Contractual liability and force majeure: requirements for exonerating non-delivery in agricultural sales and interpretation of cumulative penalty clauses

Acţiune în răspundere civilă contractuală. Invocarea forţei majore. Condiţii şi efecte în raport cu dispoziţiile art. 1270 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de vânzare/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acțiune în despăgubiri

Contract de vânzare

Forţă majoră

Interpretarea contractului

Forţa obligatorie a contractului

Motivare contradictorie

Casare cu trimitere spre rejudecare

C. civ., art. 1266, art. 1270, art. 1351 alin. (1)-(2), art. 1554 alin. (2),

art. 1634 alin. (4), art. 1686 alin. (3)

C. proc. civ., art. 22, art. 249, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 477 alin. (2), art. 478

Potrivit prevederilor art. 1351 alin. (2) C. civ., forţa majoră are un caracter invincibil şi inevitabil, astfel încât, chiar şi în cazul în care evenimentul prejudiciabil ar fi putut fi anticipat în mod obiectiv, nu puteau fi evitate nici producerea acesteia şi nici efectele, în pofida luării tuturor măsurilor necesare de către debitor. Astfel, efectele forţei majore înlătură în totalitate răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate.

În lipsa dovedirii de către debitor a unui caz fortuit ori a forţei majore, acesta va fi obligat la plata despăgubirilor, potrivit prevederilor art. 1634 alin. (4) C. civ., iar sarcina probei îi revine acestuia, inclusiv în privinţa efectelor asupra abilităţilor sale de a executa obligaţiile contractuale faţă de creditor.

Imprevizibilitatea caracteristică forţei majore presupune o evaluare prin raportare la situaţia de fapt particulară, în raport cu momentul asumării obligaţiei contractuale, deci cu momentul încheierii contractului, privind calificarea situaţiilor de forţă majoră şi răspunderea în această situaţie.

Potrivit dispozițiilor art. 1351 alin. (1) C. civ., forţa majoră se analizează în particular prin raportare la clauzele contractului, teoria riscului contractual presupunând observarea conţinutului acordului de voinţă al părţilor, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 1270 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 1266 C. civ., declaraţia comună de voinţă se prezumă, până la proba contrară, că exprimă voinţa reală a părţilor. Or, o disociere de sensul literal al termenilor convenţiei este posibilă doar în ipoteza dovedirii unor nepotriviri ori contradicţii ale acestora, instanţa fiind obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2105 din 24 octombrie 2023

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/103/2022, la data de 12.04.2022, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la achitarea sumei totale de 416.482,50 lei, compusă din: suma de 210.000 lei, reprezentând despăgubirea cuvenită conform art. 9.4. pct. II din Contractul nr. 517/30.06.2020 (denumit în continuare „Contractul”) precum şi suma de 206.482,50 lei, reprezentând penalitățile de întârziere prevăzute la art. 9.4. pct. III din Contract, în cuantum de 0,10% pe zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii nelivrate, cu plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, 1530, 1538 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 413/C din 21.06.2022, Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 210.000 lei cu titlu de despăgubiri, fiind respins capătul de cerere având ca obiect penalităţile de întârziere, ca neîntemeiat. De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.305 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri pârâta B. S.R.L. şi reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 108/2023 din 2 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, a fost admis apelul promovat de pârâta B. S.R.L., fiind schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că obligaţia de plată în sarcina pârâtei este în sumă de 52.500 lei, corespunzătoare unei răspunderi pentru neexecutarea contractului în procent de 25%.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins ca nefondat apelul promovat de reclamanta A. S.R.L., împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind respinsă totodată şi cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-intimată A. S.R.L.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

După expunerea situaţiei de fapt, a arătat recurenta-reclamantă cu privire la apelul formulat de către pârâta B. S.R.L. că instanţa de apel, deşi a reţinut că această apelantă nu a formulat critici referitoare la întinderea prejudiciului, s-a pronunţat în afara limitelor sesizării, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 477 şi 478 C. proc. civ.

În aprecierea titularei memoriului de recurs, motivarea instanţei de control judiciar devolutiv este contradictorie, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

A mai adăugat recurenta-reclamantă că rolul activ al instanţei nu trebuie să determine pierderea poziţiei de neutralitate faţă de cauză şi să se substituie apărătorului uneia dintre părţi.

Instanţa de control judiciar devolutiv a reţinut în mod eronat că motivul principal de apel al pârâtei a fost acela al constatării stării de secetă pedologică, care a făcut imposibilă executarea obligaţiei contractuale, deşi intimata nu invocase nicio cauză exoneratoare de răspundere şi nici vreo imposibilitate totală de executare.

