State liability for EU law violation: whether agricultural parcel identification rules confer direct individual rights

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11.11.2016, pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/62/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Argeș (Judecătoria Piteşti), Direcţia Naţională Anticorupție - P.I.C.C.J., solicitând constatarea neaplicării dreptului comunitar de către Tribunalul Argeș şi Direcţia Naţională Anticorupție şi atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român în solidar cu ceilalţi pârâţi, în sensul acordării de despăgubiri în vederea reparării prejudiciilor materiale şi morale cauzate acestuia.

Prin decizia nr. 1263 din 20 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.10.2017.

Tribunalul Argeș s-a pronunţat prin sentinţa nr. 480 din 20 decembrie 2017, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii acţiunii formulate de reclamantul A., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 167 din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a anulat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei nr. 167 din 15 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti a formulat revizuire, recalificată ulterior ca fiind recurs, reclamantul A.

În motivarea recursului s-au arătat, în esență, următoarele.

Instanţa de apel a încălcat autoritatea/puterea de lucru judecat a deciziei nr. 960/2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/3/2013, prin care s-a constatat că decizia nr. l606/09.04.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2/2011 a fost dată cu încălcarea art. 68 alin. (l) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004. De asemenea, Tribunalul Bucureşti a arătat că în decizia nr. l606/09.04.2012 instanţa nu a avut în vedere tocmai apărarea principală a reclamantului şi nu a fost stabilit caracterul eronat sau nu al harţilor pe care s-a făcut identificarea parcelelor.

Recurentul a mai arătat că prin ordonanţa de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2, cu nr. x/P/2013 din data de 26.10.2017, se arată că: „(...) întocmirea eronată a unor hărţi pe baza unor măsurători greşite sau formularea unor apărări în faţa instanţei, invocând documente care conţin erori nu reprezintă fapte săvârșite cu intenţie, ci din culpă. Aşadar, este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. I) teza a 11-a C. proc. pen., anume că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.”

În ceea ce priveşte motivarea respingerii cererii de trimitere a unei solicitări pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE, în dosarul nr. y/3/2013, Curtea de Apel Piteşti nu arată unde anume se găseşte acea motivare, în condiţiile în care susținerea recurentului este aceea că ea nu există.

Prin urmare, toate alegaţiile Curţii de Apel Piteşti cu privire la vinovăţia acestuia, bazată pe concluziile deciziei nr. l606/09.04.2012, precum şi concluzia că art. 68 alin. (l) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 nu ar avea valenţa de a conferi drepturi concrete particularilor, trebuie înlăturate, având în vedere autoritatea de lucru judecat ce operează în cadrul acelor părţi din sentinţa civilă nr. 960/2016 a Tribunalului Bucureşti.

Pentru aceste motive, solicită admiterea excepţiei autorităţii/puterii de lucru judecat, în raport cu decizia nr. 960/2016 şi suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/3/2013.

Mai arată recurentul ca i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil atunci când instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui aspect ce nu a fost pus în discuţia părţilor. Astfel, instanţa şi-a argumentat reţinerea cauzei spre rejudecare prin faptul că Tribunalul Argeș s-ar fi pronunţat pe fondul cauzei. Instanţa nu a pus în discuţie acest aspect, ci doar a interpelat părţile cu privire la existenţa unor chestiuni prealabile. În cazul în care ar fi cunoscut că instanţa de apel doreşte să reţină cauza spre rejudecare, ar fi dat un alt răspuns la solicitările preliminare (administrare suplimentară de probatoriu, cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE).

De asemenea, aprecierea instanţei de apel, în sensul că prevederile art. 20 alin. (l) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 nu ar conferi drepturi particularilor, contravine scopurilor acestui Regulament, indicate la punctele 16, 21 și 24 ale preambulului. Din jurisprudenţa CJUE rezultă că această condiţie - conferirea de drepturi particularilor - este îndeplinită atunci când norma de drept încălcată, deşi vizează, în esenţă, interese cu caracter general, asigură şi protecţia intereselor individuale ale persoanelor în cauză.

În final, se solicită de către recurent constatarea încălcării de către instanţa de apel a dreptului comunitar şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Argeş.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 167 din 15 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă.

Recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele aspecte:

1. Drepturile conferite particularilor de art. 20 alin. (1), din Regulamentul CE nr. 1782/2003:

1.1. Prevederile art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 sunt de natură a conferi drepturi particularilor, în sensul că fermierul are dreptul de a se orienta pe hărţi standardizate ce garantează o precizie cartografică echivalentă cel puţin unei hărţi scara 1:10000?

1.2. Nerespectarea respectivul standard este de natură a conferi drepturi particularilor, în sensul acordării de despăgubiri pentru imposibilitatea unei corecte identificări pe hartă a parcelei exploatate, cu consecinţa pierderii în totalitate sau parţial a subvenţiei?

1.3. Care dintre următoarele aspecte - folosirea de hărţi alb-negru, folosirea de hărţi la o scară diferită de standarde, folosirea de hărţi fără elemente topografice caracteristice unei hărţi montane (linii de cotă, vârfuri, culmi montane, lipsa denumirilor vârfurilor/culmilor, lipsa unor drumuri montane), folosirea de hărţi cu elemente topografice eronate (limite dintre localităţi, zone de jnepeniş/ienupăriş arătate ca zonă de păşune) - sunt considerate ca nerespectări ale standardului instituit de art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003, de natură a-1 pune pe fermier în imposibilitatea unei identificări corecte a parcelelor exploatate, cu consecinţa atragerii răspunderii patrimoniale a autorităţii (A.P.I.A.) ori statului membru (Statul Român)?

2. Drepturile conferite particularilor de art. 68 alin. (1) şi (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004:

2.1. Prevederile art. 68 alin. (1) şi (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 au valenţa de a conferi drepturi concrete particularilor? Care sunt aceste drepturi: dreptul de a-şi dovedi nevinovăţia prin orice mijloc de probă; dreptul de a obţine modificarea cererii în sensul de a reflecta nevinovăţia fermierului ori datele faptice corecte?

2.2. Care sunt limitările acestor drepturi: de exemplu, art. 68 alin. (1) şi (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 permite administrarea probei cu expertiza topografică în orice stadiu procesual, opunându-se unei norme naţionale care permite administrarea probei cu expertiza topografică doar în stadiul procesual fond?

2.3. Norma în discuţie - art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004 - este suficient de clară, în sensul că reglementează dreptul agricultorului de a beneficia de exonerarea de la sancţionare prin reducerea sau excluderea de la acordarea subvenţiei în cele două ipoteze şi indirect obligația unei instanţe în faţa căreia se invocă aplicabilitatea uneia dintre cele două situaţii de a analiza caracterul întemeiat sau neîntemeiat al respectivei apărări?

