Statutory limitation period start for damages claim regarding defective property valuation in restitution proceedings
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the State’s appeal, upholding the appellate court’s rejection of the State’s claim for damages against the National Agency for Property Restoration. The dispute concerned a claim by the Ministry of Finance for compensation regarding the overvaluation of a nationalized property in a restitution procedure, with the State arguing that the statute of limitations began only upon notification of the valuation discrepancy in 2021, whereas the defendant invoked the extinction of the right to action. Relying on Article 8(1) of Decree No. 167/1958, the court held that the prescription period commenced at the time the unlawful act (the defective evaluation report) and the liable party became objectively knowable—specifically at the issuance of the restitution decision in 2009—because the State’s representatives in the Central Commission for the Establishment of Compensation had the legal duty and capacity to detect irregularities in the valuation standards at that time, rendering the 2021 audit findings irrelevant to the start of the limitations period.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 1 din C. civ; Statutory limitation period start for damages claim regarding defective property valuation in restitution proceedings: The dispute concerned a claim by the Ministry of Finance for compensation regarding the overvaluation of a nationalized property in a restitution procedure, with the State arguing that the statute of limitations began only upon notification of the valuation discrepancy in 2021, whereas the defendant invoked the extinction of the right to action. Relying on Article 8(1) of Decree No. 167/1958, the court held that the prescription period commenced at the time the unlawful act (the defective evaluation report) and the liable party became objectively knowable—specifically at the issuance of the restitution decision in 2009—because the State’s representatives in the Central Commission for the Establishment of Compensation had the legal duty and capacity to detect irregularities in the valuation standards at that time, rendering the 2021 audit findings irrelevant to the start of the limitations period.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded and upholding the lower court's decision.
Full text
Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 13 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 128.724,3 RON, reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea preţului imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/11.06.2008 întocmit de către S.C. A. S.R.L. şi valoarea de 495.187 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 1.439 mp şi construcţii existente, în suprafaţă utilă de 322,78 mp, situat pe str. x, Alba Iulia, jud. Alba, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
Prin întâmpinarea depusă la 15 noiembrie 2021, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.
La 11 februarie 2022, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L., B. şi C..
La termenul de judecată din 15 februarie 2022, instanţa respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca tardiv formulată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 173 din 15 februarie 2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 1332A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 173 din 15 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 1332A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.
A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.
Recurentul a învederat că instanţa de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, în sistemul Decretului nr. 167/1958, începutul prescripţiei are caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv, după caz, mixt, de vreme ce art. 7 prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune."
A susţinut că, din interpretarea normei menţionate rezultă că naşterea dreptului la acţiune are loc la data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este reprezentat de momentul la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.
Recurentul a mai arătat că regula prevăzută de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: unul subiectiv, constând în data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, dar şi pe cel care răspunde de ea, precum şi unul obiectiv, reprezentat de momentul la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici dacă, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.
Chiar dacă intimata s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, având doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (organul emitent al deciziei de despăgubire şi a titlurilor de conversie), aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.
Pe de altă parte, la data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
Selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după cum a lăsat să se înţeleagă instanţa de apel în considerentele deciziei sale. Iar cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că aceştia aveau sau trebuiau să aibă o competenţă profesională similară unui expert evaluator autorizat şi acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică, pe fond, a identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluare a imobilelor expertizate, depăşeşte, prin interpretare, cadrul legal stabilit de legiuitor.
Recurentul a menţionat că prin normele de reglementare nu s-a stabilit, ca o condiţie esenţială, ca membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie şi experţi evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR, iar, în această calitate, să supervizeze rapoartele de expertiză întocmite pentru acordarea despăgubirilor.
A arătat că acesta este motivul pentru care membrii Comisiei nu au identificat prejudiciul la momentul omologării raportului de expertiză, neexistând posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia la data emiterii titlului de despăgubire sau a titlului de conversie, astfel cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.
Recurentul a învederat că din considerentele deciziei recurate rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul Lege nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanţi nu doar că puteau să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, dar aveau şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare.
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
De asemenea, a susţinut că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurenţii erau în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.
Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.
Cu privire la aspectul reţinut de instanţa de apel cum că decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii are relevanţă în cauza de faţă, prin raportare la similitudinea chestiunilor litigioase, respectiv repararea unei pagube cauzate bugetului de stat, recurentul a arătat că raţionamentul care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune îşi are izvorul în interpretarea eronată a unor paragrafe ale deciziei menţionate, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegate prin această decizie şi de materia în care a fost pronunţată (interpretarea art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social).
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin rezoluţia din 8 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 28 septembrie 2023.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.
Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).
Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).
Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de suma de constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Alba Iulia, str. x, jud. Alba, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 11 iunie 2008 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 11 iunie 2008 întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.
Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 5188 din 23 aprilie 2009, respectiv titlurile de conversie nr. 1061 şi nr. 1062 5003 din 5 octombrie 2009 şi titlurile de plată nr. x şi nr. 548 din anul 2009.
Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 173 din 15 februarie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1332A din 6 octombrie 2022, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 173 din 15 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii deciziei de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurenţii puteau să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, aceştia având, totodată, şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze existenţa anumitor neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziţie mecanismele legale şi administrative reglementate de lege în acest sens.
Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum şi la circumstanţele cauzale ale speţei.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, decizia de despăgubire nr. 5188 din 23 aprilie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 1061 şi nr. 1062 5003 din 5 octombrie 2009 şi titlurile de plată nr. x şi nr. 548 din anul 2009.
Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.
Contrar susţinerilor recurenţilor, reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.
Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2009, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L. la 11 iunie 2008, emiţând decizia nr. 5118, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat.
Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de S.C. A. S.R.L. la 11 iunie 2008, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.
Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către S.C. A. S.R.L. la 11 iunie 2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat la 28 septembrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.
Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.
Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.
În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."
Contrar susţinerilor recurentului, această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.
Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.
Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de S.C. A. S.R.L. la 11 iunie 2008, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. D. S.R.L. la 28 septembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.
Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 5188 din 23 aprilie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor nr. 1061 şi nr. 1062 din 5 octombrie 2009, reprezentând titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.
Pentru cele expuse anterior, Înalta Curte nu va primi nici critica recurentului cu privire la lipsa incidenţei în prezenta cauză a dezlegărilor din cuprinsul deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţate în recurs în interesul legii, în raport de care instanţa de apel a acreditat considerentele sentinţei tribunalului în această privinţă.
Înalta Curte nu va valida criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.
Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de E., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 5188 din 23 aprilie 2009.
De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.
Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
În raport de aceste aspecte relevate, contrar susţinerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.
Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, la 28 septembrie 2020, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1332A din 6 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1332A din 6 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.