Buyers lack standing to challenge restitution order under Law No. 10/2001; appeals rejected, order upheld.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 27 noiembrie 2003, reclamanţii A., B., C. şi Elena, D., E., F., G. şi H. au chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se anuleze Dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, să se constate că pârâta - persoană fizică nu dovedeşte calitatea sa şi a autorilor săi de proprietari asupra imobilului restituit, şi să fie obligate pârâtele, instituţii ale administraţiei de stat, la emiterea unei noi decizii, prin care să se respingă notificarea formulată de I..

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pârâta I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia inadmisibilităţii capetelor 2 şi 3 de cerere şi excepţia lipsei de interes a acţiunii.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 516 din 3 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a ]admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi Elena, D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi I., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă,

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii - reclamanţi A., B., C. şi Elena, D., E., F., G. şi H. şi apelanta - pârâtă I. împotriva sentinţei civile nr. 516 din 3 iunie 2004 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Căile de atac declarate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs atât reclamanţii B., C., J., D., E., K., F., L., G., M. şi H. cât şi pârâta I..

Prin calea extraordinară de atac promovată, reclamanţii B., C., J., E., K., F., L., G., M. şi H. solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Ca o chestiune prealabilă, recurenţii arată că se pune şi problema îndreptării şi completării dispozitivului în ceea ce priveşte identificarea apartamentelor unora dintre părţile implicate în proces.

După o scurtă prezentare a demersului lor judiciar şi a hotărârilor pronunţate în cauză, de către instanţele de fond, recurenţii - reclamaţi arată că, în opinia lor, decizia recurată este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În primul rând, apreciază că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 244 alin. (1) din acelaşi act normativ întrucât, prin încheierile premergătoare, s-a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2004 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a. Au formulat cererea de suspendare faţă de împrejurarea că, pe rolul instanţelor de judecată, se află mai multe cereri prin care aceeaşi dispoziţie, cu nr. 1603/2003, a fost supusă controlului judiciar. Astfel, există dosarul nr. x/2004 iniţat de Prefectura Municipiului Bucureşti şi dosarul nr. x iniţiat de chiriaşii N., suspendat până la soluţionarea dosarului nr. x/2004.

Faţă de existenţa acestor dosare, se solicită suspendarea cauzei, până la soluţionarea lor.

În al doilea rând, recurenţii - reclamanţi apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind consecinţa încălcării reglementărilor legale speciale aplicabile. În acest sens, citează considerentele care, în opinia lor, nu au suport legal şi dezvoltă împrejurările care conduc la această concluzie.

Astfel, arată că toate acţiunile formulate de I., pentru restituirea în natură, a imobilului, în tot sau în parte, au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti care au fost depuse la dosarul cauzei.

Imobilul din Bucureşti, strada x nr. 13, sector 1 a fost distrus în urma bombardamentului din 1944, fiind refăcut de Statul Român iar nu de autorii pârâtei I. sau pretinşii constructori care au încheiat convenţia pentru executarea lucrărilor dar care nu au dovedit realizarea acestora. Imobilul este nou, reconstruit, în totalitate, de către stat în perioada 1950 - 1953, cu ajutorul armatei.

Prin dispoziţia atacată s-a dispus restituirea în natură a două apartamente, fără ca beneficiara acesteia, pârâta I., să facă dovada dreptului său de proprietate şi să fie persoană îndreptăţită, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Acest act este emis cu nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, inclusiv cea în care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâta nu este proprietara imobilului. De asemenea, dispoziţia aduce atingere accesului şi folosinţei normale a imobilului de către toţi ceilalţi locatari, cu atât mai mult cu cât sub terenul restituit se găsesc conductele de alimentare cu apă pentru întregul imobil. În acest sens, restituirea terenului încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. De aceea, temeiul de drept invocat în acţiune este frauda la lege, care justifică şi interesul în formularea şi susţinerea demersului lor judiciar.

Au supus controlului judiciar un act emis cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, respectiv a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare şi a cărui sancţiune ar trebui să fie nulitatea absolută. Această sancţiune poate fi invocată de oricine are interes întrucât este menită să ocrotească interese generale dar şi interesele proprii ale recurenţilor. De aceea, apreciază că, prin hotărârea atacată, instanţa i-a lipsit de posibilitatea exercitării unei acţiuni în justiţie pentru atacarea acestui act care a fost emis cu încălcarea legii şi care le produce o vătămare.

