RON, plăţi compensatorii în sumă totală de 103.719 RON, precum şi suma totală de 56.250 RON cu titlu de despăgubiri conform H.G. nr. 0435/1992.

Totodată, Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării Naţionale a acordat reclamanţilor, în calitate de urmaşi ai defunctului D., drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 82/2006, şi anume: pensii de urmaş, indemnizaţii lunare, burse de studii şi drepturi de echipament pentru fiecare dintre copii.

Chiar dacă drepturile băneşti acordate reclamanţilor sunt prevăzute de acte normative distincte, în principiu ele au toate natura unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului autorului acestora, indiferent dacă unele dintre ele au natura unor sume achitate periodic pe perioada minorităţii urmaşilor (sau a şcolarizării, dacă ea continuă după majorat), iar altele îmbracă forma unor sume globale, toate acestea fiind menite a asigura repararea integrală a prejudiciului suferit, atât cel material cât şi cel moral.

De aceea, plăţile efectuate în temeiul O.U.G. nr. 82/2006, H.G. nr. 0435/1992 (ce reglementează tocmai despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar) şi al Ordinului general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar" au scopul de a repara prejudiciul cauzat urmaşilor victimei şi reprezintă materializarea, concretizarea asigurării de drept în discuţie în cauza de faţă, iar unele dintre acestea sunt acordate indiferent de starea materială a beneficiarului, împrejurare specifică asigurării de persoane, cum este asigurarea reglementată în beneficiul personalului militar aeronautic.

Înalta Curte apreciază că aceste acte normative au aptitudinea de a asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 35/1990 printr-un mecanism legal echivalent celui reglementat prin Legea nr. 346/2002

Cel din urmă act normativ în al cărui domeniu de aplicare, conform art. 5 alin. (2), nu intră personalul militar în activitate, personalul care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile din sectorul de apărare etc., descrie şi reglementează un mecanism similar de asigurare prin efectul legii (de drept), care exclude încheierea unui contract de asigurare şi nici nu presupune identificarea în calitate de asigurător a unei societăţi de asigurare, precum în cazul asigurărilor obligatorii şi al celor facultative.

Mai mult, intimatul Ministerul Apărării Naţionale a susţinut că aceste despăgubiri se plătesc din bugetul său, iar nu prin intermediul unei societăţi de asigurare, întocmai ca indemnizaţiile ce se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, în caz de invaliditate cauzată prin accidente de muncă sau boli profesionale, suferite de angajaţii care nu au un statut stabilit prin legi speciale şi, deci, în privinţa cărora sunt incidente prevederile Legii nr. 346/2002.

Totodată, Înalta Curte constată că însăşi denumirea H.G. nr. 0435/1992 indică în mod explicit că acest act normativ reglementează despăgubirile acordate militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar.

Prin urmare, se apreciază că instanţa de apel a constatat în mod corect că despăgubirile acordare reclamanţilor în temeiul acestui act normativ au fost achitate cu titlu de indemnizaţie de asigurare de drept obligatorie.

Cât priveşte ultimul motiv de recurs, acela prin care se critică reţinerea de către instanţa de apel a unui motiv străin de natura cauzei, referitor la neanalizarea răspunderii pârâţilor din perspectiva art. 1376 C. civ., care se referă la prejudiciile cauzate de lucruri, şi acesta urmează a fi respins ca nefondat.

Astfel, în legătură cu aspectul în discuţie, se constată că, într-adevăr, recurenţii-reclamanţi nu şi-au întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1376 C. civ., acest motiv fiind străin de natura cauzei.

Examinând, însă, raţionamentul şi argumentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pronunţată, Înalta Curte constată că soluţia acestei instanţe nu a fost justificată din această perspectivă, întrucât însăşi instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu va proceda la analiza condiţiilor privind atragerea răspunderii pârâţilor pentru lucrurile aflate în paza lor, asfel încât această frază inserată în cuprinsul hotărârii nu reprezintă un considerent decizoriu, care să fi concurat la sprijinirea hotărârii judecătoreşti, pronunţate în condiţiile legii.

Pe cale de consecinţă, văzând că reţinerea motivului străin de natura cauzei nu a influenţat soluţia pronunţată în faza procesuală a apelului, instanţa neanalizând pricina din perspectiva răspunderii pentru paza lucrului, menţionând în mod expres că acest motiv urmează a fi înlăturat de la analiză, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate de recurenţi sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., C., prin reprezentant legal A., şi B., prin reprezentant legal A., împotriva deciziei nr. 231/2022 din data de 12 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.