Joint marital liability for illicit tax evasion enrichment under Civil Code Article 351(d)

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă la 5 august 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor B. şi C. la plata sumei de 450.000 RON cu titlu de împrumut; la plata dobânzii legale, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a debitului; la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 septembrie 2020, pârâta B. a depus cerere de chemare în garanţie a pârâtului C., solicitând obligarea acestuia la plata tuturor sumelor de bani la plata cărora va fi obligată către reclamant, inclusiv a dobânzii legale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1889/4 iunie 2021, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis cererea principală; a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamant a sumei de 450.000 RON cu titlu de restituire împrumut; a respins cererea principală formulată împotriva pârâtului C., ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 8.105 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru; a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de pârâta B. privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâtul chemat în garanţie îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 553 A din 5 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta pârâtă B., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte cererea principală, faptul că, prin contract sub semnătură privată, la 6 august 2017, A., în calitate de împrumutător, şi B., în calitate de împrumutat, au încheiat un contract de împrumut prin care intimatul reclamant a împrumutat apelantei pârâte suma de 450.000 RON, sumă ce urma a fi restituită la 6 august 2018. În cuprinsul contractului, pârâta a inserat susţinerea potrivit căreia împrumutul este necesar pentru soţul său, în vederea acoperirii prejudiciului dintr-un dosar penal.

În consecinţă, date fiind prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ., Curtea a constatat că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a obligat-o numai pe apelanta pârâtă la restituirea împrumutului faţă de intimatul reclamant.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, Curtea a reţinut faptul că, potrivit art. 72 din C. proc. civ., chemarea în garanţie este condiţionată de existenţa unui raport juridic în temeiul căruia apelanta pârâtă ar putea să se îndrepte cu o cerere separată, în garanţie sau în despăgubiri, împotriva intimatului chemat în garanţie, iar, pe baza probelor administrate în cauză, nu se poate reţine că există un raport juridic prin care intimatul pârât a primit de la apelanta pârâtă suma de 450.000 de RON şi şi-a asumat obligaţia de restituire a acestei sume către apelantă.

De asemenea, în ceea ce priveşte raportul juridic întemeiat pe textele de lege referitoare la datoriile soţilor, la cheltuielile acestora şi la obligaţiile de garanţie, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 351 lit. c) şi d) din C. civ., soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

În acest context, Curtea a reţinut că suma împrumutată de apelanta pârâtă nu reprezintă o cheltuială obişnuită căsătoriei, întrucât cuantumul relativ mare al sumei împrumutate nu intră în sfera noţiunii de "obişnuită"; de altfel, nu există probe din care să rezulte că, în mod obişnuit, în timpul căsătoriei, soţii cheltuiau sume în acest cuantum ori similar. Pe de altă parte, dacă se are în vedere intenţia afirmată de apelanta pârâtă drept scop al încheierii contractului de împrumut, rezultă că nici apelanta nu a intenţionat să considere această sumă ca fiind o cheltuială din cele la care se referă art. 351 lit. c) din C. civ.

De asemenea, Curtea a constatat că nici art. 351 lit. d) din C. civ. nu este incident în speţă, întrucât nu s-a susţinut şi nici nu s-a dovedit că suma pretinsă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ ori că prin această însuşire au sporit bunurile comune ale soţilor.

În concluzie, Curtea a reţinut faptul că obligaţia asumată prin contractul de împrumut este o datorie proprie a apelantei pârâte, şi nu o datorie comună, fiind singură ţinută de obligaţia de restituire a împrumutului faţă de intimatul reclamant şi că pârâta nu a dovedit că acesta este cel care a beneficiat de suma de 450.000 de RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B., solicitând casarea, în tot, a deciziei recurate şi, reţinând cauza spre rejudecare, instanţa să dispună, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumelor solicitate de reclamant. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie, în sensul obligării chematului în garanţie C. la plata către pârâtă a tuturor sumelor pe care aceasta ar fi obligată să le plătească reclamantului.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta a invocat cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

