Tort damages for vineyard destruction: scope of integral repair, lost profit, and computation of the limitation period start

Şedinţa publică din data de 19 iunie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanţă sub nr. x/2020, la data de 25.08.2020, formulată de reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 777.083 RON constând în daune materiale si folos nerealizat cu dobânzi legale, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 789/22.04.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2020 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. având ca obiect pretenţii fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.697,42 RON reprezentând prejudiciu.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul intimat.

A admis apelul reclamantei apelante A. împotriva sentinţei civile nr. 789/22.04.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2020.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul obligării pârâtului intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 20.268 RON reprezentând contravaloare prejudiciu.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

A obligat pârâtul intimat la plata către reclamanta apelantă a sumei de 4600 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul B..

I. Recurenta reclamanta A. învederează că instanţa de apel a admis în parte apelul şi implicit acţiunea în pretenţii, ajungând printr-o logică inexplicabilă la un prejudiciu insignifiant şi nereal.

Se susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii si străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece, deşi prin raportul de expertiză de specialitate s-a stabilit că prin fapta de distrugere a celor 150 de stâlpi a fost distrusă întreaga cultură de viţă de vie, aceasta fiind susţinută pe araci, instanţa de apel a stabilit, în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi.

Se precizează că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul C., s-a stabilit că pe cele două parcele în suprafaţă totală de 2,18 ha se aflau 1062 stâlpi de susţinere cu un număr de 4041 de butaşi de vie, cultura fiind susţinută de sârma deteriorată.

Se mai consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Deşi autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans), conform prevederilor art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516, din noul C. civ. (art. 1073 C. civ. din 1864) şi art. 1531 din noul C. civ., {art. 1084 C. civ. din 1864), pentru asigurarea restabilirii situaţiei anterioare a victimei prejudiciului, iar reparaţia, în cazul răspunderii civile delictuale, trebuie să fie una integrală, prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata doar în mod parţial a unui număr limitat de butaşi de viţă de vie de pe o suprafaţă de 0,3 ha teren, fără a ţine cont că prin distrugerea celor 150 de stâlpi susţinători a fost distrusă de fapt întreaga cultură.

De asemenea, se consideră că instanţa de apel a respins în mod nejustificat cererea de acoperire a beneficiului nerealîzat (lucrum cessans), având în vedere faptul că, aşa cum s-a constatat prin raportul de expertiză, reclamanta nici nu a putut reînfiinţa cultura de viţă de vie şi nici nu a putut obţine subvenţii. Faptul că anterior incidentului nu s-ar fi obţinut indemnizaţie nu este un motiv legitim care să conducă la respingerea cererii de acordare a despăgubirilor.

II. Pârâtul B. a invocat în susţinerea recursului declarat faptul că reclamanta a efectuat demersuri penale fără însă să se constituie parte civilă în procesul penal şi fără să fi demarat un proces civil, în termenul de prescripţie, pe care să îl fi suspendat până la soluţionarea procesului penal.

Se susţine că instanţa de apel a considerat în mod eronat că "de la data încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei apelante şi a fost confirmată ordonanţa de clasare pronunţată în cauză, reclamanta avea deschisă calea acţiunii civile pentru crearea prejudiciului" (p. 7 a hotărârii).

Prin urmare. Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în mod greşit, cu încălcarea prevederilor legale.

Totodată, se arată că într-un recurs în interesul legii (Decizia 1/2014 ÎCCJ), Înalta Curte a arătat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor Ia prescripţia extinctivă. republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât si părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive. indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."

Se mai arată că, în speţă, nu suntem în prezenţa vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei şi că termenul a început să curgă la 18 ianuarie 2011, când reclamanta putea şi trebuia să cunoască prejudiciul suferit.

De asemenea, se susţine că reclamanta nu a înţeles să alăture o acţiune civilă celei penale, aşa încât perioada în care s-a desfăşurat urmărirea penală nu are niciun efect în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, aceasta nefiind întreruptă sau suspendată.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat condiţiile răspunderii delictuale şi a respins obiecţiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză dispus în cauză ca nefiind utile cauzei, fără să observe că acestea erau pertinente în raport de obiectivele probei.

Se mai consideră că instanţa de apel nu a analizat aportul acţiunii persoanei care a scos stâlpii, de asemenea, a acordat o sumă suplimentară pentru defrişarea şi reînfiinţarea culturii fără ca această probă să fi fost realizată, şi, în condiţiile în care în considerente (două paragrafe mai sus) a arătat că "reclamanta nu a făcut dovada că ulterior anului 2007 ar fi cultivat suprafaţa de teren". (p. 8 a hotărârii).