2.4. Norma în discuţie - art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004 - este ea şi accesibilă, din punctul de vedere al interpretării, şi previzibilă, în sensul că obligă instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu în domeniul acordării de subvenţii pe suprafeţe agricole să administreze orice fel de probe care pot dovedi nevinovăţia fermierului (inclusiv expertiza topografică), iar în cazul în care nevinovăţia fermierului este dovedită ori se dovedeşte că datele declarate sunt date faptic corecte obligă instanţa învestită cu soluţionarea unui astfel de litigiu să oblige autoritatea la modificarea datelor înregistrate în cererea de subvenţie?

2.5. Care sunt criteriile care arată caracterul deliberat al încălcării art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004? Nerealizarea unei cercetări judecătoreşti complete, neadministrarea unui probatoriu concludent, util şi pertinent, în sensul nerespectării obligaţiilor instituite de art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004, nemotivarea respingerii probelor despre care subsemnatul arătam că îmi susţin nevinovăţia, ignorarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti în materie de suprafaţă determinată, inventarea unei situaţii de fapt care nu avea nicio legătură cu realitatea sunt considerate drept încălcări deliberate ale art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004?

2.6.Noţiunea de „suprafaţă determinată”, respectiv de „suprafaţă pentru care sunt îndeplinite toate condiţiile de acordare a unui ajutor”, astfel cum este definită aceasta în art. 2 pct. 22 din Regulamentul CE nr. 796/2004, include şi suprafeţele care au fost la dispoziţia fermierului indiferent de natura raportului juridic în temeiul căruia suprafețele în discuţie erau utilizate de agricultor (conta practic utilizarea efectivă a suprafeţelor pentru care fermierul solicita subvenţia), conform celor statuate de CJUE, în considerentul 54 al Hotărârii Landkreis Bad DUrkheim, C-61/09 EU:C:2010:606? În această noţiune de „suprafeţe care au fost la dispoziţia fermierului”/„suprafeţe efectiv utilizate” intră şi situaţia suprafeţelor utilizate, determinate pe baza aplicării perimetrului menţionat în contractul de închiriere şi care au fost efectiv exploatate pe baza perimetrului respectiv determinat în teren pe baza reperelor topografice menţionate în contract?

În ceea ce privește cererea de efectuare a trimiterii preliminare, sunt de reținut următoarele.

În esență, recurentul a solicitat sesizarea CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară, referitoare la faptul dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 și art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004 conferă drepturi particularilor.

Înalta Curte a constatat că nu se impune efectuarea unei trimiteri preliminare pentru următoarele considerente.

Referitor la art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul CE nr. 796/2004, în cadrul recursului nu s-au formulat motive de fond referitoare la interpretarea de către instanța de apel a efectelor acestui articol, ci s-au formulat doar motive legate de încălcarea autorității de lucru judecat, în consecință, nu este pertinentă formularea unei întrebări preliminare care să vizeze fondul problemei de drept, și anume dacă art. 68 alin. (1) și 3 din Regulamentul CE nr. 796/2004 conferă drepturi particularilor.

Cu privire la solicitarea de sesizare a CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară, referitoare la faptul dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003 conferă drepturi particularilor, nu se poate aprecia că există îndoieli cu privire la interpretarea acestui articol, raportat la problema de drept ce este necesar a fi dezlegată în cadrul prezentului litigiu, adică dacă această normă conferă drepturi particularilor, așa cum se va detalia mai jos în cadrul analizei motivelor de recurs ce vizează fondul, ținând cont de jurisprudența CJUE, Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cauza 283/81, CILFIT, în cadrul căreia s-a statuat că art. 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul comunității.

Înalta Curte, în majoritate, a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În prealabil, este de remarcat că recurentul a formulat inițial cererea ca fiind o revizuire adresată Curții de Apel Pitești, pe care a calificat-o ulterior ca fiind recurs. Astfel, motivele de fapt inițiale urmează a fi încadrate și analizate de către instanța de recurs prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea prin decizia atacată a prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care va fi analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În primul rând, recurentul a arătat că instanța de apel trebuia să anuleze sentința atacată cu apel și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe de fond, întrucât aceasta, respingând cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, și nici nu ar fi pus în discuție părților decât excepția inadmisibilității.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ.: „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”

Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ.: „Când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.”

Instanța de apel a anulat sentința atacată cu apel, considerând fondată prima critică a apelantului, ce viza contradictorialitatea dintre soluţia pronunţată în dispozitivul hotărârii şi motivarea acesteia, dar a apreciat că această situaţie o îndreptățește să admită apelul, să anuleze sentinţa şi să procedeze la rejudecarea cauzei, raportat la actele şi lucrările dosarului.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că : „Hotărârea primei instanţe a fost motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.”

Alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. se aplică în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, adică a respins în mod greșit cererea de chemare în judecată în temeiul unei excepții, și astfel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

În speță, prima instanță de fond (Tribunalul Argeș) a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, dar în considerente a analizat cererea de chemare în judecată pe fond, și anume condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a atrage răspunderea statului membru UE pentru încălcarea dreptului comunitar față de persoana vătămată, considerând că nu sunt îndeplinite două dintre aceste condiții (normele dreptului comunitar despre care susține că au fost încălcate nu conferă drepturi particularilor, și oricum încălcarea nu ar fi suficient de gravă).

Prin decizia atacată a fost anulată sentința pentru motivul că există contradictorialitate între considerente și dispozitiv, întrucât prin dispozitiv cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca inadmisibilă, iar în considerente cererea de chemare în judecată a fost analizată pe fond, fiind socotită de fapt neîntemeiată.

Ținând cont că prima instanță de fond a analizat în considerente fondul cererii de chemare în judecată, nu se poate reține că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, raportat doar la soluția din dispozitiv.

În mod similar, în cazul invers, când în dispozitiv cererea de chemare era respinsă, ca neîntemeiată, dar prin considerente era analizată admisibilitatea cererii, în jurisprudență s-a decis că sunt îndeplinite condițiile art. 480 alin. (3) prima teză C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât s-a socotit că ceea ce este relevant pentru aplicarea acestei norme juridice - stabilirea dacă prima instanță a intrat sau nu în judecata fondului când a soluționat procesul - este conținutul considerentelor, iar nu al dispozitivului.

Astfel, în cadrul acestor prevederi, regula o constituie rejudecarea cauzei de către instanța de apel, cale de atac devolutivă, iar trimiterea spre rejudecare primei instanțe de fond, conform art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., reprezintă o excepție, care are loc doar dacă una dintre părți solicită aceasta și doar o singură dată în cursul procesului.

Această interpretare concordă cu scopul avut în vedere de legiuitor când a reglementat prevederile art. 480 C. proc. civ., și anume acela de a asigura celeritatea procedurii judiciare.

Faptul că în fața primei instanțe s-ar fi încălcat principiul contradictorialității, întrucât instanța ar fi pus în discuție doar problema admisibilității sau dreptul la apărare, deoarece nu i s-ar fi dat posibilitatea reclamantului să solicite administrarea unor probe suplimentare în afara celor aflate deja la dosar, nu pot duce la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe de fond, având în vedere că nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ci în cele ale art. 480 alin. (6) C. proc. civ.

