Limitation period for state compensation claim for overvalued expropriated property: start date tied to knowledge of damage and liable party, not control audit

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 23 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 491.996 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 921.729 RON (preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare), şi valoarea de 429.733 RON, reprezentând preţul stabilit prin raportul întocmit cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului în suprafaţă de 153,63 mp şi casă, situat în Bucureşti, Şoseaua Colentina 3C, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie, până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie, până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai săi, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare nr. x din 12 august 2010 în dosarul nr. x C. civ., ce a condus la emiterea deciziei nr. 8925 din 7 octombrie 2010. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 506 din 7 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, şi a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1761A din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 506 din 7 aprilie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, întrucât curtea de apel, deşi a menţinut soluţia tribunalului în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, a modificat considerentele sentinţei, stabilind un alt moment de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripţie.

Spre deosebire de instanţa de fond, care a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune curge de la data emiterii titlului de conversie, curtea, menţinând soluţia pronunţată de această instanţă asupra excepţiei prescripţiei, a constatat că termenul de prescripţie curge de la momentul verificării modului de cheltuire a resurselor financiare ale statului prin raportul Curţii Conturi din anul 2013 sau, cel mai târziu, de la momentul confirmării acestui raport prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, când recurentul trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită şi ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) şi pe pârâta răspunzătoare.

Însă, dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal are ca obiect pretenţii, solicitate în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, nefiind formulate capete de cerere care să fie contestate prin actele avute în vedere de instanţa de control judiciar sub acest aspect.

Deşi curtea de apel, prin decizia recurată, a respins, ca nefondat, apelul, substituind motivarea sentinţei şi reţinând că, deşi sunt corecte criticile ce vizează stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, întrucât, la data emiterii titlului de conversie nu era în măsură să cunoască dacă suma nu era integral datorată, ci că era rezultatul unei maniere cuplabile de evaluare, a constatat că momentul de început al termenului de prescripţie este, cel mai târziu, de la momentul confirmării raportului de verificare dispus a fi efectuat de către Curtea de Conturi, ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ., referitoare la prescripţia extinctivă. În aplicarea acestor norme de drept material, recurentul a criticat decizia curţii din perspectiva faptului că ar fi reţinut în mod greşit că momentul de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia a început să curgă, cel mai târziu, de la data confirmării raportului Curţii de Conturi prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Recurentul a învederat că, cerinţa esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este reprezentată de existenţa prejudiciului, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, direct şi personal, să nu fi fost reparat încă şi să rezulte din încălcarea unui drept sau interes legitim.

Cât timp instanţa de apel a calificat cererea de despăgubiri a reclamantului ca fiind de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, a apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care nu îi aparţin, ci a instituţiilor sale.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a susţinut că, în materie, sunt aplicabile normele dreptului public, potrivit cărora acesta are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A apreciat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar celui efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 martie 2013, acest aspect nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi identificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare, respectiv reevaluarea de către un expert autorizat ANEVAR a rapoartelor realizate în această manieră, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul a arătat că reies din circumstanţele cauzei raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Însă, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de către intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

A apreciat că această concluzie se răsfrânge şi asupra sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosar în care recurentul, deşi nu a fost parte şi nici nu a fost notificat cu privire la existenţa hotărârii judecătoreşti menţionate, nu putea iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât această măsură a fost stabilită ulterior, ca urmare a verificării de către preşedintele ANRP a tuturor rapoartelor de evaluare ce au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, prin expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 3 martie 2023, în termenul procedural, comunicată, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluţia din 8 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 28 septembrie 2023.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin intermediul acestora, recurentul a susţinut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, deşi curtea a menţinut soluţia pronunţată de tribunal asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către intimată, a modificat considerentele sentinţei şi a stabilit un alt moment de la care a apreciat că începe să curgă termenul de prescripţie.

În sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt contradictorii considerentele care nu cuprind argumente juridice apte să susţină soluţia instanţei, determinând imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Această ipoteză nu se regăseşte în speţă.

Înalta Curte constată că, prin motivele de apel invocate, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către intimată, arătând că, deşi tribunalul a reţinut că momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea este cel al comunicării deciziei nr. 168/GB din 18 ianuarie 2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa diferenţelor între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea reală a acestora, stabilită conform Standardelor internaţionale de evaluare, a apreciat că începutul curgerii termenului de prescripţie este cel al emiterii titlului de conversie, 19 mai 2011.

Recurentul a invocat în apel decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o speţă similară, prin care a arătat că s-a reţinut că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, împrejurare ce presupune ca cel păgubit să fie chemat să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui răspunzător în termenul prescris de lege.

Prin prisma acestor statuări, recurentul a arătat că, în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, de la data emiterii titlului de conversie.

Învestită fiind cu soluţionarea acestor motive de apel, curtea a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei, reţinând că, deşi criticile reclamantului în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie sunt corecte, prescripţia rămâne împlinită, chiar şi în raport de reperul de la care trebuia calculat termenul de 3 ani, relevant fiind pentru curgerea termenului de prescripţie momentul de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Curtea a reţinut, contrar celor statuate de instanţa de fond, că la momentul emiterii titlurilor de conversie, reclamantul nu era în măsură să ştie că suma nu era integral datorată, dată fiind maniera culpabilă de evaluare a cuantumului datorat.

Instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei sale că, de vreme ce autoritatea însărcinată cu verificarea modului de cheltuire a resurselor financiare ale statului (Curtea de Conturi) a fost în măsură să cunoască, în urma controlului efectuat, existenţa unui prejudiciu rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilelor în cadrul procedurilor de despăgubire, conform legilor de reparaţii referitoare la imobilele preluate abuziv de stat, a apreciat că acela este momentul de la care statul ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.