4.1. Recurenta arată că instanţa de apel a respins toate afirmaţiile pârâtei B., care au fost dovedite, prin două fraze, şi anume:

- "din extrasul de cont depus în apel a rezultat că suma de 450.000 de RON a fost retrasă la data de 10 august 2017, însă nu există dovada că suma a fost retrasă şi folosită de intimatul pârât. A susţinut apelanta că, deşi contul este deschis pe numele ei, în realitate, atât contul, cât şi cardul ataşat, au fost folosite de ambii soţii, însă nu a depus nici o dovadă în acest sens";

- "apelanta este cea care trebuia sa dovedească ca intimatul pârât a achitat o parte din prejudiciu cu suma de 450.000 RON pe care a împrumutat-o; (...) pârâta trebuia să dovedească şi faptul că intimatul pârât este cel care a beneficiat de această sumă (...)".

Afirmă recurenta că este greu de înţeles juridic o asemenea motivare, în condiţiile în care, în favoarea apelantei pârâte, s-au administrat foarte multe probe (înscrisuri sub semnătură privată, înscrisuri oficiale, prezumţii legale, mărturisiri judiciare, prezumţii judiciare, recunoaşteri la interogatoriu etc), care demonstrează că pârâtul a folosit suma de 450.000 RON pentru a acoperi parte din prejudiciu.

Recurenta apreciază că a făcut dovada că suma solicitată de reclamant - 450.000 RON - provine din contractul de împrumut din 6 august 2017, care este semnat doar de soţie, însă suma împrumutată a fost acordată, exclusiv, în vederea acoperirii prejudiciului în dosarul penal al soţului, C.; la 9 august 2017, reclamantul a virat, în conturile soţilor, suma de 450.000 de RON; pârâtul chemat în garanţie C. a achitat, personal, la 17 august 2017, suma de 600.800 RON cu titlu de prejudiciu în dosarul penal nr. x/2016

Pârâtul chemat în garanţie C. nu a dovedit provenienţa sumei destinate achitării prejudiciului în dosarul penal.

În favoarea recurentei operează o prezumţie legală şi judiciară, care trebuie răsturnată de pârât, în condiţiile art. 328 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ., al căror conţinut legal îl redă.

Singura "probă" administrată de către pârât a fost propria sa afirmaţie de la întrebarea 16 din interogatoriul administrat acestuia, reţinută, ca atare, de către judecătorul fondului ca motivare a respingerii cererii principale şi a cererii de chemare în garanţie. Acesta a declarat că sumele de bani cu care a achitat prejudiciul din dosarul penal provin din dividende ale societăţii sale şi, respectiv, din cele primite de la părinţii săi, care au vândut proprietăţi.

Nu rezultă însă cuantumul dividendelor încasate şi nu s-au administrat probe cu privire la sumele de bani provenite de la părinţi, care ar fi trebuit să fie primite în august 2017.

Solicită instanţei de recurs să analizeze răspunsul pârâtului chemat în garanţie la întrebarea nr. 16 din interogatoriul administrat.

Instanţa de apel ignoră motivele pertinente prezentate în apel.

Prezumţia falsă trasă de către judecători constă în afirmaţiile potrivit cărora pârâta "nu a făcut dovada, în concret, că această sumă, intrată în contul său personal, a fost folosită efectiv de către soţul său pentru a acoperi prejudiciul menţionat şi a stinge o datorie personala a acestuia", precum şi că "nu s-a probat faptul că, pe de o parte, suma primită (450.000 RON) a fost remisă pârâtului ca parte din suma de 600.000 de RON".

Din probele administrate în cauză, rezultă, fără nicio îndoială, exact opusul prezumţiei judecătorului.

