Land revendication appeal quashed and remanded for proper title comparison between restitution deed and final judgment.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Deliberând asupra recursului declarat în cauză, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea în revendicare

Prin cererea înregistrată la 1 iulie 2014 pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 507 mp, situat în Bucureşti, str. x, lot x, în drept fiind invocate prevederile art. 563 C. civ.

Prin cererea modificatoare depusă la 21 septembrie 2015, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că se judecă în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., dobânditoarea terenului în litigiu, pe care îl stăpâneşte fără drept.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 24 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. si B. împotriva pârâtei S.C. D. S.A., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 194A din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A. şi cu intimatul-reclamant B..

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie,terenul în suprafaţa de 507 mp, situat în Bucureşti, str. x C.

A obligat pe intimata-pârâtă la 9.818 RON, cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru şi onorariu expert.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 194A din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a declarat recurs pârâtă S.C. D. S.A., formulând următoarele critici:

Soluţia pronunţată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, având în vedere că a fost admis apelul intimaţilor A. şi B. şi a fost admisă acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, constatându-se caracterul preferabil al titlului reclamantei.

Doctrina nu este izvor de drept în sistemul de drept românesc, astfel încât este nelegală soluţia instanţei de apel care a reţinut că doctrina ca temei unic al motivării privind caracterul de titlu originar de proprietate al reclamantei. Instanţa nu a indicat care este doctrina pe care o invocă, pentru a se putea verifica teoria.

Aplicând greşit legea, instanţa a calificat titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 drept titlu originar şi i-a acordat preferinţă în detrimentul titlului recurentei-pârâte. Pentru a fi considerat mod de dobândire originar, un titlu trebuie să consacre dobândirea pentru prima dată de către titular a dreptului de proprietate asupra unui teren care nu a mai aparţinut până în acel moment nimănui. Or, la momentul emiterii titlului pe numele autorilor reclamantei (29 martie 1994), terenul în cauză era stăpânit de autorului pârâtei, în mod public, cu titlu de proprietar prin hotărârea judecătorească din 18 septembrie 1991, titlu înscris în registrul de transcripţiuni sub nr. x/1991 de notariatul de stat Sector 6 Bucureşti.

Printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie, instanţa de apel a dat prevalenţă actului administrativ emis în baza Legii nr. 18/1991, punând în balanţă forţa juridică a titlului reprezentat de o hotărâre judecătorească, intrată în puterea lucrului judecat şi în circuitul civil, hotărâre opozabilă erga omnes, făcută publică prin înscriere în registrele de transcripţiuni încă din 1991. Fără niciun temei, instanţa a pus sub semnul incertitudinii aspecte intrate în puterea lucrului judecat prin sentinţa nr. 3987 din 18 septembrie 1991, pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte titlul reclamanţilor, reprezentat de titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, emis de o autoritate administrativă, în mod greşit, instanţa de apel i-a acordat preferinţă, deşi aceştia nu au probat nici măcar că titlul de proprietate ar fi consacrat o reconstituire a dreptului de proprietate al autorului pe acelaşi amplasament.

Instanţa de apel a omis un aspect esenţial, respectiv că, în aplicarea Legii nr. 18/1991, autorităţile administrative puteau emite titluri în reconstituirea dreptului de proprietate al solicitanţilor pe acelaşi amplasament avut înainte de colectivizare sau pe un amplasament dintre terenurile libere ale autorităţii administrative. Or, istoricul de proprietate al reclamanţilor se opreşte la titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, titlu din care nu rezultă că reconstituirea s-ar fi făcut pe amplasamentul avut anterior. Dacă reconstituirea s-a făcut prin atribuirea unui teren echivalent, pe un alt amplasament, atunci rezultă că autoritatea administrativă a emis titlul din 1994 asupra unui teren care nu era liber şi nu avea dreptul să emită alt titlu de proprietate (fiind în proprietatea autorilor pârâtei).

Ordinea de preferinţă a titlurilor a fost stabilită cu aplicarea greşită a legii, astfel cum rezultă din ierarhizarea modurilor de dobândire a proprietăţii statuată de art. 557 din C. civ., deoarece aceste dispoziţii încadrează actul administrativ ca un mod secundar de dobândire a proprietăţii, nicidecum ca un act originar.

