Delictual restitution compensation claim dismissed as prescribed; state liability upheld, appeal rejected

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 23 august 2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 400.135,01 RON, reprezentând o parte din diferenţa dintre valoarea de 916.270 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/23.01.2009 întocmit în dosarul nr. x C. civ. de S.C. A. S.A., şi valoarea de 162.237 RON, stabilită cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren în suprafaţă de 392,95 mp şi construcţii demolate în suprafaţă de 70,92 mp, situat în Piteşti, Bd. x nr. 254 (bl. S9B), jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

La 11 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.A., B., C. şi D., iar la termenul de judecată din 21 aprilie 2022, tribunalul a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 608 din 21 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a S.C. A. S.A., B., C. şi D., ca tardiv formulată. A obligat-o pe pârâtă să plătească numitului B. suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1732A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 608 din 21 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-chemat în garanţie B., ca nefondate. A obligat-o pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, către intimatul B..

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 1732A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4.1 Recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

A arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este, cel mai târziu, cel al soluţionării contestaţiei formulate de către intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei Curţii de Conturi.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Prin prisma interpretării dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat, curtea de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia promovată de către intimată împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 şi a deciziei nr. 10 din 10 martie 2013 emise de Curtea de Conturi.

Recurentul a susţinut că argumentele instanţei de apel, ce vizează stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei de la data pronunţării sentinţei anterior menţionate nu satisfac cerinţele art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la acel moment nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către preşedintele intimatei a măsurii care viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de evaluare.

La data pronunţării sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nu se putea considera că raportul de evaluare nr. x din 23 ianuarie 2009, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, astfel că nu se putea vorbi despre existenţa unui prejudiciu la acel moment.

Nici la momentul emiterii deciziei nr. 10/2013 şi nici la momentul pronunţării sentinţei civile menţionate nu se putea vorbi despre existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă raportul de evaluare nr. x din 23 ianuarie 2009 era sau nu conform cu Standardele internaţionale de evaluare.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare. Astfel, recurentul era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

A susţinut că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii, prin raportul de reevaluare efectuat de firma S.C. E.. Aşadar, până la momentul la care a fost înştiinţat de către intimată, nu ar fi putut cunoaşte nici existenta şi nici întinderea prejudiciului, instanţa de apel în mod eronat apreciind că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Distinct de aceste aspecte, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ., prin aplicarea în cauză, atât a normelor acestui din urmă act normativ, cât şi a Decretului nr. 167/1958, dar şi a statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţată în recurs în interesul legii, respectiv a prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin decizia menţionată reţinându-se că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă dispoziţiilor legale care le-au instituit, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009. Or, curtea de apel a reţinut greşit că prescripţia este supusă dispoziţiilor acestui din urmă act normativ.

4.2 Recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Recurenta-pârâtă, invocând prevederile art. 483 şi următ. C. proc. civ., a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiei cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, susţinând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanţele de fond şi apel s-au raportat la suma solicitată de chematul în garanţie B., iar nu la amploarea şi durata cauzei, conform art. 147 din Statul profesiei de avocat.

Or, pricina nu prezenta caracter de noutate, iar între munca prestată de avocat şi onorariul acestuia trebuie să existe echivalenţă.

A invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, prin care s-a statuat că instanţa are prerogativele de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, cenzurarea fiind necesară dacă respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea care a căzut în pretenţii.

Recurenta a făcut referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, asupra pretenţiilor privitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil.

A susţinut că spezele de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea grea pentru bugetul său, care este parte integrantă a bugetului de stat, care asigură resursele necesare funcţionării instanţelor de judecată.

A afirmat că aceste cheltuieli de judecată sunt în sarcina statului, care este partea care a pierdut procesul şi în sarcina căruia se poate reţine culpa procesuală, în sensul art. 453 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursul Ministerului Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluţia din 16 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 28 septembrie 2023.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

6.1 În ceea ce priveşte excepţia de nulitate a recursului reclamantului, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să o respingă, reţinând că, din verificarea conţinutului cererii de recurs formulate de această parte în cauză, se constată că ceea ce s-a criticat a fost greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care a validat soluţia tribunalului asupra excepţiei dreptului material la acţiune şi a constatat că acţiunea civilă promovată în cauză este prescrisă prin raportare la data soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei Curţii de Conturi a României nr. 10/10.03.2013, prin sentinţa nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, precum şi a normelor de procedură prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., respectiv a încălcării efectelor deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cum toată construcţia motivelor de recurs a fost făcută prin prisma acestor dispoziţii legale, pretins încălcate, Înalta Curte urmează a examina recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

6.2 Asupra excepţiei de nulitate a recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, invocate de către intimatul-chemat în garanţie B., Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În susţinerea excepţiei de nulitate, chematul în garanţie a arătat că recursul pârâtei cuprinde aspecte ce ţin, exclusiv, de modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, ce constituie critici de netemeinicie a hotărârii recurate.

Într-adevăr, prin motivele de recurs pârâta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva soluţiei adoptate asupra cheltuielilor de judecată solicitate de chematul în garanţie B. în calea de atac a apelului, la plata cărora a considerat că a fost în mod nelegal obligat, reclamând încălcarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2), dar şi a art. 453 C. proc. civ.