De asemenea, instanţa de apel a înţeles, greşit, noţiunea "remiterii" sumelor de bani, în condiţiile în care există înscrisuri oficiale cu privire la remiterea şi circuitul acestora, respectiv extrase de cont. Nu este posibilă probarea folosirii unui card bancar de către o anumită persoană în urmă cu o lungă perioadă de timp.

Recurenta a probat că, anterior contractului de împrumut în litigiu, au fost încheiate şi alte contracte de împrumut prin care pârâtul C. a încercat să împrumute suma de bani direct de la reclamantul intimat A. pentru plata prejudiciului penal.

Din aceste dovezi judecătorii puteau şi trebuiau să reţină alte prezumţii.

Nu s-a putut contracta împrumutul direct de către pârâtul C., deoarece, pe de o parte, acesta avea măsuri asigurătorii instituite pe toate bunurile şi, pe de altă parte, trebuie reţinută lipsa de încredere a reclamantului de a contracta direct cu pârâtul.

În acest sens, a depus, la dosar, hotărâri penale şi alte înscrisuri oficiale, solicitând şi ataşarea dosarului penal, cerere respinsă de instanţă.

În concluzie instanţele au respins probe, întrebări la interogatoriu şi, într-un final, cererea de chemare în garanţie cu motivarea neprobării situaţiei afirmate.

Foarte important, în economia dosarului, este faptul ca a ataşat mai multe înscrisuri prin care apreciază că a demontat apărarea pârâtului, care nu recunoaşte acest împrumut şi declară, în mod fals, că nu îl cunoaşte pe reclamant (încheierea din şedinţa publică din 16 iunie 2017 pronunţată în dosarul penal nr. x/2016, depunerea de către pârât, la acelaşi termen, în cauza penală, a contractului de împrumut neautentificat nr. x/15 iunie 2017, încheiat între acesta şi reclamant, extrasul de cont depus de către acesta din urmă, din care rezultă că a încasat suma de 619.750 RON la 9 august 2017, pe care a virat-o pârâţilor în aceeaşi zi).

Aceste înscrisuri se coroborează şi cu afirmaţiile reclamantului, care arată "că nu îl cunoaşte prea bine pe soţul pârâtei, respectiv C., dar dacă doreşte să fie împrumutaţi cu o sumă de bani, o va face, dar contractul de împrumut doreşte sa fie semnat de către pârâta B., a cărei familie, demnă de încredere, o cunoaşte de mult".

De asemenea, a menţionat ataşarea şi a altor acte depuse de către pârât în dosarul penal, prin care se încerca găsirea unor soluţii pentru împrumutarea pârâtului C., respectiv: Proiectul de act înregistrat sub nr. x din 20 aprilie 2017 în Registrul General Notarial al Biroului Individual Notarial "D.", având ca obiectul contractul de împrumut prin care E. împrumuta soţilor B. şi C. suma de 171.000 euro; Proiectul de act înregistrat sub nr. x din 20 aprilie 2017, în acelaşi registru, prin care s-a încercat împrumutarea soţilor Rudeanu, iar reclamantul A. garanta împrumutul cu o ipotecă asupra unui bun imobil. Ambele proiecte au fost respinse de către Biroului Individual Notarial "D.", prin încheierea de respingere nr. 1/20 aprilie 2017, dar dovedesc faptul ca soţii s-au împrumutat de suma de bani de la A. pentru ca pârâtul C. (şi numai pârâtul) să îşi acopere prejudiciul din dosarul penal.

După expunerea, pe larg, a întrebărilor respinse de instanţa de fond la interogatoriul administrat pârâtului-chemat în garanţie, dar şi a răspunsurilor acestei părţi la întrebările admise, cu privire la care solicită analizarea lor de către instanţa de recurs, recurenta menţionează că se impune coroborarea înscrisurilor de la dosarul cauzei - depuse pentru termenul din 24 noiembrie 2020, din care reiese, în mod clar, că banii din contractul de împrumut din prezentul litigiu au fost viraţi de reclamant în contul soţiei la 9 august 2017 pentru soţul său, iar pârâtul chemat în garanţie C. a achitat personal, la 17 august 2017, suma de 600.800 RON cu titlu de prejudiciu în dosarul penal nr. x/2016 Toată suma împrumutată de pârâta B. de la reclamant pentru soţul ei a fost folosită, în mod exclusiv, pentru ca acesta din urmă să beneficieze de suspendarea executării pedepsei penale în condiţiile acoperii prejudiciului.