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtul recurent B. împotriva deciziei civile nr. 314/15 dec 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2020 prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul- pârât B. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva hotărârii civile nr. 314/2022 din 15.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara prin care solicită, în principal, să se anuleze recursul formulat ca nemotivat, iar în subsidiar, să se respingă recursul ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât B., Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare, intervine sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat.

În cauză, reclamanta A. a indicat ca prim motiv de recurs faptul că hotărârea instanţei de apel ar cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, indicând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi dezvoltând critica în sensul că, deşi prin raportul de expertiză de specialitate s-a stabilit că a fost distrusă întreaga cultură de viţă de vie, aceasta fiind susţinută pe araci, instanţa de apel a stabilit, în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi.

Pe de altă parte, s-a criticat de către recurentă faptul că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind indicat de către recurentă că au fost aplicate eronat prevederile art. 1349 coroborate cu cele cuprinse în art. 1385, art. 1516, din noul C. civ. (art. 1073 C. civ. din 1864) şi art. 1531 din noul C. civ. (art. 1084 C. civ. din 1864).

Cum aceste motive de recurs pot fi încadrate de către instanţa de recurs în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., şi anume, în cazurile de la art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A..

Pe fondul recursurilor, se constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Recurenta reclamanta A. învederează incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea deciziei instanţei de apel ar fi contradictorie şi ar cuprinde motive străine de natura pricinii, critică ce nu poate fi primită.

Înalta Curte porneşte în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care se întemeiază acest motiv de critică, ce consacră trei ipostaze, şi anume lipsa oricărei motivări, situaţia în care motivarea conţine considerente străine de natura şi obiectul litigiului, precum şi situaţia în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.

Se reţine că, din perspectiva acestui motiv de recurs, contradicţia, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte acest prim motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justificau hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a ilustrat raţionamentul juridic propriu, potrivit căruia a apreciat asupra cuantumului contravalorii prejudiciului, la care a fost obligat pârâtul, urmare a existenţei faptei ilicite a acestuia.

Nu este fondată susţinerea recurentei reclamante în sensul că, deşi prin raportul de expertiză de specialitate s-ar fi stabilit că a fost distrusă întreaga cultură de viţă de vie, aceasta fiind susţinută pe araci, instanţa de apel ar fi concluzionat în contradictoriu cu proba administrată, că prejudiciul s-ar fi produs doar pe o arie de circa 0,3 ha aferentă unui număr de 150 de stâlpi.

Aceste considerente din cuprinsul deciziei recurate nu au caracter contradictoriu, corect se motivează de către Curtea de apel în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale civile, fapta ilicită constând în aceea că pârâtul a dat dispoziţie de scoatere a unui număr de 150 stâlpi din beton care susţineau o cultură de vie de pe terenul aflat în proprietatea reclamantei, generând un prejudiciu prin scoaterea din pământ a stâlpilor care susţineau viţa de vie şi prin lipsirea acesteia de susţinere.

Cu privire la al doilea motiv de recurs invocat, bazat pe incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu se verifică o aplicare eronată a prevederilor legale incidente, astfel că nu subzistă critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor legale privind caracterul integral al reparaţiei.

Astfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la contravaloarea unui număr de butaşi de viţă de vie de pe o suprafaţă de 0,3 ha teren, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Unul dintre principiile considerate fundamentale sub aspectul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită delictuală este acela potrivit căruia reparaţia trebuie să fie integrală, iar nu parţială. Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, ceea se înseamnă că se poate vorbi despre integralitatea reparaţiei doar atunci când sunt înlăturate toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite.

Corelativ, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Rezultă, în sensul acestor dispoziţii legale, că la determinarea întinderii prejudiciului este necesar să se ţină seama nu doar de pierderea efectiv suferită de victimă (damnum emergens), ci şi de beneficiul nerealizat (lucrum cessans) dar pe care aceasta, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut obţine.

Având ca fundament aceste consideraţii cu valoare teoretică şi generală, Înalta Curte înţelege să observe, în prezentul proces, că instanţa de apel a respectat aceste prevederi legale, motiv pentru care nu subzistă critica recurentei reclamante privind pretinsa ignorare a faptului că prin distrugerea celor 150 de stâlpi susţinători a fost deteriorată de fapt întreaga cultură, aceasta neechivalând cu o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material indicate, ci este mai degrabă, o nemulţumire a părţii privitoare la suprafaţa de teren reţinută de instanţa de apel ca fiind afectată de fapta ilicită a pârâtului.

De altfel, pentru restul suprafeţei de teren, Curtea a reţinut că activitatea de defrişare, de reînfiinţare a culturii şi de obţinere de rod nu poate imputată pârâtului intimat în condiţiile în care reclamanta apelantă nu a făcut dovada că aceste cheltuieli sunt generate de fapta ilicită a acestuia.