Motivarea instanţelor, în sensul că legea nu prevede dreptul persoanelor care nu sunt părţi în procedura administrativă să atace decizia de restituire în natură, este, în opinia recurenţilor, eronată.

Un prim argument este acela că procedura administrativă de restituire se finalizează odată cu emiterea dispoziţiei de restituire, act care produce efecte juridice şi care poate fi atacat de persoana îndreptăţită şi de orice altă persoană care justifică un interes.

Apreciază că legea face referire strict la persoana îndreptăţită întrucât aceasta este singura interesată să formuleze contestaţie împotriva soluţiei de respingere a notificării, parte în acest raport juridic cu unitatea deţinătoare. Însă, pentru cazul admiterii cererii de restituire, Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo dispoziţie specială astfel că trebuie să se aplice normele de drept comun.

Recurenţii consideră că dispoziţia de restituire în natură, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reprezintă un act unilateral care produce efecte juridice faţă de emitent şi beneficiar dar şi faţă de alte persoane care justifică un interes.

Întrucât aduce atingere intereselor altor persoane, este justificat dreptul lor de a-l contesta. În sens contrar, s-ar aduce atingere dreptului acestora privind liberul acces la justiţie recunoscut şi garantat de Constituţia României.

Recurenţii arată că, prin actul pe care l-au supus controlului judiciar, s-au încălcat dispoziţii legale imperative şi li s-a produs o vătămare. Doar instanţa de judecată poate analiza valabilitatea acestui act şi a tuturor documentelor care au stat la baza emiterii lui. Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 reglementează regimul complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, inclusiv a posibilităţilor de atacare. Întrucât actul e lovit de nulitate absolută, nu poate fi lipsit de controlul din partea instanţei de judecată.

Recurenţii arată că dispoziţia este nelegală şi sub un alt aspect. S-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. x parter nu etajul I, din corpul A, care este ocupat de recurenta B., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 care nu a fost desfiinţat ci produce efecte. Astfel, s-a dispus restituirea unui apartament a cărui identitate nu este clară şi care este ocupat de una dintre recurente.

Pentru toate aceste motive, recurenţii - reclamanţi solicită admiterea recursului, constatarea calităţii lor procesuale active, desfiinţarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin recursul formulat, pârâta I. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel. Recurenta prezintă un scurt istoric al litigiului şi a hotărârilor pronunţate în cauză, cu accent pe conduita şi soluţia instanţei de apel.

În primul rând, în opinia sa, decizia încalcă dispoziţiile art. 109 şi 111 din C. proc. civ. şi ordinea de prioritate în soluţionarea excepţiilor. În acest sens, arată că dreptul material şi interesul sunt condiţii primordiale şi esenţiale, impuse de lege în vederea promovării unei cereri astfel că se impun a fi cercetate, cu prioritate, de către instanţă. Abia apoi se analizează capacitatea şi calitatea procesuală.

De asemenea, arată că decizia încalcă dispoziţiile art. 129 indice 1 alin. (1) şi (6) din C. proc. civ. întrucât reclamanţii au obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor de exerciţiu ale dreptului la acţiune. În speţă, deşi legea obligă părţile să facă dovada şi instanţa să cerceteze condiţiile de exerciţiu ale dreptului la acţiune, în hotărâre s-a reţinut că cercetarea condiţiilor de exerciţiu exced obiectului judecăţii. De asemenea, se arată, în cererea de recurs, că, fiind invocată, pe cale de excepţie, nulitatea tuturor contractelor de vânzare-cumpărare ale reclamanţilor, pentru care s-au încuviinţat şi administrat probe, instanţa de apel a afirmat, fără temei legal, că acest aspect ar excede obiectului judecăţii.

În al doilea rând, recurenta susţine că decizia încalcă principiul legalităţii şi principiul rolului activ al instanţei. Astfel, instanţa de apel trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare pe care le-a supus controlului judiciar, legiuitorul stabilind reguli în acest sens, în C. civ.. Neprocedând într-o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii, principiul rolului activ, principiul imposibilităţii invocării propriei culpe şi, de asemenea, nu a sancţionat abuzul de drept.

