Standing of successors under Law 169/1997 and temporal applicability of Land Law 247/2005 to pre-2005 alienations

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

La data de 7.07.2020 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea contravalorii (valorii de circulaţie) suprafeţei de 595 mp teren, 1/4 din terenul în suprafaţă de 2380 mp situat în Iaşi, str. x, de care a beneficiat fără drept, teren evaluat provizoriu la suma de 200000 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 1859/10.12.2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins excepţiile insuficientei timbrări a acţiunii şi inadmisibilităţii acţiunii, excepţii invocate de pârât; a respins acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect, invocată de pârât; a respins cererea formulată de pârât privind plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 554/2022 din data de 08.12.2022 Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 1859/10.12.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I Civilă, sentinţă pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 554/2022 din data de 08 decembrie 2022 şi a încheierii de sedinţă din 20 octombrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, a declarat recurs pârâtul B..

Acesta a invocat faptul că, în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 octombrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, aceasta este nelegală, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece prin soluţia pronunţată asupra cererii de calificare a obiectului acţiunii supuse judecăţii, instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al instanţei prevăzut în art. 22 din C. proc. civ. şi prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. care interzic modificarea obiectului acţiunii în faţa instanţei de apel.

Astfel, se arată că, în urma admiterii recursului declarat în şedinţa din 20 octombrie 2022, instanţa de apel a pus în discuţie calificarea obiectului şi temeiului de drept al acţiunii cu care reclamanta a sesizat prima instanţă, iar reprezentantul convenţional al reclamantei a precizat că este o acţiune în valorificarea unui drept de creanţă având ca obiect plata preţului actualizat al terenului în suprafaţă de 595 mp, întemeiată în drept pe prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Ori, apreciind astfel, prima instanţă a procedat nelegal cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., neexercitându-şi până la capăt rolul său activ în clarificarea obiectului şi limitelor judecăţii.

Prin urmare, aplicând în mod legal prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să considere că, deoarece petitul cererii de chemare în judecată îl reprezintă solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii de circulaţie a imobilului, iar nu la plata preţului actualizat, obiectul acţiunii nu poate fi acela al unei cereri de valorificare a dreptului de creanţă reprezentat de preţul actualizat al imobilului încasat de proprietarul care a vândut terenul.

Or, din acest punct de vedere, se solicită a se stabili că prima instanţă a fost sesizată cu o acţiune având ca obiect restituirea valorii actualizate a imobilului, acţiune în pretenţii decurgând din revendicarea acestui imobil de către reclamantă conform legilor speciale, iar consecinţa acestei recalificări corecte şi legale este că în cauză devine incidentă şi prezumţia de putere de lucru judecat ce decurge din sentinţa civilă nr. 2242/2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2014 menţinută ca fiind definitivă prin decizia Curţii de Apel Iaşi.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 554/2022 din 08 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel laşi, se apreciază că aceasta este nelegală, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că el este incident în cauză prin prisma încălcării prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a ţinut cont de toate dezlegările instanţei de recurs, respectiv nu a soluţionat toate aspectele care trebuiau în mod obligatoriu clarificate de către instanţa de apel şi de prevederile art. 14 C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii.

Astfel, instanţa de recurs a stabilit prin decizia de recurs nr. 651 din 29 martie 2022, în primul ciclu al judecăţii, în dosarul nr. x/2020, că revenea instanţei de apel obligaţia de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, punând în discuţia părţilor în prealabil calificarea juridică exactă.

Or, această obligaţie nu a fost îndeplinită în cauză. Mai mult decât atât, prin apelul declarat, reclamanta nu a făcut referire la temeiul juridic al pretenţiilor, nu şi-a justificat legitimarea procesuală prin raportare la anumite dispoziţii de drept material incidente în cauză şi nici nu a criticat pronunţarea primei instanţe asupra calităţii procesuale active fără verificarea cerinţelor pe care legea aplicabilă litigiului le presupune pentru formularea cererii deduse judecăţii în prezenta cauză.