Or, trimiterea spre rejudecare primei instanțe de fond, conform art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., fiind o dispoziție de excepție de la regula rejudecării fondului de către instanța de apel, este de strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extinsă prin analogie.

Criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialității, a dreptului la apărare, inclusiv legat de administrarea unor probe suplimentare, au putut fi valorificate în apel, cale de atac devolutivă, fără afectarea dreptului la un proces echitabil.

De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008 sau Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010), s-a reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților faptul că va reține cauza spre rejudecare și, astfel, nu i-ar fi dat posibilitatea să se apere cu privire la fondul litigiului, să solicite administrarea unor probe suplimentare sau să formuleze cererea de efectuare a unor trimiteri preliminare către CJUE.

Aceste critici nu sunt de natură să afecteze legalitatea deciziei recurate, având în vedere următoarele considerente.

În primul rând, așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii de amânare a pronunțării, din 8 ianuarie 2019, reclamantul a arătat că nu are cereri prealabile de formulat, și nici probe noi în afara celor existente la dosar, iar instanța a dat cuvântul în susținerea apelului în integralitatea sa.

Prin apel s-au formulat critici legate de modalitatea în care a fost soluționată cauza în fața primei instanțe, raportat la faptul că prin dispozitiv a fost respinsă cererea, ca inadmisibilă, iar în considerente a fost analizat fondul cererii de chemare în judecată, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, dar s-au formulat argumente și referitoare la fondul cererii de chemare în judecată, la temeinicia acesteia.

Ca atare, apelantul-reclamant a avut posibilitatea să își susțină în integralitate apelul, instanța de apel neavând obligația să pună în discuție fiecare posibilă soluție pe care ar fi adoptat-o cu privire la pretențiile din apel. Or, potrivit art. 178 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea relativă poate fi invocată numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

În al doilea rând, art. 480 C. proc. civ. nu impune, în cazul situației regulă a reținerii cauzei spre rejudecare în apel, soluționarea apelului în două etape, prima în care să fie admis apelul și să se anuleze sentința, iar cea de-a doua în care să fie soluționat/evocat fondul cauzei, care să se desfășoare la alt termen.

Dimpotrivă, situația regulă care rezultă din dispozițiile art. 480 alin. (2), (3) prima teză, (5), (6) C. proc. civ. este cea a soluționării apelului într-o singură etapă.

Prin urmare, în temeiul acestor dispoziții legale, nu există vreo așteptare a părților în sensul anulării în prealabil a sentinței atacate și acordării unui alt termen pentru evocarea fondului/judecarea procesului.

De altfel, raportat la considerentele deciziei atacate, din care reiese că instanța de apel a socotit cererea de acordare a despăgubirilor pentru încălcarea/neaplicarea dreptului Uniunii Europene, ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative, și anume ca normele juridice pretins încălcate să prevadă drepturi pentru particulari, aspect ce nu presupunea analizarea vreunei probe, nu se poate reține vreo vătămare dată de faptul că nu ar fi avut posibilitatea să ceară probe suplimentare celor deja administrate, conform cerințelor art. 175 C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce privește faptul că nu ar fi avut posibilitatea să formuleze cererea de efectuare a unor trimiteri preliminare către CJUE, această intenție a reclamantului a fost materializată în recurs, fiind analizată de către instanța de recurs, așa cum s-a reținut mai sus.

Ca atare, nu se poate reține, contrar susținerilor recurentului, derularea procesului într-un mod inechitabil sau cu încălcarea principiului echivalenței.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/3/2013, care nu ar fi fost atacată cu apel de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar ar fi fost atacată de către reclamant, sunt de reținut următoarele.

În primul rând, este de reținut că sentința menționată anterior, chiar potrivit susținerilor recurentului, făcute chiar și la ultimul termen de judecată în recurs, nu este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind atacată cu apel cel puțin de către acesta. Mai este de reținut că recurentul a renunțat la susținerea cererii de suspendare a prezentei cauze, până la soluționarea dosarului nr. x/3/2013, la termenul din data de 15 decembrie 2020.

Atâta timp cât hotărârea nu este definitivă, nu se poate discuta în fața vreunei alte instanțe decât cea învestită cu acea cale de atac despre limitele apelului date de ceea ce s-a atacat sau despre cele date de neînrăutățirea situației în propria cale de atac.

Efectele autorității de lucru judecat provizorii prevăzute de art. 430 alin. (4) C. proc. civ. nu se confundă cu efectele autorității de lucru judecat ale unei hotărâri definitive.

Înțelesul autorității de lucru judecat provizorii al unei hotărâri de la pronunțarea acesteia, conform art. 430 alin. (1), (2) C. proc. civ., raportat la alin. (3) al aceluiași articol este acela că urmează a se consolida sau desființa în funcție de soluția eventualului apel sau recurs.

Dacă s-ar avea în vedere acest efect provizoriu al autorității de lucru judecat pe care hotărârea îl are de la pronunțare într-un alt litigiu, ar fi afectat principiul securității juridice.

În al doilea rând, punându-se și problema unor statuări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene - și anume a art. 68 alin. (1) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 - raportat la sentinţa nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, nu există nici identitate de obiect și cauză a cererii de chemare în judecată, având în vedere că în cadrul celor două litigii se solicită constatarea încălcării dreptului Uniunii Europene prin două hotărâri judecătorești diferite, decizia civilă nr. 1606/9.04.2012 a Curții de Apel București, respectiv hotărârea nr. 5206/11.11.2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, Secţia penală, în dosarul nr. y/3/2013.

Or, în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii Europene, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, cauză și obiect, așa cum rezultă, de exemplu, din Hotărârea Curții (Camera a șasea) din 16 iulie 2020, cauza C‑424/19, Cabinet de avocat UR împotriva Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, MJ, NK, par. 28-34.

Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 960/1.07.2016 a Tribunalului București, pronunțate în dosarul nr. x/3/2013.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel ar fi constatat că, raportat la argumentele oferite de instanţa naţională (în cadrul deciziei civile nr. 1606/2012, pronunțate de Curtea de Apel București), s-a conturat vinovăţia reclamantului sub aspectul esenţial că a făcut o supradeclarare, constatare care ar fi contrară ordonanței de clasare a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, în cadrul căreia s-ar fi reținut că faptele recurentului nu au fost săvârșite cu intenție, ci din culpă.

Sub acest aspect este de reținut că întinderea conceptului juridic de vinovăție din cadrul dreptului penal nu coincide cu cea din dreptul civil. Tocmai de aceea instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Susținerea că ar fi inexactă motivarea instanței de apel în sensul că ar fi fost respinsă motivat cererea prin care a solicitat adresarea unor întrebări preliminare CJUE, formulată în cadrul dosarului nr. y/3/2013, soluţionat prin sentinţa penală nr. 5206/2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti, este nefondată.