Legea nu prevede că nu mai trebuie făcută proba că titularul titlului a fost proprietar pe acelaşi teren, dacă titlul de proprietate este emis în baza Legii nr. 18/1991 şi, mai mult, că a fost proprietar fix pe acelaşi amplasament cu terenul celor de la care revendică.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

La 3 iunie 2022, în termen legal, intimata-reclamantă A. a comunicat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece recurenta a expus motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

7. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea din 8 decembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta E. împotriva deciziei civile nr. 934 A din 9 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, stabilind termen de judecată la 4 mai 2023, când instanţa a amânat succesiv pronunţarea la 18 mai 2023, 6 iunie 2023 şi 8 iunie 2023.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs:

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată, în majoritate, că recursul declarat este fondat în limitele şi potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurenta-pârâtă a argumentat, în esenţă, faptul că au fost încălcate şi aplicate greşit principiile şi regulile de drept referitoare la compararea titlurilor de dobândire a imobilului din Bucureşti, opuse de părţi, provenind de la autori diferiţi, cu consecinţa reţinerii greşite a preferabilităţii titlului reclamanţilor, reprezentat de titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, emis în baza Legii nr. 18/1991, în detrimentul titlului pârâtei, reprezentat de hotărârea judecătorească ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare (sentinţa civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti).

Prealabil examinării criticilor, Înalta Curte reţine că, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi analizată interpretarea şi aplicarea normelor de drept material prevăzute de C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Aceasta, întrucât potrivit art. 6 alin. (6) din C. civ., "Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Acţiunea în revendicare, ca mijloc principal de apărare a dreptului de proprietate, reprezintă o acţiune prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun, solicită instanţei să recunoască dreptul său de proprietate asupra bunului şi sa redobândească posesia acestuia de la cel care îl deţine fără a fi proprietar. Atunci când posesorul bunului invocă la rândul său un drept de proprietate, instanţa este chemată să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate în cadrul acestei acţiuni cu caracter petitoriu, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante şi să confirme astfel dreptul de proprietate al uneia dintre părţi asupra bunului.

Înalta Curte constată că în cadrul acţiunii în revendicare de faţă, atât reclamanţii, cât şi pârâta, pretind că sunt proprietari ai imobilului în litigiu, iar în demersul de probare a dreptului de proprietate niciuna dintre părţi nu s-a prevalat de un mod originar de dobândire a proprietăţii.

Dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantului/pârâtului printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea, se consideră că proba existenţei acestui drept - care constă în dovedirea acestui fapt juridic - are un caracter cert, absolut.

În situaţia in care dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, dovada dreptului presupune producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată, aceste generând o prezumţie relativă a împrejurării că dreptul de proprietate asupra imobilului se găseşte în proprietatea celui ce exhibă acel titlu.

În literatura de specialitate, referitor la efectul înscrierilor făcute în registrele de publicitate imobiliară în materia revendicării, s-a arătat în mod constant că, dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, se va distinge după cum părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară, având câştig de cauză partea care înscris mai întâi titlul, nemaifiind necesar să se cerceteze eventualele transmisiuni succesive ale dreptului, întrucât prin înscriere s-a realizat opozabilitatea dreptului.

Dacă, însă, titlurile provin de la autori diferiţi, este necesar a se stabili care dintre aceştia a fost adevăratul proprietar, întrucât nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet.

Instanţa trebuie, deci, să cerceteze titlurile de proprietate ale autorilor părţilor pentru a se identifica un autor comun (atunci devenind relevante şi regulile referitoare la publicitatea imobiliară, anterior evocate) sau, după caz, dacă unul dintre aceştia a dobândit proprietatea printr-un mod originar, stabilindu-se în acest fel "dreptul preferabil".