Absenţa unui asemenea demers necesar se reflectă şi în considerentele deciziei, din moment ce instanţa de apel a invocat dispoziţiile articolului III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, fără însă a enunţa condiţiile desprinse din norma evocată pentru întrunirea legitimării procesuale active.

Unicul argument reţinut pe acest aspect rezidă în faptul că norma nu impune dovedirea dreptului de proprietate pentru promovarea acţiunii, dar instanţa de apel nu a arătat, cu atât mai puţin nu a analizat, dacă dispoziţia legală invocată este aplicabilă ratione tempore, dacă impune existenţa în patrimoniul reclamantului a unui alt drept subiectiv, un drept de creanţă sau eventual, un interes legitim, dacă dreptul sau interesul legitim trebuie să decurgă din oricare dintre legile speciale.

Prin urmare, în contextul arătat anterior, modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active de către instanţa de apel relevă nerespectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Mai departe, se arată că, în cadrul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu a lămurit consecinţele juridice ale nesoluţionării până în prezent a notificării formulate de C. în temeiul Legii nr. 18/1991.

De asemenea, instanţa de apel nu a stabilit, deşi era obligată să o facă, potrivit dezlegărilor obligatorii din cadrul considerentelor deciziei nr. 651 din 29 martie 2022 a ÎCCJ, nici care sunt condiţiile de legitimare procesuală activă care decurg din norma invocată de apelantă ca temei juridic al acţiunii sale şi nici în ce mod afectează conţinutul ori exerciţiul dreptului sau interesului legitim conduita în procedurile legilor reparatorii (dacă a formulat în termen cererile, notificările), nearătându-se nici efectele juridice ale actelor emise în aceste proceduri.

Se apreciază că există o conduită procesuală ce reprezintă un comportament culpabil al antecesorului lui C. care trebuia reţinut ca atare de instanţa de apel în lumina dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs şi că ar fi trebuit să se constate că neformularea în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 a cererii de revendicare a terenului are influenţă la stabilirea legitimării procesuale active a moştenitorilor numitului C. de formulare a acţiunii reglementate de art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 modificată prin Legea nr. 247/2005 deoarece această conduită a numitului C. a condus la posibilitatea ca terenul să fie revendicat în mod exclusiv în anul 1991 de antecesoarea lui D., moştenitoare a numitului E..

În aceste condiţii, se consideră că devine incident în cauză dreptul de acrescământ, de asemenea, se consideră că reclamantul nu poate să îşi legitimeze calitatea procesuală activă în cadrul unei astfel de acţiuni până la data la care va fi emisă o hotărâre a comisiei judeţene de fond funciar a judeţului Iaşi sau un ordin al prefectului judeţului Iaşi prin care să fie soluţionată pozitiv notificarea şi, din acest punct de vedere, solicită instanţei de recurs ca la rejudecarea cauzei după casare să ţină cont de acest aspect şi să menţină hotărârea primei instanţe de constatare a imposibilităţii legitimării procesuale active cu consecinţa validării legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

De asemenea, se apreciază că în cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. deoarece soluţia dispusă de instanţa de apel prin considerentele sale de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu fondul cauzei ar fi trebuit pusă în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor, fiind încălcate prevederile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii.

Cu privire la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se apreciază că decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea evidentă a unor norme de drept material incidente în privinţa aplicării ratione tempore a prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, dar şi a unor norme din Legea nr. 18/1991.

Se mai critică modul în care instanţa de apel a soluţionat aspectul aplicării în timp a prevederilor Legii nr. 247/2005, acţiunea întemeiată pe prevederile art. III alin. (1)4 din Legea nr. 169/1997 fiind introdusă pentru prima dată în fondul activ al legislaţiei în anul 2005 odată cu apariţia Legii nr. 247/2005 care a modificat şi completat o serie de acte normative printre care şi Legea nr. 169/1997.

