Interpretation of ambiguous one-year duration clause in copyright assignment contract versus audiovisual adaptation agreement under Civil Code and Copyright Law

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2019, la data de 20.02.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. să se constate încetarea efectelor juridice, prin împlinirea termenului contractual, a contractului de cesiune a drepturilor de autor din 10.11.2012, privind drepturile patrimoniale de autor aferente romanului original "C.", de la data de 10.11.2013.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1730/04.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâta B. la plata sumei de 5670,47 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1730/04.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B., şi D. S.R.L., ca nefondat.

A obligat apelantul la 5864 RON către intimata B. reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se apreciază că decizia nr. 1987/A din 21.12.2022 a Curţii de apel conţine considerente decizorii contradictorii în sensul că instanţa de apel a reţinut că, în privinţa dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producţie - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu şi dreptul de realizare a filmului), dar, în acelaşi timp, reţine şi că preţul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde rezultă, în contradicţie cu primul aspect reţinut, că dreptul de realizare a filmului a făcut şi el obiectul cesiunii.

Această contradicţie face imposibilă urmărirea şi verificarea raţionamentului instanţei de apel întrucât, în măsura în care şi dreptul de realizare a filmului ar fi făcut obiect al cesiunii, atunci şi acesta ar fi trebuit să fie supus termenului de 1 an, iar nu doar dreptul de realizare a scenariului, aşa cum s-a reţinut prin decizie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se consideră că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1266, art. 1270 şi art. 1272 alin. (1) N. C. civ., prevederile art. 1268 alin. (3) N. C. civ.

Se arată că, în primul rând, clauza din contract cu privire la întinderea în timp a efectelor acestuia a fost clar exprimată, nefiind necesar să se recurgă la interpretarea voinţei părţilor.

În acest sens, concluzia Curţii de Apel Bucureşti este contrară dispoziţiilor art. 1270 N. C. civ., potrivit cărora contractul produce efecte obligatorii între părţi, de principiu nefiind permis niciunui terţ (nici măcar unei instanţe) să modifice efectele produse de manifestările de voinţe concordante ale părţilor.

În al doilea rând, se consideră că instanţei nu îi este permis să recurgă la dispoziţiile art. 1266 N. C. civ., respectiv art. 1272 alin. (1) N. C. civ., pentru a completa un act juridic, adăugând efecte neprevăzute de părţi la momentul încheierii sale.

Suplimentar, prin interpretarea oferită clauzei referitoare ia durata efectelor contractului, se mai susţine că instanţa a creat serioase dubii de validitate a acestui act juridic. Or, potrivit dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) N. C. civ. clauzele unui contract trebuie să fie interpretate în sensul în care pot produce efecte (juridice).

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 8/1996, "contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea (...) durata şi întinderea cesiunii". Absenţa unor asemenea precizări reprezintă o încălcare a prevederilor art. 42 din Legea nr. 8/1996 - normă de ordine publică.

Se conchide în sensul că, interpretarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti contractului creează (în mod nepermis) motive de nevalabilitate a acestui act juridic.

Referirea Curţii de apel la "cedarea drepturilor menţionate în contract pe o perioadă de un an, până la 10.11.2013, nu poate fi înţeleasă în sensul că adaptarea audiovizuală într-o operă cinematografică, realizarea acesteia, proiecţia şi comunicarea publică trebuia să fie aduse la îndeplinire în acel an, fiind o obligaţie imposibil de îndeplinit cu respectarea termenului" nu poate fi acceptată pentru că acest contract, este unul de adeziune, redactat de intimata pârâtă A.A.W. (în calitate de profesionist) şi astfel de contracte de adeziune se interpretează "contra stipulantem" potrivit art. 1269 alin. (2).

Dacă intimata pârâtă B. a considerat necesar ca termenul contractual să fie de un an înseamnă că putea să-şi îndeplinească obligaţiile de rezultat (scrierea operei derivate - scenariul) şi cele de mijloace (furnizarea mijloacelor necesare, tehnice şi financiare, negocierea contractelor cu casa de producţie, regizor, compozitor, editor, etc) în acest interval de timp.

Această chestiune "dacă este sau nu o obligaţie imposibil de îndeplinit realizarea unui film într-un an sau care e intervalul de timp în care, în medie se realizează un film" deşi este un aspect factual, putea fi pusă în discuţia părţilor măcar de către completul de divergenţă care a judecat cauza ia ultimul termen de judecată.