Astfel, din încheierea de şedinţă din data de 24.10.2013, dată în dosarul nr. y/3/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Piteşti, rezultă că petentul A. a depus un „set de înscrisuri reprezentând practică judiciară în materie şi o cerere prin care solicită adresarea unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, insistând în administrarea probei cu martori, efectuarea unei cercetări la faţa locului, efectuarea unei expertize topografice cu privire la corectitudinea hărților şi a unei expertize tehnico-ştiinţifice, precizând că administrarea acestor probe este necesară, invocând în acest sens art. 49 şi 51 din Regulamentul Comisiei Europene nr. 796/2004. În susţinerea cererii s-a invocat cauza Luchini contra statului italian.”

Faţă de aceste solicitări, instanţa penală a pronunţat următoarea soluţie: „în baza art. 278 ind. 1 alin. (7) C. proc. pen. respinge cererile solicitate de petent având în vedere specificul procedurii de soluţionare a plângerii împotriva rezoluţiei procurorului potrivit căreia, soluţia procurorului se verifică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.”

Aceasta reprezintă motivarea instanței penale cu privire la toate solicitările formulate, deci inclusiv cu privire la cererea de adresare a unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanța căreia i-a fost solicitată adresarea unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu a motivat corespunzător respingerea acestei solicitări, acest fapt nu este suficient pentru a atrage răspunderea statului, trebuind să fie îndeplinite condițiile cumulative statuate în cauza Köbler (Cauza C-224/01, Hotărârea CJUE din 30 septembrie 2003, Gerhard Köbler împotriva Republik Österreich), una dintre acestea fiind aceea ca încălcarea să privească o normă de drept comunitar, care are ca scop să confere drepturi persoanelor particulare, condiție care în prezentul litigiu s-a constatat că nu este îndeplinită.

În ceea ce privește motivele de recurs privind fondul cauzei, este de reținut că recurentul a formulat critici de fond doar referitor la interpretarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, și anume în legătură cu cele reținute de către instanța de apel, în sensul că această normă juridică nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speţă, conferirea vreunui drept concret şi efectiv reclamantului), drepturi pe care aceştia să le poată valorifica în faţa instanţelor naţionale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispoziţiilor normative aplicabile în materie.

Legat de nerespectarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, este de observat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, în solidar cu ceilalţi pârâţi, la despăgubiri în vederea reparării prejudiciilor sub forma daunelor materiale şi morale pentru neaplicarea prevederilor acestui articol în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. y/3/2013, soluţionat prin sentinţa penală nr. 5206 din 11.11.2013, pronunţată de Judecătoria Piteşti.

Reclamantul a susţinut că organul de cercetare penală și procurorii, iar, ulterior, instanța de judecată, nu au cercetat și dovedit vinovăția petentului, vinovăție ce ar fi trebuit să fie stabilită prin raportare la normele juridice ale Uniunii Europene menționate și că, dacă ar fi ținut cont de aceste normele juridice ale Uniunii Europene, ar fi concluzionat în mod direct că nu există o culpă administrativă și, cu atât mai mult, o culpă de natură penală.

Reclamantul a arătat că hărțile A.P.I.A. sunt eronate, iar din acest motiv nu s-a putut face o identificare corectă a situației din teren în anul 2007 și că cerinţa instituită de textul art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 conferă fermierului dreptul de a se orienta pe hărţi corecte şi care respectă anumite standarde de calitate, ce îi pot asigura o identificare rapidă şi corectă a parcelelor sale. Această cerinţă nu ar fi îndeplinită de hărţile puse la dispoziţie de A.P.I.A., întrucât hărţile nu ar conţine niciun fel de repere topografice care să permită identificarea crestelor montane ce constituie limitele estică şi nordică ale golului alpin (păşunii), X., hărţile ar fi hărţi alb-negru, situaţie care ar putea conduce la un procentaj ridicat de eroare, fiind realizate la o scară mică.

Așa cum a reținut instanța de apel, ceea ce i se impută reclamantului în cauza respectivă este supradeclararea unei suprafeţe de teren în vederea obţinerii de subvenţii, anume prezentarea de declarații inexacte, care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al CE sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor. S-a reţinut în cauza penală că reclamantul a recunoscut că rezultatul identificării incorecte a limitelor terenului s-a concretizat iniţial în identificarea unei suprafeţe mai mari şi, ca urmare a recunoaşterii, el a sesizat organele judiciare, motiv pentru care, instanţa penală a făcut aplicabilitatea dispoziţiile art. 181 C. pen., referitoare la lipsa pericolului social prevăzut de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.

Nemulțumirea reclamantului este aceea că instanța penală nu a reținut lipsa vinovăției pentru a-i fi aplicabile prevederile de excepție de la aplicarea reducerilor și a excluderilor ale art. 68 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 796/2004, potrivit căruia „Reducerile și excluderile prevăzute la capitolul I nu se aplică în cazul în care agricultorul a prezentat date faptice corecte sau atunci când poate demonstra prin orice alt mijloc că nu este vinovat.”

Astfel cum s-a reținut anterior, reclamantul consideră faptul că nu este vinovat de supradeclararea unei suprafeţe de teren în vederea obţinerii de subvenţii este demonstrat prin aceea că nu i s-au pus la dispoziție hărți întocmite potrivit prevederilor art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, de unde ar rezulta dreptul său în acest sens.

În cauza Köbler, Curtea de Justiţie a reiterat condiţiile în care un stat membru este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor prin încălcări ale dreptului comunitar, anume norma juridică nerespectată să aibă ca obiect conferirea de drepturi persoanelor particulare pe care acestea să le poată valorifica în fața instanțelor naționale, încălcarea sa fie suficient de gravă şi să existe o legătura directă de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care revine statului şi prejudiciul suferit (paragraful 51).

Aceste condiții sunt cumulative, constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele fiind suficientă pentru respingerea cererii și făcând astfel inutilă analiza celorlalte condiții.

Referitor la îndeplinirea condiției ca norma pretins încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi persoanelor particulare, sunt de reținut următoarele.