În al treilea rând, recurenta susţine că instanţa nu a fost imparţială. Astfel, deşi a încuviinţat şi administrat probe cu privire la excepţia nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, soluţia arată că nu s-a urmărit sancţionarea culpei reclamanţilor. De altfel, instanţa şi-a schimbat atitudinea în cursul judecăţii şi sub un alt aspect. Deşi a încuviinţat probe referitoare la excepţii, ceea ce a condus la prelungirea procesului cu aproximativ 3 ani, ulterior nu le-a mai cercetat.

În al patrulea rând, recurenta arată că instanţa de apel nu a cercetat nulităţile absolute invocate şi nici consecinţele acestor nulităţi. De asemenea, nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei dreptului material şi excepţia lipsei de interes a acţiunii. Aceasta învederează că a invocat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare întrucât au fost încheiate cu fraudarea drepturilor sale. În acest sens, detaliază situaţiile pe care le apreciază ca fiind relevante pentru dovedirea fraudei.

Referitor la conivenţa dintre O. şi reclamanţi, arată că, în anul 1992, P. a formulat o cerere de revendicare a unei părţi din imobil dar acţiunea sa a fost respinsă prin decizia civilă nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti. Mai multe persoane au fost implicate în acel litigiu, inclusiv Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi O. S.A., şi cunoşteau concluziile instanţei în sensul că Q. nu a transmis nimic constructorilor, rămânând cu întreg imobilul.

Ca urmare a acelei hotărâri şi a deciziei nr. 73 din data de 19 iulie 1995 a Curţii Constituţionale, începând cu anul 1996, atât O. cât şi chiriaşii cunoşteau că imobilul nu aparţine Statului ci a rămas familiei Iunian, a fost preluat fără titlu iar în toate cererile de cumpărare, la preluare, figurează numele R. şi respective Iunian. Cu toate acestea, O. S.A. a vândut cele 7 apartamente către chiriaşi.

Referitor la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, recurenta arată că există mai multe situaţii care atrag desfiinţarea convenţiilor. Astfel, A. a cumpărat apartamentul nr. x şi a declarat, în mod fals, că nu deţine o altă proprietate deşi avea un apartament în Bucureşti str. x etaj 1, pe care l-a înstrăinat ulterior. Acesta a achiziţionat apartamentul ştiind că nu aparţine statului şi nu a fost de bună-credinţă.

De asemenea, arată că D. - succesorul lui C. - şi G. şi M. au cumpărat apartamentele 4 şi 9, în timpul procesului de revendicare iniţiat de recurentă, când procedura vânzării era suspendată. Şi aceşti cumpărători cunoşteau că imobilul nu aparţine statului şi au fost de rea-credinţă.

Învederează că şi contractul încheiat de H., pentru apartamentul nr. x, corp B, este lovit de nulitate, existând chiar mai multe motive: aceasta nu mai avea contract de închiriere, a declarat fals că nu locuieşte cu soţul său, a cumpărat în timpul procesului de revendicare, nu există o viză a oficiului juridic pe cererea sa, cunoştea că imobilul nu aparţine statului, nu a fost de bună-credinţă.

Recurenta arată că C. şi Elena au cumpărat apartamentul 3, B., apartamentul 2, E., apartamentul 5 şi F., apartamentul 7, toate contractele fiind încheiate cu rea-credinţă. Astfel, toţi cumpărătorii au achiziţionat apartamente deşi cunoşteau că imobilul fusese naţionalizat, nu aparţine statului, nu au depus minime diligenţe pentru a cunoaşte situaţia sa juridică, au cumpărat pe proprie răspundere.

Astfel, în opinia recurentei, toate contractele au fost încheiate în frauda legii, sancţiunea fiind nulitatea absolută pe care a invocat-o pe cale de excepţie. Neavând niciun drept material, reclamanţii nu au interes în promovarea acţiunii, instanţa nepronunţându-se nici pe excepţia lipsei dreptului material şi nici pe lipsa de interes a demersului judiciar.

De altfel, învederează că a înţeles să invoce nulitatea convenţiilor pentru a se apăra împotriva unui abuz de drept iar acesta să fie sancţionat, pentru a arăta că reclamanţii nu au niciun drept material şi nici interes, pentru a-şi realiza dreptul pe calea Legii nr. 10/2001 şi a evita prejudicierea sa sau a statului cu contravaloarea celor 7 apartamente.