Solicită instanţei să aprecieze că înscrisurile depuse de pârâtul chemat în garanţie, denumite hotărâri A.G.A., prin care se repartizau dividende, nu dovedesc sumele de bani care ar fi fost folosite de acesta pentru a proba sursele proprii de venit pentru a acoperi prejudiciul (oricum trebuia sa facă dovada dobândirii acelor venituri în luna august 2017), fiind o altă versiune care nu se coroborează nici măcar cu propriile afirmaţii ale pârâtului, în sensul că sumele de bani erau obţinute din vânzarea unor bunuri ale familiei şi dividende încasate de părinţii săi.

4.2. Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 351 şi art. 352 C. civ.

În primul rând, arată că aceste dispoziţii legale au fost invocate doar în mod subsidiar. Atât timp cât toată suma împrumutată de pârâta B. de la reclamant pentru soţul ei a fost folosită, în mod exclusiv, pentru ca acesta să beneficieze de suspendarea executării pedepsei penale în condiţiile acoperii prejudiciului, instanţa de apel trebuia să oblige pârâtul la plata întregii sume. În subsidiar, trebuia să oblige ambii pârâţi la plata către reclamant a sumei împrumutate sau să admită cererea de chemare în garanţie şi să oblige pârâta la plata către reclamant a întregii sume şi pârâtul la plata către pârâtă a sumei astfel achitate. Într-un ultim subsidiar, apreciază că se impunea admiterea parţială a cererii de chemare în garanţie şi obligarea pârâtului la plata către pârâtă a jumătate din suma de bani. Soluţiile propuse se impun în condiţiile dreptului comun, respectiv restituire împrumut, îmbogăţire fără justă cauză, plata unei datorii a pârâtului. Acestea au reprezentat argumentele principale formulate în întâmpinare, doar în subsidiar fiind invocate dispoziţiile art. 351 lit. c) şi d) C. civ.

În mod greşit, instanţa a înlăturat aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 351 lit. d) C. civ.

Potrivit acestui text de lege, "Soţii răspund cu bunurile comune pentru: d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.".

Prima condiţie în care soţii răspund cu bunurile comune are în vedere situaţia în care se impune să se repare un prejudiciu cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ - prejudiciul produs în cauza penală de către soţ. Astfel, soţii răspund împreună pentru suma însuşită de către soţ în acel dosar penal. Legea mai cere o a doua condiţie - dacă, în prealabil, sumele de bani rezultate din prejudiciul pe care, ulterior, soţii sunt chemaţi să îl repare, au sporit bunurile comune ale acestora.

Evident că aceasta este ipoteza din speţă - banii rezultaţi din prejudiciu au sporit bunurile comune ale soţilor, fiind folosiţi, în prealabil, în familie, astfel încât şi acoperirea prejudiciului se face din bunurile comune.

Apreciază că, în cauză, sunt aplicabile şi dispoziţiile 351 lit. c) C. civ., potrivit cărora:

"Soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.".