Potrivit art. 6 alin. (5) C. civ. dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Având în vedere că faptele respective constau în încheierea a 3 contracte de vânzare cumpărare încheiate în anul 1993 şi a unui contract de donaţie încheiat în anul 1998 asupra terenurilor incluse în suprafaţa totală de 2380 mp, este evident că prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 aşa cum a fost modificat prin Titlul V al Legii nr. 247/2005 nu pot fi aplicabile ratione tempore acestor fapte, deoarece legea civilă nu retroactivează.

Prin urmare, reclamanta nu are deschis exerciţiul acestei acţiuni întemeiată pe prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 aşa cum a fost modificată prin Titlul V al Legii nr. 247/2005, decât pentru fapte de înstrăinare succesivă şi de reţinere a preţului vânzării săvârşite de o persoană după apariţia acestei legi, deci ulterior anului 2005, iar nu înainte de acest an.

Se consideră că acesta este modul corect de interpretare a aplicării în timp a prevederilor Legii nr. 247/2005, iar nu acela extensiv propus de instanţa de apel, conform căruia efectul Legii nr. 247/2005 ar trebui extins şi faptelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare în perioada 1991-1998.

Se mai critică soluţia primei instanţe privind aplicarea ratione tempore a prevederilor Legii nr. 247/2005 şi se solicită ca la rejudecarea cauzei după casarea cu reţinere să se aibă în vedere şi o aplicare corectă a principiului neretroactivităţii legii civile la situaţia de fapt dedusă.

De asemenea, se precizează şi faptul că în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se critică prin prezenta cerere de recurs şi modul în care instanţa de apel a interpretat prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, recurentul apreciind că în condiţiile în care legea precizează că această acţiune ar putea fi formulată doar de fostul proprietar rămas fară teren, extinderea legitimării procesuale active şi la moştenitorii fostului proprietar excede cadrului reglementat de această lege în privinţa reglementării procesuale active.

În fine, se contestă prin prezentul recurs şi modul în care instanţa de apel a interpretat prevederile din dispoziţia primarului municipiului Iaşi nr. 2571/2017 conform căruia i s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate numitului C. asupra suprafeţei de teren prin simpla enumerare a documentelor anexate notificării de revendicare.

Se consideră nelegală şi constatarea instanţei de apel prin considerentele de la pagina nr. 15 din decizia de apel că prin această dispoziţie a primarului municipiului Iaşi nr. 2571/2017 coroborată cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2001 şi y/2017* s-ar fi realizat o recunoaştere indirectă a dreptului de proprietate al antecesorului lui C. asupra suprafeţei de teren în discuţie care ar duce la concluzia existenţei unei speranţe legitime în patrimoniul acestuia la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi care l-ar îndreptăţi la formularea acţiunii promovate în acest dosar pe temeiul art. III alin. (2)4 din Legea 169/1997.

Caracterul nelegal al acestei constatări a instanţei rezidă din împrejurarea că de lege lata nu există în prezent vreun temei juridic de drept material în fondul activ al legislaţiei civile care să justifice o recunoaştere indirectă a unui drept de proprietate în patrimoniul unei persoane, fără ca respectivă persoană să posede un titlu de proprietate în acest sens.

Recunoaşterea unui drept de proprietate asupra unui imobil teren se face în condiţiile legii civile doar prin recunoaştere directă, respectiv emiterea unui titlu de proprietate în acest sens.

Prin urmare, este nelegală soluţia instanţei de apel de recunoaştere indirectă a dreptului de proprietate a numitului C. asupra terenului în litigiu, fără ca acesta să deţină vreun titlu în acest sens ca o chestiune prealabilă statuării recunoaşterii legitimării procesuale active a moştenitoarei acesteia în promovarea acţiunii reglementată de art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a depus întâmpinare faţă de recursul declarat, comunicat la data de 22.03.2023, prin care solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea în totalitate a dispoziţiilor deciziei civile nr. 554/08.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2020, precum şi ale încheierii de şedinţă din data de 20.10.2022 pronunţată de aceeaşi instanţă.