Din jurisprudența instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene (CJCE/CJUE/Tribunalul) [de exemplu, Hotărârea Curţii din 14 iulie 1967, Kampffmeyer şi alţii/Comisia, 5/66, 7/66 şi 1^66-24/66, Hotărârea Tribunalului din. 10 aprilie 2002, Lamberts/Ombudsmanul, T-209/00, Hotărârea Artegodan/Comisia, C‑221/10 P (T-429/05), Hotărârea Tribunalului - Camera a doua extinsă din 23 noiembrie 2011 în cauza T-341/07, Jose Maria Sison împotriva Consiliului Uniunii Europene, Hotărârea Curții din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, și Hotărârea Sison I, Hotărârea Curții din 13 martie 1992, Vreugdenhil/Comisia, C‑282/90, și Hotărârea Curții din 11 februarie 1999, Antillean Rice Mills și alții/Comisia, C‑390/95 P, Hotărârea Tribunalului din 14 noiembrie 2002, Rica Foods/Comisia, T‑332/00 și T‑350/00, Hotărârea Tribunalului din 25 februarie 2003, Renco/Consiliul, T‑4/01, Hotărârea Schneider Electric/Comisia, Hotărârea MyTravel Group/Comisia, C-403/98, Azienda Agricola Monte Arcosu c. Regione Autonoma della Sardegna (2001), cauza C-278/02 Herbert Handbauer GmbH (2004)] în materia verificării condiției ca o normă juridică a dreptului Uniunii Europene să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor și doctrina elaborată în baza acestei jurisprudențe reies următoarele elemente care ar trebui cercetate ca fiind utile analizei :

dacă norma în cauză creează obligații și dacă este destinată să îngrădească drepturile care intră în patrimoniul particularilor;

dacă obligația este formulată în termeni clari, preciși, necondiționali, adică să nu fie subordonată unor acte de drept intern; dispoziții care sunt prin natura lor apte să fie invocate în fața instanțelor naționale, fără să fie nevoie de alte implementări (doctrina efectului direct);

dacă norma se pretează prin natura ei să producă efecte directe în relațiile juridice dintre stat și justițiabili;

dacă reglementează obligații de a face sau a nu face (obligații de rezultat precise) în sarcina statelor;

dacă paguba pretinsă este consecința nerespectării unui interes pe care regulamentul urmărește să îl protejeze, prin raportare la obiectivul și conținutul regulamentului;

conținutul dispoziției și domeniul (aria de aplicare);

dacă dispoziția, prin conținutul și scopul său, acordă protecție intereselor pretinse în drept de către particular;

dacă există o legătură între interesul pe care se bazează particularul și protecția acordată de o dispoziție a regulamentului.

Faptul că toate regulamentele au efect direct și sunt astfel capabile de a crea drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze, totuși nu înseamnă că fiecare dispoziție a regulamentelor conferă drepturi particularilor pe care să le invoce în fața instanțelor naționale.

Art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 are ca denumire marginală „Sistemul de identificare a parcelelor agricole” și este situat în cadrul Capitolului 4, intitulat „Sistemul integrat de gestionare și control”, situat în Titlul II „Dispoziții generale”.

Pentru prezenta speță este relevant doar alin. (1), celelalte alineate referindu-se la plantațiile de măslini, alineat care are următorul conținut:

„Sistemul de identificare a parcelelor agricole este constituit pe baza planurilor și documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice. Tehnicile utilizate se bazează pe un sistem electronic de date geografice care conține, de preferință, fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000.”

Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 privește stabilirea normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune și de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori și modificarea altor regulamente.

Potrivit art. 18 care se află, de asemenea, în Capitolului 4, intitulat „Sistemul integrat de gestionare și control”, și care are denumirea marginală „Elementele sistemului integrat”:

”(1) Sistemul integrat conține următoarele elemente:

(a) o bază de date electronică;

(b) un sistem de identificare a parcelelor agricole;

(c) un sistem de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată conform art. 21;

(d) cereri de ajutor;

(e) un sistem integrat de control;

(f) un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care depune o cerere de ajutor.

(2) În cazul aplicării art. 67, 68, 69, 70 și 71, sistemul integrat cuprinde un sistem de identificare și înregistrare a animalelor (…).”

Referitor la sistemul integrat de gestionare și control și, în particular, la sistemul de identificare a parcelelor agricole sunt relevante considerentele 10-16 din preambulul Regulamentului, potrivit cărora:

”(10) În conformitate cu art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea politicii agricole comune (1), statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că tranzacțiile finanțate de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.), secțiunea Garantare, sunt aplicate efectiv și în mod corect și că există un sistem de prevenire și de corectare a neregulilor.

(11) Pentru a îmbunătăți eficiența și utilitatea mecanismelor de gestionare și de control, trebuie adaptat sistemul instituit prin Regulamentul (CE) nr. 3508/92 al Consiliului din 27 noiembrie 1992 de stabilire a unui sistem de gestionare și control integrat pentru anumite regimuri de ajutoare comunitare (2), pentru a cuprinde regimul de plată unică, regimurile de ajutor pentru grâul dur, plante proteaginoase, culturi energetice, orez, amidon din cartofi, fructe cu coajă, lapte, semințe, leguminoase pentru boabe, ajutoarele regionale specifice, precum și controlul punerii în aplicare a normelor privind condiționarea, modularea și sistemul de consiliere agricolă. Este oportună prevederea posibilității de a include, într-o etapă ulterioară, și alte regimuri de ajutor.

(12) În vederea efectuării unui control eficient și pentru a evita depunerea mai multor cereri la diferite organisme plătitoare din același stat membru, fiecare stat membru trebuie să introducă un sistem unic de identificare a agricultorilor care depun cereri de ajutor în cadrul sistemului integrat.

(13) Diferitele elemente ale sistemului integrat urmăresc creșterea eficienței procedurilor de gestionare și de control. Prin urmare, în ceea ce privește regimurile comunitare nereglementate de prezentul regulament, statele membre trebuie autorizate să le utilizeze, cu condiția ca acestea să nu contravină dispozițiilor în cauză.

(14) Ținând seama de complexitatea sistemului, precum și de numărul mare de cereri de ajutor care trebuie soluționate, este indispensabilă utilizarea mijloacelor tehnice și a metodelor de gestionare și de control corespunzătoare. Prin urmare, sistemul integrat trebuie să cuprindă, la nivelul fiecărui stat membru, o bază de date electronică, un sistem de identificare a parcelelor agricole, cererile de ajutor ale agricultorilor, un sistem integrat de control și, pentru regimul de plată unică, un sistem de identificare și de înregistrare a drepturilor la plată.

(15) Pentru a permite prelucrarea și utilizarea datelor colectate pentru verificarea cererilor de ajutor, este necesară crearea unor baze de date electronice performante, care să ofere, în special, posibilitatea efectuării de controale încrucișate.

(16) Identificarea parcelelor agricole reprezintă un element cheie al aplicării corecte a regimurilor legate de suprafață. Experiența acumulată a demonstrat anumite deficiențe ale metodelor existente. Prin urmare, trebuie prevăzut un sistem de identificare creat, dacă este cazul, cu ajutorul tehnicii de teledetecție.”

Aplicând cele expuse anterior cauzei de față, sunt de reținut următoarele.

În ceea ce privește conținutul normei de drept comunitar (al Uniunii Europene) pretins încălcate în prezenta cauză, și anume art. 20 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, este de observat că în cadrul acesteia:

- în prima teză este definit sistemul de identificare a parcelelor agricole, ca fiind constituit pe baza planurilor și documentelor de cadastru sau a altor referințe cartografice;

- în a doua teză sunt definite tehnicile utilizate pentru constituirea sistemului, ca fiind bazate pe un sistem electronic de date geografice;

- în a treia teză se menționează elementele de dorit („de preferință”) pe care se tinde să le conțină sistemul electronic de date geografice, ca fiind fotografii aeriene sau spațiale care respectă anumite norme uniforme ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000.