Având în vedere că, din această ultimă perspectivă, motivele de recurs vizează încălcarea unor norme de procedură, se constată că acestea pot fi analizate prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

6.3 Examinând recursul reclamantului Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, raportându-se, în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, reţinând că acesta coincide cu data rămânerii definitive a sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 10/10.101.2013 a Curţii de Conturi.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în viziunea Înaltei Curţi termenul de prescripţie are o dată de începere diferită faţă de cea reţinută în hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4671/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie şi de plată pentru foştii proprietari au imobilului în discuţie.

Examinând, pe acest palier, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului reclamant.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de suma de constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Piteşti, str. x (bl. S9B), jud. Argeş, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 23 ianuarie 2009 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 23 ianuarie 2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4671/23.04.2009, beneficiarilor fiindu-le eliberat titlurile de conversie nr. 810, 811 şi 812/05.08.2009, respectiv titlurile de plată nr. x, 308 şi 309/05.08.2009.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 608 din 21 aprilie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1723A din 17 noiembrie 2022, apelul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 608 din 21 aprilie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul rămânerii definitive a sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 10/10.101.2013 a Curţii de Conturi, marchează începutul curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurentul-reclamant puteau să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, acesta având, totodată, şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze existenţa anumitor neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziţie mecanismele legale şi administrative reglementate de lege în acest sens.

Înalta Curte reţine că decizia de despăgubire nr. 4671/23.04.2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlurile de conversie nr. 810, 811 şi 812/05.08.2009, respectiv titlurile de plată nr. x, 308 şi 309/05.08.2009.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Contrar susţinerilor recurenţilor, reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă, la 23 aprilie 2008, la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 23.01.2009, emiţând decizia nr. 4671, iar, ulterior, eliberând titlurile de plată în favoarea moştenitorilor fostului proprietar al imobilului expertizat.

Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de S.C. A. S.A. la 23.01.2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia decât odată cu comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost înştiinţat de existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către S.C. A. S.A. la 23.01.2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. la 24.10.2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Contrar susţinerilor recurentului, această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de S.C. A. S.A., la 23.01.2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. E. la 24.10.2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4671/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziilor nr. 810, 811 şi 812/05.08.2009, reprezentând titlurile de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte reţine că, în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa sa de atribuţii în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.A., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4671/23.04.2009.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către S.C. E. la 24.10.2020, pe baza Standardelor internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Înalta Curte nu va primi critica recurentului referitoare la încălcarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 233 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Reglementând conflictul intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin Legea nr. 71/2011, legiuitorul a supus legii vechi prescripţiile începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011.

Aceasta întrucât modificările aduse prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 nu pot genera asupra unei situaţii juridice alte consecinţe faţă de cele conferite prin legea în vigoare.

Aceeaşi soluţie legislativă a fost prevăzută în dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Prevederi similare se regăsesc şi în art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., excepţiile fiind reglementate la art. 203 şi 204 privitoare la suspendarea cursului prescripţiei, respectiv în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 17 aprilie 2014, s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că dacă în privinţa prescripţiilor începute şi neîmplinite la 1 octombrie 2011, ca situaţii juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripţiile începute şi împlinite la data intrării în vigoare a C. civ. (facta praeterita), ca situaţii juridice finalizate, sunt supuse dispoziţiilor sub imperiul cărora au început să curgă şi s-au împlinit.

În contextul celor relevate, în mod justificat analiza soluţiei pronunţate de tribunal asupra excepţiei prescripţiei a inclus verificări cu privire la actul normativ ce guvernează această instituţie juridică, în mod corect stabilind curtea că termenul de prescripţie era împlinit la data formulării acţiunii civile.

Pentru identitate de raţiune, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurentului-reclamantului, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., respectiv a efectelor deciziei nr. 1 din 17 aprilie 2014, pronunţate în recurs în interesul legii în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

6.4 Examinând recursul pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în raport de criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reţine că instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72-74 C. proc. civ., consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată" - cheltuielile de judecată efectuate de părţi vor fi suportate în final de partea care cade în pretenţii, adică de acea parte care a pierdut procesul.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În aceste condiţii, partea aflată în culpă procesuală, va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa anterioară - formularea unei pretenţii împotriva chemaţilor în garanţie S.C. A. S.A., B., C. şi D., pretenţie care nu a fost respinsă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ci ca urmare a admiterii unei excepţii de procedură referitoare la cererea de chemare în garanţie, în virtutea principiului independenţei procesuale - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţele persoane beneficiare ale despăgubirilor plătite de pârâtă, astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamant şi chemaţii în garanţie, întrucât pretenţiile reclamantului nu au vizat obligarea acestora la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamant în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chematul în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de acesta, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul celor relevate, neputând conduce spre nici o concluzie favorabilă acesteia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a face cheltuieli de judecată, aşa încât respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă, determină culpa titularului cererii de chemare în garanţie, care acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chematul în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, a obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Nu în ultimul rând, se reţine că nemulţumirile recurentei-pârâte în legătură cu dispoziţia instanţei de fond, validată prin decizia recurată şi dispoziţia instanţei de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat care a fost acordat intimatului-chemat în garanţie B. constituie critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, în dosarul nr. x/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin urmare, data publicării deciziei în Monitorul Oficial este cea de la care hotărârea dată în interesul legii devine obligatorie pentru instanţe, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele trebuie să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte, cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1732A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-chemat în garanţie B., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorarii de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de nulitate a recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 1732A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.000 RON către intimatul-chemat în garanţie B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.