În consecinţă, faţă de argumentele expuse, recurenta - pârâtă I. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre rejudecare.

În condiţiile în care în timpul derulării litigiului recurenta- pârâtă I. a decedat la 1 sept. 2014, în cauză a fost introdusă fiica acesteia S. în calitate de moştenitoare, astfel cum rezultă din Certificatul de moştenitor nr. x din 27 noiembrie 2014 (fila x).

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În termen procedural, la data de 4 aprilie 2008, recurenţii - reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta I., prin care au invocat faptul că recurenta nu ar avea interes în promovarea căii de atac întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Prin încheierea din data de 3 februarie 2009, judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din data de 11 februarie 2021 s-a menţinut măsura suspendării până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti.

La data de 9 februarie 2023, dosarul a fost repus pe rol, la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului, întrucât dosarul nr. x/2004 al Tribunalului Bucureşti, devenit x/2009 şi ulterior x/2011, a fost soluţionat definitiv la data de 20 octombrie 2022.

La termenul din data de 18 mai 2023, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes în formularea recursului, invocată de recurenţii - reclamanţi, prin întâmpinare, însă apărătorul ales al acestora a precizat că nu este o excepţie propriu-zisă ci o apărare care să fie avută în vedere la soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor declarate în cauză.

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din 3 feb. 2009 soluţionarea litigiului pendinte a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a -IV-a civilă, devenit nr. x/2009 şi ulterior nr. x/2011, ce a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Municipiului Bucureşti pentru anularea aceleiaşi Dispoziţii nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ce constituie şi obiectul litigiului pendinte,

dosar nr. x/2011 al Curţii de apel Bucureşti, secţia a III a civilă a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1809/18 dec. 2020, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1979 din 20 oct. 2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind respinsă acţiunea în anularea Dispoziţiei nr. 1603 din 8 oct 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dispoziţie ce constituie şi obiectul litigiului pendinte.

Faţă de soluţionarea irevocabilă a litigiului din dosar nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, la data de 9 februarie 2023, cauza din litigiul pendinte a fost repusă pe rol la solicitarea recurentei - pârâte S., succesoare în drepturi a numitei I., decedată pe parcursul litigiului,

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate de recurenţii reclamanţi şi de S., succesoare în drepturi a pârâtei recurente I., decedată pe parcursul litigiului şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul litigiului pendinte vizează anularea Deciziei nr. 1603 din 8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, fiind emisă cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor în baza contractelor de vânzare cumpărare încheiate potrivitLegii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti -D.G.A.F.I; să se constate că pârâta I. nu dovedeşte calitatea sa şi respectiv a autorilor săi, de proprietari asupra imobilului restituit, astfel că nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilului în natură, solicitându-se obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti la emiterea unei noi dispoziţii în sensul respingerii notificării formulate de lunian I. (filele x dos nr. 4360/2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. S-a arătat în motivarea acţiunii, că toţi reclamanţii sunt proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în Bucureşti în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, că prin Dispoziţia Primarului General nr. 1603 din 8.10.2003 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtei lunian I., a apartamentului nr. x etaj 1 şi a apartamentului nr. x etaj 3, ambele fiind situate în corpul A al imobilului din Bucureşti şi din terenul în suprafaţă de 538 mp, aferent construcţiei care se restituie.

În susţinerea acţiunii reclamanţii au mai arătat că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o acţiune prin care este atacată o dispoziţie, respectiv un act administrativ emis cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative ale Legii nr. 10/2001, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 şi art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, în condiţiile în care imobilul din litigiu compus din subsol, parter şi mansardă proprietatea lui T. a fost bombardat, ars şi demolat, precum şi faţă de împrejurarea că toţi reclamanţii fiind proprietari ai apartamentelor nr. x plus mansardă, decizia a cărei anulare s-a solicitat le produce o gravă vătămare, singura sancţiune fiind nulitatea acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 516/3 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, fiind respinsă acţiunea reclamanţilor ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă, soluţie menţinută prin decizia nr. 553 din data de 13 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, prin respingerea apelurilor declarate de reclamanţi şi de pârâta I..