Celelalte susţineri ale recurentei privind faptul că anterior incidentului nu s-ar fi obţinut indemnizaţie nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind simple afirmaţii ce vizează situaţia de fapt, ce nu pot fi supuse controlului de legalitate, de către instanţa de recurs.

Drept urmare, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

II. Pârâtul B. a invocat în susţinerea recursului declarat, pe de o parte, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar pe de altă parte, invocă o pretinsă contradicţie în considerente, ce ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În privinţa primului motiv de casare, recurentul-pârât susţine încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, dar şi a prevederilor art. 998-999 şi urm. din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Criticile nu sunt fondate.

Cu privire la chestiunea criticată, a prescripţiei dreptului la acţiune, nu a avut loc o încălcare a prevederilor legale incidente, corect s-a reţinut de către instanţa de apel că, raportat la data de 14.10.2018 (data pronunţării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei şi a fost confirmată ordonanţa de clasare pronunţată în cauză), termenul de prescripţie de 3 ani de zile calculat conform art. 181 C. proc. civ.. s-a împlinit la data de 14.10.2021, astfel că cererea de chemare în judecată a reclamantei înregistrată la data de 25.08.2020 este formulată în interiorul acestui termen, astfel că nu este incidentă prescripţia extinctivă .

Prin reţinerea în considerente a datei începerii curgerii termenului general de prescripţie de 3 ani de zile ca fiind data pronunţării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei şi a fost confirmată ordonanţa de clasare, contrar celor invocate de către pârâtul intimat, Curtea a pronunţat o soluţie în conformitate cu prevederile legale indicate.

Astfel, în mod just se constată că, la data de 04.10.2018, prin încheierea penală pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. x/2018, cauza penală s-a finalizat prin confirmarea ordonanţei de clasare din 05.07.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie, aceasta fiind data la care reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea prejudiciului, precum şi împrejurarea că tragerea la răspundere penală a acesteia nu poate fi realizată.

Având în vedere aceste constatări, Curtea reţine că de la data pronunţării încheierii penale prin care a fost respinsă plângerea reclamantei apelante şi a fost confirmată ordonanţa de clasare, reclamanta avea deschisă calea acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului creat de către pârât, aceasta fiind data la care a cunoscut atât întinderea prejudiciului, cât şi vinovăţia celui care l-a produs.

Pe de altă parte, simpla referire a recurentului la decizia nr. 1/2014 a ÎCCJ pronunţată în recursul în interesul legii nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, în condiţţile în care recurentul nici nu a indicat în ce constă nelegalitatea invocată sub acest aspect.

Se mai critică decizia din perspectiva unei eronate aplicări sau interpretări a art. 998 şi urm. C. civ. deoarece instanţa de apel nu ar fi analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, critică ce nu subzistă.

Aşa cum a reţinut Curtea de apel, pârâtul nu a declarat apel principal sau incident împotriva sentinţei civile a primei instanţe, astfel că statuările primei instanţe cu privire la existenţa faptei ilicite, legătura de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul creat precum şi existenţa culpei pârâtului intimat în săvârşirea faptei ilicite au intrat în puterea lucrului judecat.

De altfel, doar reclamanta a formulat apel, nemulţumită fiind de cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanţă, astfel că instanţa de apel, în limitele investirii sale, a analizat doar acest aspect criticat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. incident prin prisma faptului că recurentul pârât invocă o eventuală contrarietate a considerentelor (susţinând că instanţa de apel a acordat o sumă suplimentară pentru defrişarea şi reînfiinţarea culturii fără ca această probă să fi fost administrată, în condiţiile în care în considerente se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că ulterior anului 2007 ar fi cultivat suprafaţa de teren), Curtea constată că în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că motivele de recurs urmează a fi respinse, ca nefondate.

Criticile recurentului pârât ce vizează faptul că instanţa de apel a respins obiecţiunile pe care le-a formulat la raportul de expertiză dispus în cauză ca nefiind utile cauzei (fără să observe că acestea erau pertinente în raport de obiectivele probei) şi că instanţa de apel nu ar fi analizat aportul acţiunii persoanei care a scos stâlpii nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind susţineri de fapt sau de reapreciere a probelor.

Excedează aşadar, analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susţinerile recurentului care vizează modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond, acestea având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate. Subansamblul acestor aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Drept urmare, şi recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Având în vedere prevederile art. art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi văzând culpa procesuală a recurentului-pârât, îl va obliga pe recurentul-pârât B. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurentul-pârât B..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 341 din 15 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 400 RON, conform dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2023.