Încunoştinţarea reclamantului despre această situaţie, după trecerea mai multor ani de la control a fost considerată că nu are semnificaţia faptului că nu ar fi putut fi înştiinţat de la momentul constatărilor făcute de Curtea de Conturi prin raportul din anul 2013 sau, cel mai târziu, de la data confirmării acestui raport prin hotărârea Curţii de Apel din anul 2014, astfel că, după pronunţarea sentinţei nr. 2767/17.10.2014 de către această instanţă, trebuia să cunoască paguba (chiar dacă întinderea acesteia putea fi stabilită şi ulterior, eventual în cadrul procesului de recuperare a sumelor) şi pe intimata răspunzătoare.

Contrar susţinerilor recurentului, o atare motivare a deciziei recurate este corespunzătoare cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, prin judecata realizată, curtea a dat prevalenţă efectului devolutiv al apelului, procedând la o nouă evaluare a cauzei, în raport de dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., prin examinarea chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii în primă instanţă şi invocate în apel.

Deşi nu şi-a însuşit considerentele tribunalului, a păstrat soluţia acestei instanţe cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în virtutea caracterului devolutiv al apelului şi a rolului activ consacrat prin art. 22 C. proc. civ., substituind, prin argumente proprii, motivarea soluţiei.

Prin art. 479 alin. (1) C. proc. civ. s-a atribuit instanţei de apel rolul de a examina soluţia atacată sub aspectul temeiniciei şi al legalităţii, respectiv de a verifica dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea de fond concordă cu probele administrate, dacă a fost corespunzător stabilită, şi dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii.

În speţă, din considerentele deciziei recurate reies cu claritate argumentele pentru care instanţa de apel a statuat asupra momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, care, deşi este distinct de raţionamentul primei instanţe, se subsumează obligaţiei legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, curtea a constatat că momentul la care reclamantul putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe pârâta răspunzătoare de producerea acesteia se situează, cel mai târziu, după emiterea sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respectiv ulterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi, care a constatat existenţa prejudiciului, rezultat din evaluarea necorespunzătoare a imobilelor în procedura de despăgubire.

Ca atare, din moment ce considerentele deciziei recurate susţin soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentului, indiferent de momentele de referinţă la care s-au raportat instanţele anterioare, nu se poate reţine o motivare contradictorie prin prisma motivului de recurs invocat.

De altfel, argumentele recurentului nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, astfel că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ., prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de suma constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, Şos. Colentina 3 C, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 12 august 2010 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către expertul autorizat, prepus al pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din nr. 5563 din 12 august 2010, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2010, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlul de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 506 din 7 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1761A din 23 noiembrie 2022, fiind respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 506 din 7 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reţinându-se că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data întocmirii raportului Curţii de Conturi, în anul 2013 sau, cel mai târziu, de la momentul confirmării acestui raport prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În cauză, decizia de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2010 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia a fost eliberat titlul de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a validat raportul de evaluare întocmit de expertul A., emiţând decizia nr. 8925 din 7 octombrie 2010, prin care a stabilit emiterea titlului de despăgubire în favoarea foştilor proprietari ai imobilului expertizat, la 19 mai 2011 fiind emis titlul de conversie nr. 560.

Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de expertul A. la 12 august 2010, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Iar recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, trebuia să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu titlu de despăgubire au fost corect determinate prin raportul efectuat la 12 august 2010, respectiv cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, potrivit atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, în mod greşit acesta a susţinut că nu putea lua cunoştinţă despre producerea pagubei la momentul indicat de instanţa de apel, câtă vreme statul însuşi a instituit mecanismul de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv şi a iniţiat efectuarea unor verificări ulterior finalizării procedurii, prin Curtea de Conturi a României, din dispoziţia căreia a fost întocmit, de către S.C. B. S.R.L., la 6 noiembrie 2020, un nou raport de evaluare a imobilului în discuţie, conform Standardelor internaţionale de evaluare.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Prevalându-se de aspecte ce vizează imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei, care nu se subsumează intenţiilor legiuitorului, reglementate în art. 8 din Decretul nr. 167/1934, care a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei înăuntrul termenului de prescripţie, indicând, în mod greşit, ca moment de început al acestuia data la care a fost înştiinţat de despre existenţa creanţei, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021.

Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei menţionate, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de expertul A. în anul 2010, şi cea determinată ulterior, prin raportul de verificare efectuat de S.C. B. S.R.L. în anul 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent încă de la data întocmirii raportului din anul 2010 sau, cel mai târziu de la momentul confirmării acestui raport prin sentinţa nr. 2767 din 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de expertul A. la 27 iulie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 8925 din 7 octombrie 2005, respectiv a titlului de conversie nr. 560 din 19 mai 2011.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, contrar susţinerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către expertul C. în anul 2018, pe baza Standardele internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Contrar susţinerii recurentului, cu referire la sentinţa nr. 2767 din 17 octombie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014 (ce a vizat contestaţia împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în sarcina preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), se reţine că actul de control al Curţii de Conturi nu are relevanţă în privinţa momentului ce marchează curgerea prescripţiei, raportul de control al acestei instituţii constatând doar producerea pagubei, izvorul creanţei statului fiind reprezentat de actul juridic ce a generat paguba invocată (întocmirea defectuoasă a primului raport de evaluare).

În cauză, deşi criticile reclamantului ce vizează soluţia dată de instanţa de apel în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie sunt corecte, prescripţia rămâne împlinită, chiar şi în raport de reperul de la care trebuia calculat termenul de 3 ani, relevant fiind pentru curgerea termenului de prescripţie momentul de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, respectiv de la momentul emiterii titlurilor de conversie, reclamantul fiind în măsură să ştie că suma nu era integral datorată, dată fiind maniera culpabilă de evaluare a despăgubirilor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 1761A din 23 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.