Faţă de obiectul dedus judecăţii instanţa de apel a reţinut în argumentarea soluţiei adoptate că" Legea nr. 10/2001 este o lege cu caracter special, ce instituie o procedură administrativă, derogatorie, de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, atât cu titlu cât şi fără titlu. Procedura administrativă instituită de acest act normativ, prevede posibilitatea ca persoana îndreptăţită la restituirea unui bun-imobil, să notifice persoana juridică deţinătoare pentru restituirea imobilului. În art. 26 (fost 24) din lege astfel cum a fost modificat prin Legea 247/2005 şi ulterior prin Legea nr. 74/2007 se prevede în mod expres la pct. 3, că decizia, sau după caz, dispoziţia motivată, se poate ataca numai de către persoana care se pretinde îndreptăţită la restituire, idee preluată şi în alin. (4) al aceluiaşi articol.

Drept urmare, decizia unităţii administrative, nu poate fi atacată pe procedura instituită de această lege, de nici o altă persoană decât persoana îndreptăţită. Reclamanţii din prezenta acţiune, nu au calitate de persoane îndreptăţite, ei fiind chiriaşi ai imobilului, deveniţi proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 prin cumpărarea locuinţelor pe care le ocupau."

Cum recurenţii reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei o gravă vătămare.

Prin urmare, în condiţiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept invocat îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susţinută de reclamanţi, că dispoziţia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare întrucât sunt proprietarii apartamentelor nr. x plus mansardă, situate în Bucureşti în baza unor contracte de vânzare cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti - DGAFI în baza Legii nr. 112/1995, instanţa nefiind investită cu o acţiune în constatarea nulităţii unui act juridic supusă dreptului comun, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Or, din dispoziţiile legale enunţate rezultă fără posibilitate de echivoc că, doar persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, în favoarea căreia a fost emisă respectiva decizie sau dispoziţie, o poate ataca în instanţă, în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, în situaţia în care o dispoziţie emisă în favoarea unei persoane îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este atacată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către o terţă persoană, alta decât cea în favoarea căreia a fost emisă decizia, cenzurarea legalităţii şi valabilităţii acesteia nu se va putea face în condiţiile procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, chiar dacă terţa persoană ar susţine şi emite pretenţii proprii cu privire la imobilul ce a făcut obiectul dispoziţiei atacate, cu atât mai mult cu cât potrivit alin. (4) ale art. 25 din Legea nr. 10/2001 decizia, sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, având forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

Or, din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecăţii şi la temeiul de drept invocat de reclamanţi Legea nr. 10/200, art. 3, art. 2.1, art. 3.1 şi art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, Înalta Curte reţine că, reclamanţii fiind terţi în raport cu Dispoziţia nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, şi nu persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, nu pot avea calitate procesual activă în litigiul pendinte faţă de dispoziţiile exprese şi imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, în condiţiile în care acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile legii speciale nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în raport de temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea acţiunii a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Faţă de celec expuse, cum susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte cu majoritate, urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta I. decedată pe parcursul litigiului, şi continuat de S., succesoare în drepturi a pârâtei I., faţă de motivele de recurs invocate şi faţă de soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor, Înalta Curte reţine că recursul pârâtei este nefondat.

Cum recursul declarat de pârâtă vizează aspecte de nelegalitate legate de încălcarea principiului legalităţii şi a rolului activ al instanţei, care în opinia pârâtei trebuia să cerceteze, chiar din oficiu, cauzele de nulitate absolută ale contractelor de vânzare-cumpărare, Înalta Curte reţine că rolul activ al judecătorului presupune obligatia instantei de judecată de a stabili starea de fapt şi de drept din spetă, în scopul aflarii adevarului obiectiv.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, judecătorii au îndatorirea să staruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Or, în condiţiile în care din cererea de chemare în judecată rezultă fără posibilitate de echivoc că temeiul de drept îl constituie dispoziţiile Legii nr. 10/2001 din perspectiva susţinută de reclamanţi, în sensul că, dispoziţia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 2.1, 3.1, 10.3 din Normele metodologice, act care le produce o vătămare, precum şi în condiţiile în care reclamanţii fiind terţi în raport cu Dispoziţia nr. 1603/8.10.2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, neavând calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, şi pe cale de consecinţă neavând nici calitate procesual activă în litigiul pendinte faţă de dispoziţiile exprese şi imperative din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile pârâtei referitoare la nerespectarea principiului rolului activ al judecatorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ., de la 1865.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat şi recursul pârâtei S..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge recursurile declarate de reclamanţii B., F., L., H., M., K., E., J., C. şi de pârâta S., împotriva deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2004.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2023.

