Ministry's tort claim for compensation clawback time-barred, limitation ran from knowable damage in 2009–2010, not later audit confirmation.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 19 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 731.979 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 1.058.000 RON, preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/28.07.2009, şi valoarea de 231.979 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafaţă de 250 mp şi construcţie în suprafaţă de 89 mp, situat în Bucuresti, str. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, cu plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titului de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentând că momentul curgerii termenului de prescripţie extinctivă este reprezentat de întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi în calitate de prepuşi ai Autorităţii, cât şi de omologarea de către ANRP a raportului de evaluare din 28 iulie 2009. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 21 februarie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.R.L. şi B..

Potrivit consemnărilor din practicaua sentinţei nr. 277 din 28 februarie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie de către pârât, excepţie pe care a admis-o, reţinând dispoziţiile art. 73 alin. (3) C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 277 din 28 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1817A din 5 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 277 din 28 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1817A din 5 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi şi în calitate de reprezentant al Statului Român.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2528 C. civ., referitoare la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire.

Recurentul a arătat că, în aplicarea normelor de drept material menţionate, curtea a reţinut în mod greşit că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac împotriva deciziei Curţii de Conturi a României.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că, prin raportare la această hotărâre, în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul din prezenta cauză ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac împotriva deciziei Curţii de Conturi.

Recurentul a învederat că reclamantul din prezentul litigiu este Ministerul Finanţelor, iar decizia de despăgubire, care reprezintă, în opinia instanţei de apel, momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, a fost emisă de o altă entitate faţă de autoritatea intimată.

Cât timp instanţa de apel a calificat cererea de despăgubiri a reclamantului ca fiind de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, recurentul a apreciat că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care nu îi aparţin lui, ci instituţiilor sale.

Referitor la răspunderea statului, recurentul a susţinut că, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, potrivită cărora acesta are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A apreciat că statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Deşi intimata şi organul emitent al deciziei de despăgubire s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, fiind vorba despre persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite.

Pe de altă parte, la data întocmirii raportului iniţial de evaluare sau ulterior, nu a existat vreun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut ca temei relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.

Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acest aspect nu ar fi condus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin verificarea şi identificarea, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare, respectiv reevaluarea de către un expert autorizat ANEVAR a rapoartelor realizate în această manieră, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

Ca atare, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19 ianuarie 2021, care reprezintă data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021 emise de intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

A apreciat că această concluzie se răsfrânge şi asupra sentinţei nr. 2767 din 17 octombrie 2014, pronunţate în dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosar în care recurentul, deşi nu a fost parte şi nici nu a fost notificat cu privire la existenţa hotărârii judecătoreşti menţionate, nu putea iniţia demersuri judiciare în scopul recuperării pagubei produse ca urmare a efectuării unor plăţi supraevaluate, întrucât această măsură a fost stabilită ulterior, ca urmare a verificării de către preşedintele ANRP a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, prin expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale de evaluare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 3 martie 2023, în termenul procedural, comunicată, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluţia din 8 martie 2023, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 28 septembrie 2023.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Criticile, subsumate cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 19 ianuarie 2021, când, în evidenţele sale a fost înregistrată adresa din 18 ianuarie 2021, emisă de pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de suma constând în diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. x, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 27 iulie 2009 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobândă legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, cât şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 27 iulie 2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat Standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 6462 din 3 septembrie 2009, beneficiarului fiindu-i eliberat titlul de conversie nr. 132 din 25 februarie 2010, respectiv titlurile de plată emise în temeiul titlului de despăgubire menţionat.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 277 din 28 februarie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1817A din 5 decembrie 2022, apelul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 277 din 28 februarie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă fiind respins, ca nefondat, reţinându-se că momentul emiterii titlului de conversie marchează începutul curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, la acea dată, recurenţii aveau reprezentarea producerii unei pagube, aceştia având, totodată, şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze existenţa anumitor neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziţie mecanismele legale şi administrative reglementate de lege în acest sens.

Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia pronunţată de curtea de apel este legală, prin raportare la normele pretins încălcate, precum şi la circumstanţele cauzale ale speţei.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, decizia de despăgubire nr. 6462 din 3 septembrie 2009 a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în baza căreia au fost eliberate titlul de conversie nr. 132 din 25 februarie 2010, respectiv titlurile de plată aferente, achitate în baza ordinelor de plată nr. x/2014, y/2015, z/2016, w/2017 şi 3780/2018.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de către membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Cu alte cuvinte, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a validat raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.R.L., emiţând decizia nr. 6462 din 3 septembrie 2009, prin care a stabilit emiterea titlului de despăgubire în favoarea fostului proprietar al imobilului expertizat, la 25 februarie 2020 fiind emisă decizia nr. 132, reprezentând titlul de conversie în baza cărora au fost emise titlurile de plată.

Astfel, debutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de S.C. A. S.R.L. la 28 iulie 2009, şi omologarea valorii astfel stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea putea fi cunoscută încă de la data întocmirii defectuoase a primului raport de evaluare.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei la momentul indicat de instanţa de apel, respectiv odată cu comunicarea titlului de conversie către Fondul Proprietatea, de vreme ce statul însuşi a instituit mecanismul de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv, şi a iniţiat efectuarea unor verificări ulterior finalizării procedurii, prin Curtea de Conturi a României, din dispoziţia căreia a fost întocmit, de către C. S.R.L., la 6 noiembrie 2020, un nou raport de evaluare a imobilului în discuţie, conform Standardelor internaţionale de evaluare.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă din însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x din 18 ianuarie 2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei menţionate, prin care au fost încunoştinţaţi despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de S.C. A. S.R.L., la 28 iulie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 6 noiembrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să îi dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurenţi la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 6462 din 3 septembrie 2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform Standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu, la data eliberării deciziei nr. 132 din 25 februarie 2010, reprezentând titlul de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Înalta Curte nu va reţine criticile recurentului cu privire la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, pe motiv că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapte aparţinând instituţiilor sale.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de S.C. A. S.R.L., care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 132 din 25 februarie 2010.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar tocmai dispoziţiile legale pretins încălcate (art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954) prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, contrar susţinerilor recurentului, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, de către S.C. C. S.R.L. la 6 noiembrie 2020, pe baza Standardele internaţionale de evaluare.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalenţă momentului subiectiv al începutului cursului prescripţiei, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Contrar susţinerii recurentului, cu referire la sentinţa nr. 2767 din 17 octombie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014 (ce a vizat contestaţia împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în sarcina preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor), se reţine că actul de control al Curţii de Conturi nu are relevanţă în privinţa momentului ce marchează curgerea prescripţiei, raportul de control al acestei instituţii constatând doar producerea pagubei, izvorul creanţei statului fiind reprezentat de actul juridic ce a generat paguba invocată (întocmirea defectuoasă a primului raport de evaluare).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva deciziei nr. 1817A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Statului Român, împotriva deciziei nr. 1817A din 5 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.