Atât timp cât toată căsătoria părţilor a fost epuizată pentru a acoperi prejudiciul de 2.805.773 RON din dosarul penal pentru fapta săvârşită, exclusiv, de pârât, respectiv cât timp recurenta a intenţionat ca soţul său să nu execute o pedeapsă cu închisoarea, împrumutând sume de bani pentru satisfacerea nevoilor personale exclusive ale acestuia, toate aceste împrejurări dovedesc contractarea unor obligaţii asumate de soţi pentru cheltuielile căsătoriei în conformitate cu art. 351 şi 352 C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul chemat în garanţie C. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, excepţia inadmisibilităţii căii de atac raportat la art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neavând prerogativa rejudecării cauzei. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Intimatul reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul pârât chemat în garanţie C., urmează a fi respinsă, întrucât criticile subsumate pct. -ului 4.2. din cererea de recurs supun dezbaterii incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 351 lit. c) şi d) C. civ., deci, a unor norme de drept substanţial, fiind, astfel, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecinţă, în ceea ce priveşte susţinerile precizate, sunt îndeplinite cerinţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, urmând ca acele critici care pun în discuţie probele administrate (pct. - ul 1 din cerere) să nu fie avute în vedere de prezenta instanţă la soluţionarea cauzei.

Excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocată de aceeaşi parte, de asemenea, nu poate fi primită, întrucât chestiunea inadmisibilităţii presupune fie că partea nu are deschisă de lege calea de atac exercitată în cauză din perspectiva art. 483 alin. (2) C. proc. civ. sau a oricărei dispoziţii legale speciale care conţine o asemenea interdicţie, fie nu sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale demersului procedural. În alţi termeni, problema inadmisibilităţii căii de atac vizează neregularităţi procedurale săvârşite de partea care a exercitat-o, nefiind influenţată de soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa astfel învestită şi care sunt consecinţa judecării la care procedează Înalta Curte, la un moment evident ulterior sesizării acestei instanţe.

Pe fondul cauzei, analizând decizia civilă atacată în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, prin prisma criticilor subsumate pct. 4.2. din cererea de recurs, legate de incidenţa art. 351 lit. d) C. civ.

4.1. În ceea ce priveşte susţinerile corespunzătoare acestui punct din cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acestea se referă la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în raport cu probele administrate în cauză, recurenta tinzând să demonstreze, contrar opiniei Curţii, că suma de bani pe care a împrumutat-o de la reclamant a fost folosită, exclusiv, în favoarea pârâtului, care a achitat-o în considerarea necesităţii acoperirii unei părţi din prejudiciul creat în dosarul penal deschis pe numele său, pentru evaziune fiscală; această împrejurare ar determina obligarea intimatului pârât la restituirea, către reclamant, a întregii sume împrumutate de pârâtă prin contractul de împrumut din 6 august 2017. Aceste critici, astfel cum au fost expuse în precedent, punând în discuţie temeinicia deciziei recurate, sunt incompatibile cu structura actuală a recursului, care, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., permite doar formularea unor motive de nelegalitate. Ca atare, nu vor fi examinate de prezenta instanţă.

În plus, deşi recurenta invocă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea deciziei atacate, în realitate, afirmaţiile sale nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, evocat, în mod formal, în calea de atac, de vreme ce partea nu menţionează care sunt acele motive de apel omise din analiza Curţii.

De asemenea, deşi face referire la dispoziţiile art. 328 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ., recurenta nu susţine o nesocotire a acestor texte de lege, care să poată fi examinată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), ci contestă prezumţiile la care consideră că a ajuns judecătorul cauzei, prezumţii care, în sine, reprezintă tot un mijloc de probă, imposibil de reinterpretat în recurs.

4.2. În prima parte a acestui motiv de recurs, pârâta propune mai multe soluţii cu privire la care consideră că s-ar impune, în speţă, însă tot în funcţie de reevaluarea situaţiei de fapt, prin prisma dovedirii folosirii sumei de bani împrumutate în beneficiul exclusiv al intimatului. Or, cum s-a arătat deja, în recurs nu se poate discuta despre o reinterpretare a probelor, contrară celor stabilite de instanţele anterioare de fond, fiind atributul exclusiv al acestora să determine situaţia de fapt specifică litigiului.

În ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 351 lit. c) C. civ., textul de lege presupune că soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Or, aprecierea instanţei de apel, în sensul că suma de 450.000, raportat la dimensiunea ei, relativ mare, nu poate fi considerată "o cheltuială obişnuită a căsătorie" şi, în plus, nici nu s-a dovedit că soţii au avansat astfel de cheltuieli în timpul căsătoriei reprezintă aspecte de fapt, care nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, pentru argumentele deja prezentate.

Sunt însă întemeiate criticile care supun dezbaterii incidenţa, în litigiu, a dispoziţiilor art. 351 lit. d) C. civ., conform cărora soţii răspund cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului cauzat, prin însuşirea de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

În mod greşit, Curtea de Apel a înlăturat, de plano, aplicarea acestui caz de răspundere a soţilor, raportând acţiunea de însuşire, în mod ilicit, a unui bun aparţinând unui terţ, care a produs un prejudiciu la contractul de împrumut încheiat între reclamant şi pârâtă.

Ceea ce se susţine de către recurentă este că suma împrumutată reprezintă mijlocul financiar pus la dispoziţia pârâtului chemat în garanţie pentru a acoperi prejudiciul rezultat din acţiunea ilicită săvârşită de acesta faţă de un terţ, iar nu însăşi contravaloarea prejudiciului. Or, criticile sunt întemeiate, în condiţiile în care, prin sentinţa penală nr. 1801/15 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penal, pârâtul din prezentul dosar, C., a fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, pe latură civilă, instanţa constatând că prejudiciul cauzat pentru infracţiunile săvârşite de mai mulţi inculpaţi, inclusiv pârâtul, în cuantum de 2.805.773 RON, a fost achitat de acesta din urmă.

Prin urmare, raportat la hotărârea penală de condamnare, există o faptă cu caracter ilicit a pârâtului, constând în înregistrarea, în contabilitatea societăţii al cărei asociat şi administrator era, în perioada ianuarie 2010-mai 2014, a unor achiziţii fictive de bunuri/prestării servicii, ca provenind de la mai multe societăţi comerciale, producând un prejudiciu bugetului de stat, pentru recuperarea căruia s-a constituit parte civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în cuantum de 2.805.773 RON, reprezentând T.V.A. de plată, impozit pe profit şi impozit pe dividende, prejudiciu achitat integral de pârât.

Sunt îndeplinite toate cerinţele din art. 351 lit. d) C. civ., şi anume însuşirea ilicită a bunurilor unui terţ (Statul, reprezentat de A.N.A.F.), care a produs un prejudiciu faţă de acesta (obligaţiile fiscale neplătite), activitate care a sporit bunurile comune, de vreme ce sumele de bani respective, nefiind plătite către bugetul Statului, au rămas în patrimoniul soţilor, putând fi valorificate de aceştia. În concluzie, soţii răspund cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului produs terţului; în plus, suma împrumutată, de asemenea, a intrat în bugetul familiei, chiar dacă a fost contractată doar de pârâtă, în condiţiile în care actul juridic s-a perfectat în timpul căsătoriei acestora. Nu în ultimul rând, trebuie evidenţiat că ipoteza prevăzută în art. 351 lit. d), analizată în precedent, reprezintă un caz distinct faţă de cel de la lit. b) din acelaşi text legal (obligaţiile contractate împreună) şi care nu impune, spre deosebire de acesta din urmă, ca ambii soţi să fi semnat contractul de împrumut.

În consecinţă, în baza art. 496 şi art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B., va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, care va soluţiona apelul (criticile vizând soluţia dată de prima instanţă în ce priveşte acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie) în raport cu cele stabilite prin prezenta decizie. În raport cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., soluţia de casare cu reţinere, solicitată de recurentă, nu este posibilă la acest moment procesual, nefiind dispusă, anterior, o altă casare.

Pretenţiile recurentei privind cheltuielile de judecată avansate în recurs vor fi examinate în rejudecare, în raport cu soluţionarea fondului cauzei, care, în prezent, nu este finalizat, faţă de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimatul chemat în garanţie C..

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 553 A din 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2023.