OPINIA SEPARATĂ

Considerentele instanţei supreme, cu privire la criticile formulate de către pârâta S. sunt pertinente şi îmbrăţişate de către judecătorul opiniei separate.

Opinia separată are în vedere numai soluţia pronunţată pe recursul declarat de reclamanţii B., F., L., H., M., K., E., J., C. referitor la modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

În motivarea recursului declarat de către reclamanţii B., F., L., H., M., K., E., J., C., se susţine că motivarea instanţei de apel nu are suport legal şi este superficială, întrucât nu au fost analizate criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată.

A doua critică se referă la împrejurarea că instanţa de apel, în mod greşit, a soluţionat cauza, întrucât nulitatea absolută a actului juridic contestat (dispoziţia Primarului General de restituire în natură nr. 1603 din 8.10.2003) poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea absolută fiind menită să ocrotească interesele generale ale societăţii.

Se arată că dispoziţia de restituire este producătoare de efecte juridice şi poate aduce atingere unor drepturi legitime ale altor persoane în legătură cu bunul respectiv fiind justificate atât interesul, cât şi calitatea procesuală activă de a contesta actul respectiv, în condiţiile dreptului comun.

Se menţionează că, în situaţia emiterii unei dispoziţii de restituire în natură, Legea nr. 10/2001 nu cuprinde vreo dispoziţie specială cu privire la posibilitatea contestării acesteia de către un terţ, împrejurare faţă de care este necesar să se aplice normele juridice de drept comun în materia nulităţii actelor juridice.

Judecătorul opiniei separate notează că prima critică formulată se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7) din C. proc. civ. din 1865.

Această critică este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de apel, apelanţii-reclamanţi au invocat nesoluţionarea acţiunii prin raportare la precizările formulate cu privire la obiectul cererii de chemare în jduecată, respectiv constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1603 din 8.10.2003 în temeiul normelor de drept comun.

Se constată că această critică nu a fost analizată de către instanţa de apel, care a apreciat că obiectul învestirii instanţei de judecată este reprezentat de formularea unei contestaţii, întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

În considerarea acestui temei juridic, a reţinut că apelanţii-reclamanţi, în calitate de terţi, nu justifică calitatea procesuală activă pentru formularea cererii pendinte.

Se relevă faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a exclus, în mod expres, de la analiza sa criticile legate de posibilitatea conferită unui terţ de a promova acţiunea în nulitate absolută, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Astfel, se evidenţiază împrejurarea că nu a fost analizată critica formulată de apelanţii-reclamanţi prin raportare la obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată precizate, respectiv constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire în natură, în temeiul art. 966 şi art. 968 din C. civ. din 1864.

Se învederează că garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (H. împotriva Belgiei, pct. 53).

Instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, însă aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Deşi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanţă, bazându-se pe o dispoziţie legală specifică[Burg şi alţii împotriva Franţei (dec.); Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 41].

În plus, respingând un apel, instanţa de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-şi însuşi motivele hotărârii instanţei de grad inferior [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; a se vedea a contrario Tatichvili împotriva Rusiei, pct. 62]. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Această cerinţă este cu atât mai importantă atunci când o parte nu a putut să-şi susţină oral cauza în cadrul procedurii interne (ibidem).

Aplicând principiile Curţii, judecătorul opiniei separate apreciază că hotărârea instanţei de apel nu corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că nu a fost analizat litigiul pendinte, prin raportare la obiectul acţiunii şi temeiul juridic precizat, respectiv constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1603 din 8.10.2003, în temeiul art. 966 şi art. 968 din C. civ. din 1864.

Pentru aceste motive, se constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7) din C. proc. civ. din 1865, împrejurare faţă de care se impune casarea, în parte, a deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi rejudecarea apelului.

În rejudecarea apelului, judecătorul opiniei separate constată că este întemeiată critica formulată cu privire la modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au chemat în judecată pe Primăria Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se anuleze Dispoziţia nr. 1603 din 8 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, să se constate că pârâta - persoană fizică nu dovedeşte calitatea sa şi a autorilor săi de proprietari asupra imobilului restituit şi să fie obligate pârâtele, instituţii ale administraţiei de stat, la emiterea unei noi decizii, prin care să se respingă notificarea formulată de I..