Solicită, totodată ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurentul-pârât să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii de sedinţă din 20 octombrie 2022 a Curţii de Apel Iaşi, se invocă incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că prin soluţia pronunţată asupra cererii de calificare a obiectului acţiunii supuse judecăţii, instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 din C. proc. civ. şi de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. care interzic modificarea obiectului acţiunii în faţa instanţei de apel, motiv ce nu este fondat.

Deşi principiul disponibilităţii guvernează procesul civil, în aceeaşi măsură, legiuitorul, prin art. 22 C. proc. civ., referitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului, a dorit să evite tocmai interpretarea eronată a obiectului litigiului dedus judecăţii, sau calificarea juridică a actelor şi faptelor, în situaţia în care părţile le-au dat o altă denumire, obligându-l pe judecător să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă; tot judecătorul fiind cel ce dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Contrar susţinerilor recurentului, Curtea de apel a aplicat în mod just dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., respectând dispoziţiile deciziei de casare potrivit cu care, în contextul în care pretenţiile reclamantei din prezenta cauză se întemeiază pe un drept de proprietate asupra terenului şi constau în restituirea prin echivalent a terenului, făcându-se concomitent referire la dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale şi la o normă specială dintr-o lege cu caracter reparator privind imobile preluate în mod abuziv de către stat ulterior anului 1945, se impunea, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, prin stabilirea cu certitudine a obiectului şi a cauzei cererii de chemare în judecată.

Curtea de apel, prin încheierea recurată, a considerat în mod just, că Tribunalul Iaşi a fost învestit cu o cerere personală, de valorificare a unui drept de creanţă invocat de reclamanta A., având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata preţului actualizat al terenului în suprafaţă de 595 m.p. (parte din terenul de 2380 m.p.), acţiune având ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, conform art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 şi art. 1381 alin. (1) şi (2) C. civ. (privind răspunderea civilă delictuală).

Or, dispunând astfel, prima instanţă a procedat în mod legal cu aplicarea justă a prevederilor art. 22 C. proc. civ., la calificarea obiectului acţiunii deduse judecăţii.

Nu este fondată astfel critica învederată privind faptul că prima instanţă a fost sesizată cu o acţiune având ca obiect restituirea valorii actualizate a imobilului, acţiune în pretenţii decurgând din revendicarea acestui imobil de către reclamantă conform legilor speciale, iar o recalificare corectă ar fi condus la ideea că în cauză devine incidentă prezumţia de putere de lucru judecat ce decurge din sentinţa civilă nr. 2242/2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2014, menţinută ca fiind definitivă prin decizia civilă a Curţii de Apel Iaşi.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 554/2022 din 08 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, se consideră că aceasta este nelegală, apreciindu-se că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile invocate vizând, în esenţă, încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de toate dezlegările instanţei de recurs şi de prevederile art. 14 C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii.

Criticile recurentului privind incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează soluţia dispusă de instanţa de apel de unire a excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu fondul cauzei ce ar fi trebuit pusă în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor, fiind încălcate, în opinia recurentului, prevederile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii, susţineri nefondate.

Acest motiv de recurs ar fi fost incident dacă, prin hotărârea dată, instanţa ar fi fost încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., putând fi incluse mai multe neregularităţi de ordin procedural, precum nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii.

Or, în cauză, s-a respectat acest principiu, chestiunea excepţiei fiind pusă în discuţia părţilor, motiv pentru care nu subzistă critica formulată.

Recurentul critică, prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la calificarea obiectului acţiunii deduse judecăţii, precum şi modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active de către instanţa de apel, critici ce vor fi reţinute ca nefondate.

Astfel, potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul are dreptul şi chiar obligaţia de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, ceea ce se traduce, între altele, prin aceea că, invocarea greşită a unui text de lege de către parte, dă dreptul judecătorului de a stabili şi aplica textul legal corect situaţiei de fapt fundamentate juridic de către parte. Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecăţii şi textul legal invocat nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei, acesta fiind îndreptăţit să le califice corect din punct de vedere juridic. Întotdeauna, însă, dacă va proceda conform celor de mai sus, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, obligaţie îndeplinită în cauză.