Având în vedere insuficienţa probatorie a titlurilor şi dificultatea probei în acest caz, fiind necesar să se dovedească faptul că toţi autorii succesivi au fost ei înşişi adevăraţi proprietari, doctrina şi practica judiciară au considerat că reclamantul în revendicare poate avea câştig de cauză în acţiunea sa, nu numai atunci când va reuşi să facă dovada pe deplin şi absolut a dreptului său de proprietate, ci şi atunci când va crea în favoarea sa numai probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine.

Întrucât în speţă ambele părţi deţin titluri, iar acestea provin de la autori diferiţi, instanţele de fond aveau a compara titlurile (modurile de dobândire a proprietăţii) pe care se întemeiază drepturile autorilor.

Instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii A. şi B., apreciind că titlul pârâtei D. S.A., reprezentat de sentinţa civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991, irevocabilă, nu face dovada neîntreruptă a autorilor săi până la primul titular al dreptului de proprietate.

Tot cu privire la titlul pârâtei a reţinut că nu interesează faptul că această sentinţă a fost înscrisă în registrul de transcripţiuni sub nr. x/1991 de notariatul de Stat Sector 6 Bucureşti, cu motivarea că prioritatea înscrierii operează drept criteriu de preferinţă doar în cazul titlurilor care provin de la acelaşi autor.

Urmare a acestui raţionament, instanţa de apel a apreciat că este preferabil titlul reclamantei A., despre care a reţinut exclusiv că a dobândit dreptul de proprietate pretins printr-un mod cert, originar.

În raport de criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că demersul de comparare a titlurilor este parţial eronat, fiind insuficient sub aspectul valenţelor juridice acordate ambelor titluri de proprietate.

Pe un prim palier de analiză, care priveşte titlul exhibat de reclamanţi, care au prioritar sarcina probei, instanţa de apel a pornit de la premisa greşită că aceştia ar fi dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar, întrucât titlul de care se prevalează a fost eliberat în aplicarea procedurii reglementate de Legea nr. 18/1991.

Modurile de dobândire originare sunt acele moduri care asigură proprietatea asupra unui bun ce nu se găsea la momentul de referinţă în patrimoniul altei persoane, în timp ce modurile de dobândire derivate asigură dobândirea proprietăţii asupra unui bun aflat deja în patrimoniul unei persoane.

Astfel, pentru calificarea modului de dobândire a proprietăţii de către reclamanţi sunt relevante şi dispoziţiile legii în baza căruia a fost emis titlul de proprietate.

Legile care au prevăzut, după anul 1989, cu caracter reparatoriu, dobândirea unor drepturi de proprietate prin trecerea unor bunuri din patrimoniul statului în patrimoniul unor particulari - persoane fizice sau juridice - fără a individualiza bunurile în chiar corpul actului normativ, au prevăzut şi proceduri administrative (şi, după caz, judiciare) în cadrul cărora anumite autorităţi publice au fost îndrituite să emită actele de aplicare a legii, acestea din urmă reprezentând titlurile de proprietate ale beneficiarilor dispoziţiilor legale respective.

Reconstituirea, ca procedură de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în conformitate cu Legea nr. 18/1991, vizează situaţiile în care persoana ce se pretinde îndreptăţită la o astfel de măsură reparatorie a avut teren în proprietate, însă a pierdut acest drept în condiţiile prevăzute de lege (făcând obiectul reconstituirii suprafeţele de teren deţinute de cooperativele agricole de producţie la data de 1 ianuarie 1990, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii, conform art. 11 alin. (3) din lege).

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 18/1991 (în varianta iniţială, anterior modificărilor succesive aduse acestui act normativ) în patrimoniul persoanelor îndreptăţite nu se năştea în mod direct un drept de proprietate ci un drept de la reconstituire (sau la constituire, după caz) ce urma să fie valorificat prin formularea unei cereri şi parcurgerea procedurilor instituite de această lege specială de către titular în vederea (re)dobândirii unui drept de proprietate asupra terenurilor aflate în domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Finalizarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate şi soluţionarea cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar se realizează la momentul emiterii titlului de proprietate.