De altfel, e nedisputat de părţi faptul că în data de 02.04.2013 proiectul a fost selecţionat pentru finanţare de Centrul Naţional al Cinematografiei cu un credit alocat de 790.000 RON, regizor E., scenarist F. şi producător G.. Aceasta înseamnă că opera derivată - scenariul era definitivată deja devreme ce a putut face obiectul evaluării într-un concurs de finanţare.

Se consideră că, faţă de reţinerile Curţii de apel în sensul că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător, contractul nu este unul de adaptare audiovizuală", se pune problema, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. a calificării juridice a intre două contracte numite, şi anume contractul de cesiune în vederea adaptării operei într-un scenariu conform art. 40 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 şi contractul de adaptare audivizuală conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996;

Se susţine că, dacă acest contract e calificat greşit din punct de vedere juridic, atunci întregul eşafodaj de norme aplicabile tipului de contract este şi el, la rândul lui eronat.

De asemenea, că natura contractului din 10.11.2012 relevă că suntem în prezenţa unui contract complex de adaptare audio-vizuală3 încheiat intre recurentul reclamant si intimata-pârâtă B., caz in care intimata B. are calitatea de Producător (cum de altfel e denumită şi în contract) şi i se aplică regulile prevăzute de art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; are un mandat expres de a negocia cu terţii creatori de opere derivate, e adevărat, fără implicarea autorului cum a remarcat şi Curtea de Apel, dar limitat în timp, adică până la 10 noiembrie 2013.

Se conchide că nu suntem în ipoteza unei simple cesiuni a dreptului de autor, caz în care, într-adevăr s-ar fi aplicat regulile de la art. 40-42 din Legea nr. 8/1996; contractul de adaptare audio-vizuală are un caracter intuitu personae astfel cum s-a afirmat atât în doctrina română cât şi în cea franceză, de asemenea, nu se poate accepta raţionamentul Curţii în sensul că s-ar fi putut acorda dreptul de a adapta, adică de a crea o operă derivată - scenariul - oricui. Dreptul de adaptare audiovizuală, de a scrie un scenariu, se acordă unei persoane care are însuşirile artistice necesare să facă o operă derivată de calitate, care a acumulat experienţă în lumea filmului şi/sau are studii de specialitate, etc.

Având în vedere acest caracter intuitu personae nu era posibil ca transmiterea calităţii de producător de la intimata B. la G. să fi avut loc doar cu acceptul autorului iniţial şi în baza unui contract de mandat în vigoare, cum s-a şi întâmplat în intervalul 10.11.2012-11.11.2013 cât contractul iniţial a fost în vigoare. Cesiunile ulterioare către H. S.R.L. şi către intimata pârâtă S.C. D. S.R.L. nu au mai fost ratificate de recurentul reclamant A., deci au avut loc fără "autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente" conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

În subsidiar, se arată că, dacă instanţa de recurs nu va reţine aspectele învederate privind contractul de adaptare sau va considera că cesiunea coexistă cu adaptarea audiovizuală în temeiul aceleiaşi manifestări de voinţă, se consideră că instanţa de apel nu a făcut aplicarea caracterului exclusiv al cesiunii, astfel cum rezultă din conţinutul art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Astfel, în temeiul acestui text, "însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenit şi nici nu poate cesiona dreptul respectiv unei alte persoane".

Per a contrario, rezultă că, după ce contractul de cesiune a expirat prin ajungere la termen, autorul poate utiliza opera primă, toate drepturile avute înainte de cesiune revin în plenitudine, inclusiv acela de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei şi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (art. 10 lit. a)-d) din Legea nr. 8/1996), iar faptele/actele juridice ale foştilor cesionari nu sunt încălcări ale contractului/depăşiri ale limitelor mandatului, ci intră pe târâm delictual.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. în baza art. 490 coroborat cu art. 205 şi 4711 alin. (3) C. proc. civ., a depus întâmpinare faţă de recursul promovat în cauză, solicitând instanţei următoarele:

1. admiterea excepţiei nulităţii recursului conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

2. respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile nr. 1987/21.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2019;

3. obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Intimata pârâtă D. S.R.L, prin reprezentant convenţional, avocat I., a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. .

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra excepţiei nulităţii recursului invocată de intimatele pârâte, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare, intervine sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În cauză, reclamantul A. a indicat ca prim motiv de recurs faptul că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, indicând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi dezvoltând critica în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că, în privinţa dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producţie - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu şi dreptul de realizare a filmului), dar, în acelaşi timp, reţine şi că preţul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde rezultă, în contradicţie cu primul aspect reţinut, că dreptul de realizare a filmului a făcut şi el obiectul cesiunii.