Recurentul-reclamant susține că din acest articol ar rezulta dreptul său de a-i fi puse la dispoziție pentru identificarea terenurilor hărți care să conțină date topografice, color, ce garantează o precizie cel puțin echivalentă cu cea asigurată de cartografierea la o scară de 1:10 000 și, pentru că i-ar fi fost puse la dispoziție hărți alb-negru cu o precizie inferioară scării de 1:10 000, fără date topografice, nu s-ar face vinovat de supradeclarare.

Din aceste susțineri reiese că recurentul-reclamant susține existența unui drept pe care să îl poată invoca în fața instanțelor naționale din prevederile celei de-a treia teze a art. 20 alin. (1).

Or, în cadrul acestei teze nu este reglementată o obligație de rezultat în sarcina statului, din care să rezulte vreun drept corelativ, ci se reglementează elementele către care se dorește a se tinde pentru perfecționarea sistemul de identificare a parcelelor agricole, deziderat care se regăsește și în considerentul 16 al preambulului la Regulament.

Mai mult, din susținerile recurentului rezultă că acesta este nemulțumit nu de conținutul electronic al sistemului electronic de identificare a parcelelor agricole, ci de conținutul hărților fizice care i-au fost puse la dispoziție de A.P.I.A. pentru identificarea terenului, or, este evident din conținutul art. 20 alin. (1) din Regulament, că obiectul de reglementare al acestuia nu are legătură cu încălcarea pretinsă de către recurent.

Referitor la scopul normei de drept comunitar (al UE) invocate, prin raportare la denumirea marginală a acestuia, capitolul în cadrul căruia este situat, considerentele 10-16 ale preambulului Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, așa cum s-a menționat mai sus, rezultă că art. 20 alin. (1) se referă la sistemul de identificare a parcelelor agricole, care face parte, conform art. 18 din Regulament, dintre elementele sistemului integrat de gestionare și control.

Ca atare, scopul normei este acela al reglementării modalității de organizare a unuia dintre elementele sistemului integrat de gestionare și control a legalei utilizări a fondurilor europene, în vederea creșterii eficienței procedurilor de gestionare și control (considerentul 13), iar nu de a conferi drepturi particularilor pe care aceștia să le poată invoca în fața instanțelor naționale, și, în orice caz, nu în legătură cu încălcarea pretinsă de către recurent.

În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la interpretarea art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 de către instanța de apel, în sensul că această normă juridică nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speţă conferirea vreunui drept concret şi efectiv reclamantului), drepturi pe care aceştia să le poată valorifica în faţa instanţelor naţionale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispoziţiilor normative aplicabile în materie, sunt de reținut următoarele.

În primul rând, recurentul a susținut că această condiţie - conferirea de drepturi particularilor - este îndeplinită atunci când norma de drept încălcată, deşi vizează, în esenţă, interese cu caracter general, asigură şi protecţia intereselor individuale ale persoanelor în cauză, așa cum rezultă din jurisprudența CJUE.

Sub acest aspect este de reținut că instanța de apel a constatat că art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor (în speţă, conferirea vreunui drept concret şi efectiv reclamantului), drepturi pe care aceştia să le poată valorifica în faţa instanţelor naţionale, ci ele vizează drepturi generice care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispoziţiilor normative aplicabile în materie.

Ca atare, instanța de apel nu a pornit de la premisa că, atâta timp cât dispoziția în cauză vizează drepturi generice/generale, care ar putea fi deduse dintr-un ansamblu al dispoziţiilor normative aplicabile în materie, nu ar putea conferi și drepturi particularilor, ci raportat la conținutul concret al acestei norme a ajuns la concluzia că nu are ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor, aflați în categoria pretinsă de reclamant.

În al doilea rând, recurentul a susținut că aprecierea instanţei de apel contravine scopurilor Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, aşa cum sunt acestea enunţate în preambul la punctele 16, 21, 24, care ar indica modul în care este asigurată protecţia intereselor individuale ale persoanelor, în paralel cu cele legate de o serie de interese generice.

Referitor la considerentul 16, așa cum s-a reținut în cadrul analizei expuse mai sus, în cadrul acestuia se reflectă dezideratele legate de perfecționarea sistemului de identificare a parcelelor agricole, parte a sistemului integrat de gestionare și control a corectei utilizări a fondurilor europene, concluzie care rezultă din interpretarea conținutului său, raportat la considerentele anterioare ale preambulului Regulamentului (10-15).

În ceea ce privește considerentele 21 și 24 ale preambulului Regulamentului, invocate de către recurent în susținerea faptului că art. 20 alin. (1) din Regulament ar avea ca obiect conferirea de drepturi concrete particularilor pe care aceștia să le poată invoca în fața instanțelor naționale, este de observat că acestea nu sunt utile pentru analiza problemei de drept în cauză, având în vedere că nu au legătură cu norma menționată anterior, referindu-se la obiectivul schemelor de sprijin din cadrul politicii agricole comune, la evitarea alocării incorecte a resurselor comunitare, prin neefectuarea niciunei plăți de sprijin al agricultorilor care au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a beneficia de astfel de plăți (considerentul 21), respectiv la obiectivele îmbunătățirii competitivității în agricultura comunitară și dezvoltării unor standarde în materie de calitate a produselor alimentare și de mediu și la modalitățile de realizare (considerentul 24), iar nu la sistemul de identificare a parcelelor agricole.

Recurentul a mai invocat în sprijinul susținerilor sale concluziile unei anchete UE nr. x/2008/24 din care ar reieși că un sistem incorect de hărți nu își îndeplinește rolul de a asigura eficiența controalelor administrative încrucișate, dar conduce și la localizarea deseori greșită a parcelelor agricole, în sistemul LPIS-GIS de către fermier.

Cu privire la pretinsele concluzii ale acestei anchete, este de remarcat că nu sunt utile cauzei, și anume determinării dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 ar conferi drepturi particularilor, în cadrul acesteia evidențiindu-se existența unor circumstanțe de fapt concrete, și anume că pentru facilitarea depunerii cererilor fermierilor li s-ar înmâna copii alb-negru de dimensiuni mari ale informațiilor din GIS (ortofotoplanuri, care conțin informații cu privire la parcelele de referință), situație care ar putea duce la greșeli făcute din neatenție, ce reprezintă o problemă de probațiune a situației de fapt specifice din acea cauză.

Recurentul a mai susținut că aprecierea instanţei de apel contravine jurisprudenţei CJUE şi a celei naţionale, întrucât o administraţie care nu acţionează cu prudenţa şi diligența obişnuite poate să angajeze răspunderea pentru prejudiciile cauzate, recurentul considerând că în cazul său A.P.I.A. nu a acţionat cu prudenţa şi diligenţa impuse de art. 20 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 1782/2003, cu consecinţa ca informaţiile eronate care le-au fost oferite fermierilor să determine declararea incorectă a parcelelor agricole exploatate de aceştia.