Prevederile Legii nr. 18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile preluate de stat în perioada de referinţă a legii nu au inclus o regulă imperativă a reconstituirii dreptului pe acelaşi amplasament. Diferite împrejurări concrete puteau împiedica o atare reconstituire (naşterea între timp a drepturilor unor terţi cu privire la respectivele terenuri, afectarea lor de variate amenajări urbane sau rurale ori agricole, etc.), astfel încât în aplicarea legii s-au realizat în mod legal numeroase reconstituiri pe alte amplasamente.

Dreptul izvorât din emiterea titlului de proprietate - dedus judecăţii în cauza pendinte - poate, aşadar, să nu poarte asupra aceluiaşi bun imobil de care beneficiarul reconstituirii a fost anterior deposedat, împrejurare care nu lipseşte de substanţă proprietatea recunoscută cu ocazia aplicării legii speciale de reparaţie.

Trebuie însă subliniat că, chiar şi când se realizează pe vechile amplasamente, reconstituirea are caracterul unei reîmproprietăriri, iar calitatea de proprietar se dobândeşte numai după eliberarea titlului de proprietate care îşi produce efectele specifice de la acest moment.

Cu privire la natura juridică a titlului de proprietate emis în aplicarea Legii nr. 18/1991, Curtea Supremă de Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. 1 din 30 iunie 1997, a stabilit că acesta este un act administrativ, în baza căruia se creează raporturi juridice civile vizând dreptul de proprietate.

Din aceste consideraţii teoretice rezultă că, pentru corecta soluţionare a acţiunii în revendicare, era necesar ca probatoriul administrat să lămurească pe deplin - dacă era posibil - în primul rând dacă reconstituirea a respectat amplasamentul anterior al terenului preluat de la autorii reclamanţilor, iar în a doua etapă dacă terenul pentru care s-a dispus reconstituirea este acelaşi cu cel deţinut de autorul recurentei-pârâte în temeiul sentinţei pronunţate în anul 1991, respectiv, dacă, se afla în domeniul privat a unităţii administrativ-teritoriale la momentul transmiterii dreptului în patrimoniul beneficiarului reconstituirii.

Or, analiza comparativă efectuată de instanţa de apel nu a cuprins particularităţile unui titlu de proprietate eliberat în temeiul Legii nr. 18/1991, nefiind verificat dacă terenul se afla la dispoziţia comisiei la momentul eliberării titlului de proprietate nr. x din 29 martie 1994, în condiţiile în care stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum şi a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe ale acestei calităţi este o operaţiune juridică şi logică necesară pentru a da satisfacţie adagiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.

Verificând cu precădere titlul de care se prevalează pârâta, curtea de apel a reţinut doar că sentinţa civilă nr. 3987 din 18 septembrie 1991, îndreptată prin încheierea din 17 iunie 1993 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, rămasă irevocabilă, prin care instanţa a constatat că reclamantul "a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 8000 mp situat în Calea x, sector 6 Bucureşti", cumpărând de la pârât terenul în anul 1995, are regimul juridic al unui act autentic de vânzare-cumpărare, probând un mod derivat de dobândire a proprietăţii, iar, într-o atare situaţie, pentru a produce efectul translativ de proprietate a actului de vânzare-cumpărare, trebuia ca vânzătorul să-şi dovedească dreptul de proprietate.

În aceste condiţii, raportându-se exclusiv la considerentele respectivei sentinţe, instanţa de apel a constatat că în cadrul acestora nu se face nicio menţiune privitoare la calitatea de proprietar a vânzătorului, împrejurare în raport de care a concluzionat că pârâta nu-şi poate proba propriul drept prin respectiva hotărâre judecătoreasca, spre deosebire de reclamantă, al cărei titlu de proprietate este preferabil, atestând dobândirea dreptului pretins "printr-un mod cert, originar".

Or, Înalta Curtea constată că instanţa nu a efectuat o comparaţie efectivă a titlurilor exhibate, comparaţie care se impunea în cauză şi prin prisma necesităţii de a respecta principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti.

Astfel, din perspectiva efectelor hotărârii judecătoreşti, trebuie amintit că eficacitatea substanţială a acesteia este rezultatul verificării jurisdicţionale realizate de judecător asupra raporturilor juridice ce i-au fost aduse spre dezlegare, iar forţa obligatorie este componenta acestei eficacităţi.

Principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică stabilită definitiv. Opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară.

Prin urmare, deşi poate fi admisă ipoteza că terţe persoane, care nu au fost părţi în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, fac dovada contrară într-un litigiu declanşat împotriva lor, ipoteză care în prezent este reglementată prin dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel a ajuns să nege, după o perioadă lungă de timp dreptul de proprietate al pârâtei, recunoscut anterior în mod jurisdicţional, în baza unei proceduri contradictorii, şi să lipsească de eficacitate această hotărâre, fără a cerceta în mod efectiv drepturile reale pretinse de părţi, după caz, fără a prezenta raţionamentul prin care o terţă persoană înlătură puterea doveditoare a actului jurisdicţional prin exhibarea unui titlu de proprietate care atestă dobândirea ulterioară a dreptului de proprietate asupra imobilului asupra căruia s-a tranşat prin respectiva hotărâre judecătorească.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reţine întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. pct. (8) C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 şi 497 din acelaşi cod, va admite recursul pârâtei, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa de trimitere va efectua compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, aplicând criteriile de preferabilitate şi utilizând reperele de analiză fixate prin decizia de casare, având în vedere şi efectele juridice ale titlurilor autorilor părţilor (titlu de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991, respectiv hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară acestuia), urmând să ţină seama şi de principiile relativităţii şi opozabilităţii efectelor actului juridic în general, inclusiv a actului jurisdicţional pe care reclamanţii tind să-l combată în prezentul litigiu, prin administrarea unor probe contrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 194A din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2023.

Opinia separată ce vizează respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 194A din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi de obligare a recurentei-pârâte S.C. D. S.A. la plata sumei de 4.165 RON către intimaţii-reclamanţi A. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată, are în vedere următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost invocat de recurenta pârâtă din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, susţinându-se că în mod greşit a fost admisă acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, că instanţa a calificat titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 drept titlu originar şi i-a acordat preferinţă în detrimentul titlului pârâtei, deşi istoricul de proprietate al reclamanţilor se opreşte la titlul de proprietate nr. x din 29 martie 1994, titlu din care nu rezultă că reconstituirea s-ar fi făcut pe amplasamentul avut anterior.

Din această perspectivă, opinia separată reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce însă nu se verifică în cauză.

Cum obiectul dedus judecaţii, astfel cum a fost precizat/modificat la 21 septembrie 2015, vizează acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. proc. civ., cu obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 507 mp, situat în Bucureşti, str. x, lot x, şi cum părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi, opinia separată reţine că în mod legal şi corect a procedat instanţa de apel la compararea titlurilor de proprietate şi acordarea preferabilităţii titlului de proprietate al reclamantelor pe baza unei juste argumentări, în condiţiile în care dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferinţă titlului ei, faţă de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar.

Astfel, opinia separată reţine că aplicarea regulilor de drept consacrate în materia acţiunii în revendicare implică compararea titlurilor de proprietate prezentate de către părţi, iar în ipoteza în care titlurile lor provin de la autori diferiţi se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile.

Această soluţie trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun. Ca atare, în situaţia în care titlurile de dobândire ale părţilor provin autori diferiţi, cum este cazul de faţă, nu mai este suficientă doar compararea titlurilor de dobândire pe care le înfăţişează reclamantul şi pârâtul.

Întrucât aceste titluri derivă de la autori diferiţi, se pune problema de a stabili care dintre acestea este verus dominus sau cel puţin beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate.

Într-adevăr, prin ipoteză, cel puţin unul dintre cei doi autori este un non dominus, deoarece nu pot exista două drepturi de proprietate în forma lor pură şi simplă, deci neafectate de modalităţi, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi imobil.

Or, stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum şi a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe ale acestei calităţi este o operaţiune juridică şi logică necesară pentru a da satisfacţie adagiul nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet.

În ipoteza în care părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri şi se acordă eficacitate titlului care este mai bine caracterizat.