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată susţinând că, în lipsa unei reglementări în legea specială, au aplicabilitate dispoziţiile din dreptul comun referitoare la promovarea unei acţiuni în justiţie în vederea constatării nulităţii unui act juridic, respectiv dispoziţiile art. 966 şi art. 968 din C. civ. din 1864 pentru fraudă la lege.

S-a relevat că au fost încălcate normele imperative, respectiv prevederile art. 3 şi 22 din Legea nr. 10/2001, iar nerespectarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic, nulitate care poate fi invocată de către orice persoană interesată, în condiţiile dreptului comun.

Plecând de la calificarea acţiunii precizate şi de la temeiul juridic invocat, prima instanţă a soluţionat, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Astfel, din interpretarea Legii nr. 10/2001, rezultă că terţele persoane nu au calea contestaţiei îndreptate împotriva dispoziţiei sau deciziei de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din actul normativ sus-menţionat. Potrivit art. 26, numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură a unui imobil ce face obiectul de reglementare al legii speciale poate contesta dispoziţia de respingere a propriei notificării. Deci, pe de-o parte, terţul care înţelege să îşi justifice calitatea procesuală şi interesul prin invocarea unor drepturi asupra imobilului restituit, nu are calea procedurii speciale în justiţie, prevăzută de art. 26 si urm. din Legea 10/2001. In acelaşi timp însă, acestuia nu i se poate îngrădi accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, prin negarea dreptului de a contesta în justiţie dispoziţia de restituire în natură, care constituie titlu de proprietate.

In cauză - obiectul principal al actiunii introductive de instanţa îl reprezintă indiscutabil cererea de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei Primarului General nr. 1603 din 8.10.2003, potrivit dispoziţiilor invocate de acestea în temeiul dreptului comun.

Este de observat că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a fost promovată de reclamanţi care sunt terţi, atât în raport cu emitentul, cât şi cu beneficiarul dispoziţiei de restituire în natură. In litigiul pendinte, reclamanţii sunt terţi faţă de emitentul şi beneficiarul dispoziţiei, terţ care pretinzând că ar fi suferit o vătămare a drepturilor sau intereselor lui legitime prin actul emis de primar, a atacat în justiţie dispoziţia, pe calea dreptului comun, prin intermediul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.

Se relevă faptul că Legea nr. 10/2001 conţine nu numai norme de drept procedural, stabilind căile şi persoanele, care pot ataca în justiţie actele emise în temeiul său, ci şi norme de drept substanţial, care privesc condiţiile de validitate ale acestor acte.

Nerespectarea acestor norme de drept substanţial au fost invocate de către reclamanţi pentru a contesta valabilitatea deciziei de restituire în natură nr. 1603 din 8.10.2003 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, iar mijlocul procedural de exercitare a acestui drept a fost reprezentat de promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului juridic menţionat.

Judecătorul opiniei separate susţine că, în mod greşit, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au analizat cererea de chemare în judecată, ca fiind o contestaţie, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Instanţele devolutive ar fi trebuit să se raporteze la obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat, pentru a realiza distincţia dintre demersul judiciar întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi mijlocul procedural al declanşării unei acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic-titlu de proprietate, pe calea dreptului comun.

Este adevăr că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 3 şi 22 din Legea nr. 10/2001, însă acestea reprezintă cauzele de nulitate invocate faţă de dispoziţia de restituire atacată.

Astfel, chiar dacă acţiunea precizată nu este formulată în temeiul dispoziţiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat, sub aspectul conformităţii sale cu condiţiile de emitere şi validitate.

Plecând de la argumentele expuse, se relevă că recurenţii-reclamanţi justifică calitatea procesuală activă pentru promovarea acţiunii formulate, fiind eronată modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, împrejurare faţă de care se impunea, în conformitate cu art. 297 din C. proc. civ., admiterea apelul declarat de reclamanţii, anularea, în parte, sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Bucureşti. De asemenea, se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei civile nr. 553 din 13 septembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă privind respingerea apelului declarat de apelata-pârâtă I..