Sub acest aspect este de reținut că nu face obiectul recursului stabilirea dacă A.P.I.A. a acționat cu prudență și diligență în situația recurentului, având în vedere, pe de o parte, că pretențiile în cauză împotriva statului nu sunt legate de neîndeplinirea obligațiilor de către A.P.I.A., ci încălcarea dreptului CE/UE de către organele judiciare, iar, pe de altă parte, analiza instanței de apel legată de îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului CE/UE de către organele judiciare, criticată în recurs pe fond privește determinarea dacă art. 20 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 ar conferi drepturi particularilor.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 7, 8 C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 167 din 15 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2021.

Motivarea opiniei separate:

Consider că recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 167/15.01.2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. x/62/2016*, este fondat în raport de criticile prin care se evidenţiază vicii ale procedurii de judecată derulate în etapa apelului. Aceste critici sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru că vizează – astfel cum se va arăta în cele ce urmează – greşita aplicare atât a normei procedurale care conferă părţilor dreptul de a beneficia de rejudecarea fondului la prima instanţă, în situaţia în care aceasta din urmă a soluţionat pricina fără a evoca fondul pricinii, cât şi a reglementărilor care instituie dreptul părţilor implicate într-o procedură judiciară de a beneficia de garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil.

În contextul în care recurentul a solicitat instanţei de recurs să dispună sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu o serie de întrebări, iar respectivele întrebări privesc reglementări apartenente dreptului Uniunii Europene care interesează fondul pricinii, apreciez că evaluarea cerinţelor specifice unui asemenea demers ar trebui făcută numai în măsura în care instanţa de recurs are a dezlega aspecte ce interesează legalitatea judecăţii ce s-a realizat în apel asupra fondului pretenţiilor reclamantului-recurent. Prin urmare, opinez că nu are justificare analiza prioritară a cererii de sesizare a CJUE atâta vreme cât erorile procedurale evocate în cadrul cererii de recurs sunt de natură a conduce la concluzia caracterului fondat al căii de atac, cu consecinţa stabilirii necesităţii de a se trimite cauza spre a fi rejudecată în fond, în acord cu normele procedurale ce au fost incorect aplicate, aşa încât reglementările comunitare relevate de solicitarea recurentului nu ar forma reper de analiză în cadrul prezentului recurs.

În ceea ce priveşte recursul, este de observat că cererea prin care s-a exercitat această cale de atac a fost iniţial depusă şi înregistrată sub titulatura de cerere de revizuire, fiind ulterior precizată de titularul căii de atac în sensul că reprezintă cerere de recurs.

Corespunzător precizării astfel făcute, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a se soluţiona recursul exercitat.

Argumentele critice care au fost formulate în structura cererii astfel iniţiate de recurentul-reclamant nu sunt structurate după rigorile motivelor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă conţinutul lor permite a se identifica fără echivoc faptul că recurentul invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil – astfel cum este conferit prin art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – prin aceea că instanţa de apel nu a pus în discuţie aspectele care ţin de evocarea fondului şi, astfel, recurentul-reclamant nu a avut posibilitatea de a formula cereri utile susţinerii pretenţiei care formează obiectul demersului său judiciar. De asemenea, se invocă încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, după anularea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond pentru că recurentul solicitase adoptarea unei asemenea măsuri în conformitate cu menţionata normă.

Criticile având conţinutul anterior menţionat ilustrează invocare unor încălcări relative la: dreptul de a beneficia de un proces echitabil (în care partea să beneficieze de un proces efectiv în cadrul căruia să îi fie asigurate garanţiile procesuale); dreptul de a propune şi administra probe; dreptul de a beneficia de gradele de jurisdicţie specifice procesului, conform solicitării sale expres formulate în conformitate cu legea procesuală.

Se cere a fi o precizat că drepturile procesuale la care recurentul se raportează în modalitatea expusă în precedent sunt unele care rezidă din reglementări ce au valoare de principii fundamentale ale procesului civil, fiind înscrise ca atare în art. 6 alin. (1), art. 13 alin. (2), art. 14 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ., în art. 9, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., precum şi în art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Fiind invocată încălcarea unor norme care instituie garanţii ce ţin de esenţa procedurii judiciare, asemenea critici sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care se referă la situaţia în care „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

Verificând, din perspectiva criticilor menţionate, parcursul judecăţii derulate în precedentele etape procesuale, se poate constata că prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în pretenţii formulată de reclamantul A.

Prin cererea de apel formulată de reclamant împotriva soluţiei adoptate de prima instanţă s-a solicitat ca instanţa de prim control judiciar să dispună „admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate (care a fost dată cu greşita aplicare a legii şi cu o motivare ce nu susţine dispozitivul hotărârii sau chiar cu lisa motivării în ceea ce priveşte anumite aspecte analizate) şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie (…)”. În cadrul motivelor de apel au foste expuse critici în sensul că soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, astfel cum se regăseşte în dispozitivul hotărârii primei instanţe, nu este susţinută de considerentele aceleaşi hotărâri, respectiv că există contradicţie între soluţia ilustrată de dispozitiv şi cea care ar decurge din raţionamentul expus în considerente.

Instanţa de apel – prin decizia recurată – a admis apelul astfel susţinut şi a dispus anularea sentinţei apelate, evocând (rejudecând) şi fondul pricinii prin aceeaşi decizie.

Pentru fundamentarea soluţiei de anulare a sentinţei şi de reţinere a cauzei spre a se evoca fondul de către instanţa de apel, s-a reţinut că este fondată critica ce vizează contradictorialitatea între soluţia pronunţată în dispozitivul sentinţei şi motivarea acesteia, însă în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., această situaţie îndrituieşte Curtea să admită apelul, să anuleze sentinţa şi să procedeze ea însăși la rejudecarea cauzei prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului. S-a mai reţinut că tribunalul, deşi a intrat în cercetarea în fond a cauzei stabilind că nu a fost încălcat dreptul comunitar, a respins în mod greşit acţiunea, ca inadmisibilă, în temeiul unei excepţii procesuale.

Viciul ce a fost astfel reţinut de instanţa de apel în privinţa conţinutului hotărârii primei instanţe, anume contradictorialitatea între dispozitiv şi considerente, semnifică faptul că soluţia ilustrată în dispozitiv, adoptată în temeiul unei excepţii procesuale, nu îşi găseşte fundamentare într-un raţionament judiciar apt a o argumenta.

Situaţia în care dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti - adică însăși soluţia adoptată în tranşarea litigiului judiciar - nu este sprijinit de considerente care să permită identificarea reperelor de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea respectivei soluţii nu poate constitui decât o situaţie de nemotivare a hotărârii, necesitatea unei legături inerente între considerentele şi dispozitivul unei hotărâri reieşind cu îndestulătoare claritate din interpretarea sistematică a prevederilor imperative înscrise în art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., norme conform cărora „(1) Hotărârea va cuprinde (…):

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate”.