Referitor la incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor în litigiu, iar nu la compararea titlurilor directe opuse de reclamantă, respectiv de pârâtă.

Astfel, pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, în speţă era necesar a se stabili apartenenţa dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.

Dacă titlurile lor provin de la autori diferiţi se compară între ele drepturile autorilor de la care provin titlurile. Această soluţie trebuie aplicată ori de câte ori este posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, aşa cum s-a arătat deja, momentul la care apar pentru prima oară două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun. Ca atare, în situaţia în care titlurile de dobândire ale părţilor provin de la autori diferiţi, cum este cazul de faţă, nu este suficientă doar compararea titlurilor de dobândire pe care le înfăţişează reclamantul şi pârâtul.

Întrucât aceste titluri derivă de la autori diferiţi se pune problema de a stabili care dintre acestea este sau cel puţin beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate.

Într-adevăr, prin ipoteză, cel puţin unul dintre cei doi autori este un non dominus, deoarece nu pot exista două drepturi de proprietate în forma lor pură şi simplă, deci neafectate de modalităţi, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi imobil.

Or, stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum şi a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe ale acestei calităţi este o operaţiune juridică, dar şi logică în condiţiile în care instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor de proprietate după criteriile consacrate pentru situaţia în care acestea provin de la autori diferiţi, respectiv la compararea între ele a drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, având câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.

Din această perspectivă, opinia separată reţine că prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii reglementate de legile speciale de reparaţie s-a reconstituit/reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora, drept care, practic, nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, actele normative în materie având un pronunţat caracter reparator, recognitiv de drepturi.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi obiectul acţiunii în revendicare care visează terenul în suprafaţă de 507 mp, situat în Bucureşti, str. x, lot x, şi cum părţile opun titluri ce provin de la autori diferiţi, opinia separată reţine că în mod legal şi corect a procedat instanţa de apel la compararea titlurilor constatând în mod legal şi corect că "dacă titlurile provin de la autori diferiţi, titlul preferabil se stabileşte în raport de drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, urmând a se da eficienţă titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil (potrivit principiilor nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet, nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are sau nemo dat quod non habet, nimeni nu poate da ceea ce nu are)".

În acest sens, opinia separată constată că în mod legal şi corect a procedat la analiza atât a dreptului de proprietate al reclamantelor cât şi a dreptului de proprietate invocate de pârâtă, în condiţiile în care: "A. a dobândit terenul intravilan cu o suprafaţă de 507 mp, situat în Bucureşti, str. x C, sector 6 prin contractul de donaţie autentificat sub nr. x/30.11.2010 de la F.. La rândul său, F. dobândise acest teren prin moştenire de la mama sa G., care la rândul său în dobândise (în calitate de comoştenitoare a lui H., împreună cu I.) prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, conform procesului-verbal de punere în posesie din 22.07.1993 (conform acestui proces-verbal terenul era situat în str. x, adresa poştală J. fiind acordată în anul 2007) şi titlului de proprietate nr. x/29.03.1994 emis de Comisia Judeţeană Ilfov. Doctrina a caracterizat dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 ca fiind un mod originar de dobândire, chiar dacă la baza procesului de reconstituire sau constituire au stat drepturi anterioare preluării de către stat a terenurilor agricole, pentru considerente ce ţin de modul în care a fost conceput procesul de restituire în baza legilor fondului funciar (prin reconstituire pe fostul amplasament sau pe alt amplasament) precum şi pentru considerente ce ţin de stabilitatea circuitului juridic civil".

În operaţiunea juridică de comparare a titlurilor de proprietate invocate de părţi, opinia separată reţine ca instanţa de apel în mod legal şi corect a constatat că "pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 12.000 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/09.05.2014 încheiat cu S.C. C., care la rândul său în dobândise prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.09.2014 de la S.C. K. S.R.L.."

În acest sens instanţa de apel a mai reţinuit că S.C. K. S.R.L. dobândise imobilul astfel:

1. un lot de 8000 mp (fost Calea x) prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/13.01.1994 de la S.C. L. S.R.L.; la rândul său aceasta îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/03.08.1993 de la M.; la rândul său aceasta îl dobândise prin sentinţa civila nr. 3987/18.09.1991 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti.