Nu subzistă critica recurentului sub acest aspect deoarece a fost respectată obligaţia de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, curtea punând în discuţia părţilor calificarea juridică a obiectului acţiunii, aşa cum se reţine în încheierea recurată din 20 octombrie 2022.

De asemenea, nu se poate da eficienţă susţinerii recurentului potrivit căreia absenţa unui asemenea demers necesar se reflectă şi în considerentele deciziei, din moment ce instanţa de apel ar fi invocat dispoziţiile articolului III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, fără însă a enunţa condiţiile desprinse din norma evocată pentru întrunirea legitimării procesuale active. Şi aceasta deoarece, chiar recurentul precizează că argumentul reţinut de instanţă pe acest aspect rezidă din faptul că norma nu impune dovedirea dreptului de proprietate pentru promovarea acţiunii.

Însă contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat incidenţa textului de lege invocat drept temei juridic de către reclamanta A., reţinând că mecanismul clasic de repunere în situaţia anterioară în cazul anulării unui titlu de proprietate, cu înstrăinarea bunului ce face obiectul acestuia a fost translatat în materia specială a fondului funciar prin direcţionarea contravalorii bunului înstrăinat către adevăratul păgubit, în cauză, fostul proprietar, care, altfel, rămâne şi fără bun şi fără repararea prejudiciului determinat de protejarea intereselor particulare ale terţilor de bună credinţă.

Cu privire la aplicarea art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, instanţa de apel a constatat că acest text de lege nu îl priveşte doar pe proprietarul efectiv deposedat de un imobil în mod abuziv de regimul comunist, ci şi pe succesorii acestuia, termenul de "fost proprietar" neputând fi interpretat în sens restrictiv. Curtea a mai considerat că o astfel de interpretare a intimatului lipseşte de orice eficienţă exercitarea drepturilor moştenitorilor proprietarului rămas fără teren, ducând la afectarea sferei persoanelor care pot apela la instanţă pentru obţinerea de despăgubiri.

Prin urmare, modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active de către instanţa de apel relevă respectarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum şi a art. 501 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a limitelor casării dispuse prin decizia civilă nr. 651 din data de 29 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care viza punerea în discuţie a stabilirii calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii, respectiv a temeiului juridic al acţiunii principale, neputând fi primit motivul de nelegalitate consacrat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul pârât.

Astfel, instanţa de apel a stabilit care sunt condiţiile de legitimare procesuală activă care derivă din norma invocată de reclamantă ca temei juridic al acţiunii sale (art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 de modificare şi completare a Legii nr. 247/2005), a statuat că se vizează restituirea preţului actualizat al suprafeţei de 595 m.p. din suprafaţa totală de 2.380 m.p., situată în municipiul Iaşi, str. x, iar acţiunea este una civilă, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, menită să atragă răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât, nefiind vorba despre o acţiune civilă reală, aşa cum susţine recurentul.

Astfel, în mod just s-a considerat de curte că aplicarea Legii nr. 169/1997 are întâietate în raport de materia măsurilor reparatorii constituind o expresie a mecanismului restitutio in integrum, impunându-se şi faţă de caracterul subsidiar al răspunderii statului român în baza Legii nr. 10/2001, astfel că legal se reţine de instanţa de apel că în mod greşit a fost admisă, de către Tribunalul Iaşi, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., drept pentru care, apelul a fost admis.

Apare ca nefondat motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind încălcate prevederile de drept material ale art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 care dispun că, în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul în baza titlului constatator, este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar, precum în speţa supusă judecăţii, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a introdus art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, persoanele îndreptăţite putând să promoveze asemenea acţiuni.

Sunt pe deplin incidente şi prevederile art. 6 alin. (6) C. civ., care consacră că dispoziţiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior, ce decurg din raporturile de proprietate, sub acest aspect, neputând fi primită apărarea că o atare acţiune nu putea fi formulată de către moştenitori, ci doar de către proprietar.