Pe de altă parte, s-a criticat de către recurentă faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre cu aplicarea eronată a prevederilor art. 1266, art. 1270 şi art. 1272 alin. (1) N. C. civ., a prevederilor art. 1268 alin. (3) N. C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cum aceste motive de recurs invocate pot fi încadrate de către instanţa de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., şi anume, în cazurile de la art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A..

Pe fondul recursului, se constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la prima critică invocată, privind incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se invocă existenţa unor considerente decizorii contradictorii în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că, în privinţa dreptului de realizare a filmului, B. ar fi dobândit doar un drept de a negocia contractul cu casa de producţie - de unde, implicit, rezultă că obiectul cesiunii ar fi fost doar dreptul de adaptare într-un scenariu (iar nu şi dreptul de realizare a filmului), dar, în acelaşi timp, reţine şi că preţul de 2% din bugetul filmului ar fi fost datorat în schimbul dreptului de ecranizare - de unde ar rezulta în contradicţie cu primul aspect reţinut, că dreptul de realizare a filmului a făcut şi el obiectul cesiunii.

Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care se întemeiază acest motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Se reţine că, din perspectiva acestui motiv de recurs, contradicţia, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte acest prim motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justificau hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a ilustrat raţionamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat că în speţă, contractul nu este unul de adaptare audiovizuală a operei reclamantului de către pârâta din cauză (romanul original "C."), reţinându-se că reclamantul a cedat, iar pârâta a cesionat pentru un an dreptul de reproducere integrală sau parţială a operei în vederea adaptării într-un scenariu, iar în ceea ce priveşte dreptul de a realiza un film bazat pe acest scenariu, de proiecţie, transmitere şi comunicare publică a acestui film, pârâta a dobândit dreptul de a negocia "contractele cu casa de producţie, regizor, compozitor, editor, fără implicarea autorului.

Aşadar, se constată că acele considerente cu privire recurentul susţine că ar fi contradictorii (şi anume cele în care curtea de apel a reţinut durata de un an, dar, în acelaşi timp, şi faptul că pentru opera literară, autorul va primi o remuneraţie care va consta în 1.000 euro la prima zi de filmare şi, pentru dreptul exclusiv de ecranizare, 2% din bugetul filmului, care se va plăti la 30 de zile de la prima zi de filmare) nu sunt susceptibile de a genera casarea deciziei atacate, neexistând o atare contradicţie între considerente, întrucât instanţa a reţinut care sunt efectele contractului şi durata acestuia, şi nu obiecte diferite ale cesiunii.

Aşadar, nu subzistă motivul de recurs invocat.

În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică de fapt interpretarea pe care instanţa de apel o dă contractului de cesiune încheiat la data de 10.11.2012, arătând că interpretarea dată de instanţa de apel este în sensul că cedarea drepturilor din contract pe o perioadă de 1 an nu poate să echivaleze cu realizarea întregului film, ci doar cu cea a scenariului, realizarea filmului având loc abia în 2018.

Instanţa de apel în mod just a considerat că există o redactare deficitară a contractului încheiat între părţi la 10.11.2012, situaţie ce a determinat şi o anumită neclaritate a raporturilor juridice şi a întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Nu subzistă criticile formulate de recurent în memoriul de recurs, fiind interpretate în mod just prevederile art. 1270 C. civ., deoarece, în primul rând, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, clauza contractuală relativă la întinderea în timp a efectelor acestuia a fost neclar exprimată, fiind necesar să se recurgă la interpretarea voinţei părţilor.

Astfel, reţinerea Curţii de Apel Bucureşti este conformă dispoziţiilor art. 1270 C. civ., ce consacră principiul forţei obligatorii între părţi, nefiind vorba de modificarea efectelor produse de manifestările de voinţe concordante ale părţilor, aşa cum susţine recurentul.

Pe de altă parte, şi prevederile art. 1.266, art. 1268 alin. (3) şi art. 1.272 alin. (1) din C. civ. au fost corect interpretate de instanţa de apel care a reţinut că cedarea drepturilor stipulate în contract pe o durată de un an, până la 10.11.2013, nu poate fi interpretată în sensul că adaptarea audiovizuală într-o operă cinematografică, realizarea acesteia, proiecţia şi comunicarea publică trebuia să îndeplinite în acel an, constituind o obligaţie imposibil de îndeplinit cu respectarea termenului, astfel încât clauza trebuie înţeleasă în sensul în care contractul poate produce efecte în mod raţional şi în circumstanţe rezonabile.