2. un lot de 4000 mp - (fost Calea x) prin contract de vânzare cumpărare nr. x/17.01.1994 de la S.C. L. S.R.L.; la rândul său aceasta îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/03.08.1993 de la S.C. N. S.R.L. la rândul său aceasta îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/1992 de la S.C. O. S.R.L.; la rândul său aceasta îl dobândise prin proces-verbal de adjudecare nr. x/22.10.1991 întocmit de Comisia de lichidare constituita conform prevederilor art. 28 alin. (4) din Legea 18/1991".

Or, în raport de aceste aspecte, opinia separată reţine că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că în cauză "interesează lotul de 8000 mp (fost Calea x) care a avut ca titlu originar sentinţa civilă nr. 3987/18.09.1991 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, întrucât potrivit raportului de expertiză întocmit în faza fondului de expert P. (dosarul TB S III) terenul în litigiu se suprapune peste terenul deţinut de M. din 1991".

Or, făcând compararea titlului reclamantei cu titlul autorului intimatei pârâte, M., constând în sentinţa civilă nr. 3987/18.09.1991 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti, opinia separată constată că într-adevăr aşa cum bine a reţinut instanţa de apel "în cuprinsul sentinţei civile nr. 3987/18.09.1991 nu se face nici o menţiune cu privire la titlul vânzătorului Q. asupra imobilului înstrăinat, acesta având doar calitatea de posesor" şi nu de proprietar.

Din această perspectivă, opinia separată reţine că prin sentinţa civilă nr. 3987/18.09.1991, pronunţată în dosarul civil nr. x/1991 Judecătoria Sector 6 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul M. împotriva pârâtului Q.; a constatat că reclamantul M. a dobândit proprietatea asupra imobilului în suprafaţă de 8000 mp situat în Calea x B sector 6 Bucureşti, cumpărând de la pârât prin act sub semnătura privata la data de 15 aprilie 1985, terenul în cauză la preţul de 12.000 RON.

Or, într-adevăr hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare suplineşte doar consimţământul vânzătorului la facerea actului, nu şi dovada dreptului de proprietate al vânzătorului.

Prin urmare, pentru a se produce efectul translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să facă dovada dreptului pe care îl înstrăinează după regulile de drept comun.

Din această perspectivă, în condiţiile în care în cuprinsul sentinţei civile nr. 3987/18.09.1991 nu se face nici o menţiune cu privire la titlul vânzătorului Q. asupra imobilului înstrăinat, acesta având doar calitatea de posesor, opinia separată reţine că în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel "că pârâta nu face dovada dreptului de proprietate neîntreruptă a autorilor săi până la primul titular al dreptului de proprietate, pentru a-l putea opune reclamantei", cu atât mai mult cu cât în cauză au fost invocate titluri/drepturi care provin de la autori diferiţi.

Din perspectiva celor expuse, opinia separată mai reţine că, în condiţiile în care titlurile/drepturile invocate de părţi provin de la autori diferiţi, în compararea acestora în cadrul acţiunii în revendicare nu poate avea relevanţă înscrierea sentinţei civile nr. 3987 din 18.09.1991 în registrul de transcripţiuni sub nr. x/1991 de Notariatul de Stat Sector 6 Bucureşti, întrucât doar în cazul titlurilor care provin de la acelaşi autor are prioritate dovada înscrierii ca şi criteriu de preferinţă, ipoteză ce nu se regăseşte însă în litigiul pendinte câtă vreme titlurile părţilor provin de la autori diferiţi.

Faţă de aspectele învederate, de obiectul acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor părţilor, titluri care provin de la autori diferiţi, opinia separată reţine că niciuna din criticile recurentei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 496 C. proc. civ., soluţia în opinia separată, care e se impunea în cauză, era de respingere, ca nefondat a recursului declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 194A din 10 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., soluţia din opinia separată vizează şi obligarea recurentei-pârâtă S.C. D. S.A., la plata sumei de 4.165 RON către intimaţii-reclamanţi A. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.