Nici critica recurentului în sensul că, în cadrul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu ar fi lămurit consecinţele juridice ale nesoluţionării până în prezent a notificării formulate de C. în temeiul Legii nr. 18/1991 nu subzistă, corect instanţa de apel a reţinut că C. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cu respectarea termenului instituit de art. 22 alin. (1) din acest act normativ, notificarea nr. x/11.06.2001, reiterată de moştenitorii săi la data de 10.11.2016, şi respinsă, prin Dispoziţia nr. 2571/11.07.2017, de către Primarul mun. Iaşi, dar nu pentru motivul că notificatorul nu este îndreptăţit la restituirea în natură ori prin echivalent a terenului în suprafaţă de 2900 m.p., situat în Iaşi, str. x, şi a construcţiilor situate pe acesta, ci doar motivat de faptul că Municipiul Iaşi nu mai are calitatea de deţinător al imobilului a cărui restituire se solicită prin notificare, întreaga suprafaţă de teren făcând obiectul titlului de proprietate nr. x, emis în beneficiul autoarei intimatului B., iar solicitantul nu a făcut dovada deţinerii, la data preluării abuzive, a unei suprafeţe de teren mai mari decât cea pentru care s-a reconstituit deja dreptul de proprietate în favoarea numitei D. (suprafaţă înstrăinată de aceasta anterior constatării nulităţii absolute a titlului de proprietate, prin decizia civilă nr. 930/18.05.2001 a Curţii de Apel Iaşi).

Pe de altă parte, art. 43 din Legea nr. 165/2013 prevede că cererile depuse în temeiul art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi care nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, se transmit comisiilor constituite pe lângă autorităţile publice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că devine incident în cauză dreptul de acrescământ şi că reclamanta nu poate să îşi legitimeze calitatea procesuală activă în cadrul unei astfel de acţiuni până la data la care va fi emisă o hotărârea comisiei judeţene de fond funciar a judeţului Iaşi sau un ordin al prefectului judeţului Iaşi prin care să fie soluţionată favorabil notificarea formulată.

Nu se poate reţine astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind încălcate normele de drept material incidente în privinţa aplicării ratione tempore a prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, corect fiind reţinut că raţiunea acestui text de lege, invocat drept temei juridic de către reclamanta A., nu a fost aceea de a institui o situaţie juridică nouă pentru înstrăinător, astfel încât aplicarea ratione tempore a art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 să depindă de data înstrăinării terenului de către cel al cărui titlu de proprietate a fost anulat, astfel cum în mod eronat apreciază numitul B., ci, atât timp cât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (care a introdus acest articol), reclamantul se regăseşte în situaţia fostului proprietar rămas fără teren, poate invoca aplicarea art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, dacă şi celelalte condiţii instituite de legiuitor sunt îndeplinite, indiferent de data anulării titlului de proprietate şi, mai mult, de data încheierii actelor de înstrăinare, nefiind vorba, într-o asemenea ipoteză, de o retroactivitate a legii civile.

De asemenea, nu subzistă critica din cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, recurentul apreciind în mod nejustificat că în condiţiile în care legea precizează că această acţiune ar putea fi formulată doar de fostul proprietar rămas fară teren, extinderea legitimării procesuale active şi la moştenitorii fostului proprietar excede cadrului reglementat de această lege în privinţa reglementării procesuale active.

Nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate susţinerea recurentului pârât privind reţinerea în considerentele de la pagina 15 din decizia instanţei de apel a faptului că prin dispoziţia Primarului municipiului Iaşi nr. 2571/2017, coroborată cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2001 şi y/2017* s-ar fi realizat o recunoaştere indirectă a dreptului de proprietate al antecesorului lui C. asupra suprafeţei de teren în discuţie, ca de altfel, nici susţinerea că recunoaşterea unui drept de proprietate asupra unui imobil teren se face în condiţiile legii civile doar prin recunoaştere directă, respectiv prin emiterea unui titlu de proprietate în acest sens, nefiind menţiuni susceptibile de a fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 554 din data de 8 decembrie 2022 şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât B., parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON, dovedite, către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 554 din data de 8 decembrie 2022 şi a încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.