Aşadar, nu subzistă motivul de recurs invocat în sensul că interpretarea oferită de Curtea de Apel Bucureşti contractului ar crea în mod nepermis motive de nevalabilitate a acestui act juridic, în mod just instanţa reţinând că ceea ce era supus termenului de un an era adaptarea operei într-un scenariu de către pârâtă, că pârâta a realizat în termen opera derivată scenariu şi a demarat actele necesare obţinerii finanţării şi identificării casei de producţie şi regizorului în interiorul termenului de un an.

Nici susţinerea recurentului privind chestiunea factuală " dacă este sau nu o obligaţie imposibil de îndeplinit realizarea unui film într-un an sau care e intervalul de timp în care, în medie se realizează un film" despre care se afirmă că putea fi pusă în discuţia părţilor măcar de către completul de divergenţă care a judecat cauza ia ultimul termen de judecată, nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, fiind susţineri de fapt ce nu pot fi suspuse cenzurii instanţei de recurs, ca de altfel şi cele invocate privind faptul că în data de 02.04.2013 proiectul a fost selecţionat pentru finanţare de Centrul Naţional al Cinematografiei.

Se mai consideră în mod neîntemeiat că, faţă de reţinerile Curţii de apel în sensul că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător", contractul nu este unul de adaptare audiovizuală", se pune problema, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. a calificării juridice a două contracte numite, şi anume contractul de cesiune în vederea adaptării operei într-un scenariu, conform art. 40 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 şi contractul de adaptare audiovizuală conform art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; şi că, dacă acest contract e calificat greşit din punct de vedere juridic, atunci întregul eşafodaj de norme aplicabile tipului de contract este şi el, la rândul lui eronat, susţineri neîntemeiate pentru argumentele mai sus redate.

Astfel, natura contractului de cesiune din 10.11.2012 nu poate conduce la concluzia că suntem în prezenţa unui contract complex de adaptare audio-vizuală încheiat intre recurentul reclamant şi intimata-pârâtă B., aşa cum susţine recurentul, ce ar face aplicabile regulile prevăzute de art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996; ci, aşa cum reţine instanţa de apel, suntem în ipoteza unei cesiuni a dreptului de autor, şi cu toate că pârâta B. a încheiat contractul în calitate de "producător", contractul nu este unul de adaptare audiovizuală de către această pârâtă a operei reclamantului (romanul original "C.", reclamantul cedând, iar pârâta cesionând pentru un an dreptul de reproducere integrală sau parţială a operei în vederea adaptării într-un scenariu, iar în ceea ce priveşte dreptul de a realiza un film bazat pe acest scenariu, de proiecţie, transmitere şi comunicare publică a acestui film, pârâta dobândind dreptul de a negocia "contractele cu casa de producţie, regizor, compozitor, editor, fără implicarea autorului."

Nu subzistă nici susţinerea reclamantului în sensul că actul încheiat între părţi are caracter intuitu personae, neputându-se vorbi de o încălcare a art. 69 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 în ce priveşte cesiunile ulterioare către H. S.R.L. şi către intimata pârâtă S.C. D. S.R.L..

Se mai arată de recurent că instanţa de apel nu a făcut aplicarea caracterului exclusiv al cesiunii, astfel cum rezultă din conţinutul art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, susţinere ce este nefondată. Curtea corect a reţinut că reclamantul este îndreptăţit să pretindă remuneraţia din contract, drept pe care tribunalul nu i-l putea recunoaşte şi realiza prin sentinţa pronunţată, deoarece cererea de chemare în judecată nu puţea fi calificată ca o acţiune în executarea contractului, ci ca acţiune în despăgubiri rezultând din delictul constând în încălcarea drepturilor de autor, cuantificate ca triplu al sumelor legal datorate, astfel că nu se poate considera că faptele/actele juridice ale foştilor cesionari nu sunt încălcări ale contractului/depăşiri ale limitelor mandatului, ci intră pe târâm delictual.

Considerând ca fiind judicioase argumentele curţii legate de faptul că pârâtele nu au încălcat drepturile morale şi patrimoniale de autor ale reclamantului şi că au acţionat pe tărâm contractual, şi nu delictual, nu se va da eficienţă nici acestui motiv de recurs invocat.

Pentru aceste considerente, se va respinge excepţia nulităţii recursului, în baza art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere prevederile art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă B., având în vedere că acestea sunt disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, recursul fiind soluţionat la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1987A din data de 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.