În condiţiile în care dispozitivul hotărârii conţine o soluţie adoptată pe temeiul unei excepţii procesuale, aşa cum a fost situaţia în speţă, nu se poate vorbi de evocarea fondului de către instanţa ce a pronunţat o atare soluţie. În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”. Reiese, din economia normei procedurale enunţate, că analiza şi soluţionarea excepţiilor procesuale constituie demersuri prealabile evocării fondului, iar ipoteza admiterii unei excepţii dirimante – cum este şi cea a inadmisibilităţii acţiunii – face inutilă cercetarea fondului cauzei.

În ceea ce priveşte categoria de „hotărâre a unei instanţe judecătoreşti”, privită în sensul de rezultat al deliberării, trebuie avute în vedere prevederile art. 398 alin. (1) C. proc. civ. - conform căruia „(1) Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată şi se dă în numele legii” – şi cele ale art. 401 alin. (1) şi art. 402 C. proc. civ., care prevăd următoarele: „(1) După ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate” şi „Sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii”.

Interpretând sistematic normele legale enunţate, consider că trebuie concluzionat în sensul că reperul unic ce trebuie avut în vedere spre a aprecia dacă a fost evocat fondul unui litigiu de instanţa ce a pronunţat o hotărâre judecătorească, este dispozitivul în care este redată minuta în care a fost consemnat rezultatul deliberării, aşa cum acesta s-a adus la cunoştinţa părţilor la momentul pronunţării. Considerentele soluţiei astfel făcute publice sunt ulterior aduse la cunoştinţa părţilor, şi este necesar ca ele să aibă aptitudinea de a explica în mod logic soluţia asupra căreia instanţa „a hotărât” la momentul încheierii deliberării.

Astfel, neconcordanța între considerente şi dispozitiv are semnificaţia expunerii unor considerente, indiferente pentru judecata efectiv realizată, şi determină constatarea împrejurării că hotărârea/soluţia instanţei este nemotivată. Asemenea considerente indiferente sunt în mod incontestabil nu numai lipsite de legătură cu soluţia consemnată în minuta ce reflectă rezultatul deliberării, ci sunt şi contrare exigenţelor derivate din principiile înscrise în art. 6 şi 14 C. proc. civ., anume cele care impun contradictorialitatea şi respectarea dreptului la un proces echitabil.

Făcând aplicarea aspectelor teoretice anterior expuse la situaţia recurentului-reclamant, consider că, faţă de împrejurarea că acţiunea acestei părţi fusese respinsă ca şi consecinţă a admiterii excepţiei de inadmisibilitate a demersului judiciar iniţiat (adică a reţinerii unui fine de neprimire a acţiunii în justiţie), în mod eronat a apreciat instanţa de apel că prima instanţă ar fi evocat fondul pricinii. Atribuind doar considerentelor valoare de dovadă a evocării fondului, instanţa de apel nu numai că a fragmentat în mod nejustificat elementele specifice şi necesare conţinutului unei hotărârii judecătoreşti (anume considerentele şi dispozitivul), dar s-a abătut de la regula cu valoare de principiu, potrivit căreia considerentele trebuie să susţină soluţia ce s-a pronunţat (dispozitivul), iar nu invers.

În concluzie, atâta vreme cât considerentele sentinţei supuse controlului judiciar în apel nu aveau aptitudinea de a fundamenta soluţia de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că ele evidenţiază realizarea unei judecăţi asupra fondului în primă instanţă.

Caracterul eronat al aprecierii astfel făcute de instanţa de apel reiese şi din împrejurarea că actele dosarului primei instanţe relevă faptul că, la prima zi de înfăţişare - după pronunţarea regulatorului de competenţă, s-a pus în discuţie exclusiv excepţia inadmisibilităţii ce fusese invocată prin întâmpinarea depusă de pârâţi (astfel cum reiese din încheierea de dezbateri din data de 06.12.2017), şi că nu s-a acordat părţilor cuvântul spre a formula cereri specifice dezbaterii în fond a cauzei. Or, un atare mod de conducere a procesului relevă că dezbaterile s-au purtat numai în privinţa excepţiei menţionate, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa fondului s-a pronunţat numai în privinţa admisibilităţii demersului judiciar - astfel cum reiese şi din dispozitiv, şi nicidecum în privinţa temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Într-o astfel de situaţie, subsecvent constatării (efective) în sensul că prima instanţă a respins în mod greşit acţiunea, ca inadmisibilă, pe temeiul unei excepţii procesuale, trebuia ca instanţa de apel să facă aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., normă care prevede că: „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului”.

Prin urmare, soluţia de reţinere a cauzei pentru a se evoca fondul de către instanţa de apel a fost una care nu a dat cuvenita atenţie chestiunilor ce au format efectiv obiect al judecăţii relative la acţiunea în justiţie promovată de recurentul-reclamant şi solicitării expresă formulată de parte prin cererea de apel, anume aceea de a se dispune trimiterea cauzei spre a fi rejudecată în fond la prima instanţă.

Apreciind că beneficiul recunoscut prin teza finală a art. 480 alin. (3) C. proc. civ. constituie o garanţie suplimentară menită să asigure părţilor atât exerciţiul deplin dreptului la un proces echitabil (în coordonatele art. 6 C. proc. civ), cât şi conformarea instanţelor la exigenţele derivate din principiile privind contradictorialitatea, disponibilitatea şi dreptul la apărare (în sensul prevederilor art. 14 alin. (4)-(6), art. 9 alin. (2) şi art. 13 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.), şi că situaţia expusă în precedent relevă nerespectarea de către instanţa de apel a acestor exigenţe normative fundamentale, consider că devine incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aşa încât, în conformitate cu prevederile art. 496 şi 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel spre a se aprecia cu privire la solicitarea reclamantului de a se trimite cauza (pentru evocarea fondului) la un alt tribunal decât cel care pronunţat sentinţa apelată.

Revenind, în acest context, la cererea recurentului de sesizare a CJUE, se constată că respectiva cerere priveşte întrebări preliminare legate, în esenţă, de interpretarea art. 20 din Regulamentul CE nr. 1782/2003 şi a art. 68 din Regulamentul CE nr. 796/2004. În condiţiile în care aceste norme constituie fundamentul juridic al pretenţiei de despăgubire relativ la care am opinat că încă nu a fost soluţionată pe fond cu respectarea unor principii fundamentale ale procesului civil, consider că trebuie respinsă cererea se sesizare a CJUE ca şi consecinţă a statuării că se impune casarea deciziei recurate pentru neregularităţi procedurale şi că a devenit astfel inutil soluţionării recursului să se analizeze aspectele legate de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în speţă, menționatele norme apartenente dreptului Uniunii Europene.