De asemenea, autoarea cererii de recurs a susţinut că, pentru a putea fi calificată drept cauză de forţă majoră, seceta pedologică la nivelul anului 2020 necesita administrarea de probatorii din care să rezulte gradul de afectare a culturilor, raportat la zona în care se aflau culturile pârâtei. Or, pârâta-apelantă nu a depus nicio probă în acest sens.

În susţinerea criticii privind motivarea contradictorie a hotărârii recurate, s-a arătat că instanţa de apel, pe de o parte, a înlăturat răspunderea contractuală pentru un procent de 75%, iar pe de altă parte a menţinut-o pentru procentul de 25%.

În ipoteza dovedirii procentului de 75% calamitare, acesta nu putea reprezenta o imposibilitate totală de executare.

S-a arătat şi că instanţa de control judiciar devolutiv s-a raportat trunchiat la dispoziţiile privitoare la imposibilitatea fortuită de executare, fără interpretarea şi aplicarea art. 1634 alin. (6) C. civ., care prevede că aceasta nu poate fi invocată dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, citând în acest sens clauza de la art. 12.2 din contract.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, având în vedere că aspectele reţinute au fost invocate din oficiu de către instanţa de control judiciar devolutiv cu prilejul deliberării, reclamanta neavând astfel posibilitatea de a formula apărări.

În ceea ce priveşte cererea de apel formulată de către reclamantă privind respingerea penalităţilor prevăzute de art. 9.4 pct. 3 din contract, a precizat titulara memoriului de recurs că instanţa a preluat eroarea instanţei de fond. Aceasta a reţinut în mod eronat faptul că prin factura din data de 29.12.2020 s-ar fi calculat penalităţi în temeiul art. 9.4 pct. 2. Reclamanta a arătat că nu a pretins calcularea penalităţilor conform acestor dispoziţii.

A menţionat recurenta-reclamantă că, potrivit pct. 2 al art. 9.4 din contract, au fost solicitate despăgubirile, iar conform pct. 3 penalităţile sunt pretinse cumulativ prin raportare la neexecutarea culpabilă a contractului. Aplicarea penalităţilor de la pct. 3 aveau drept caracteristică faptul că nu depindeau de achiziţionarea mărfii de la un terţ, penalităţile putând fi percepute în virtutea clauzei penale.

La 13 iunie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, cu respingerea capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă în data de 26 iunie 2023 a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte ca nefondate şi admiterea recursului formulat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 2 mai 2023, prin rezoluţie fiind acordat termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 octombrie 2023, cu citarea părţilor în şedinţă publică, termenul fiind preschimbat din oficiu prin încheierea de ședință pronunțată la 18 septembrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prioritar, cu privire la cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că prima instanţă, admiţând acţiunea, a dispus obligarea pârâtei (vânzător) la plata despăgubirilor în temeiul art. 9.4 pct. 2 din contractul de vânzare încheiat cu reclamanta, reprezentând prejudiciul produs în patrimoniul reclamantei (cumpărător), constând în diferenţa de preţ la care aceasta a achiziţionat, ulterior expirării termenului de livrare, aceeaşi cantitate contractată de produse agricole.

Constatarea privind întrunirea elementelor răspunderii contractuale a pârâtei este câştigată definitiv cauzei, soluţia primei instanţe fiind menţinută în parte de instanţa de apel, care a procedat doar la reducerea cu 75% a cuantumului despăgubirilor, pentru incidenţa unei situaţii de forţă majoră, doar reclamanta declarând recurs.

Recurenta-reclamantă invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. privind limitele învestirii şi depăşirea rolului activ al instanţei de apel care, în absenţa unor motive ale pârâtei-apelante în sensul incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere a forţei majore, ar fi reţinut din oficiu incidenţa acesteia, fără a se da posibilitatea reclamantei să îşi formuleze apărările corespunzătoare, critici încadrate din oficiu de Înalta Curte în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte reţine că erau incidente în cauză dispoziţiile art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluţiunea operând cu privire la soluţia de admitere a pretenţiilor reclamantei, respectiv a sumei de 210.000 lei despăgubiri în temeiul art. 9.4 pct. 2 din contract, această cerere urmând a fi rejudecată sub toate aspectele, astfel cum au fost criticate de apelantă.

Chiar dacă apelul nu a fost motivat amplu şi cu trimiteri exprese la normele interpretate sau aplicate greşit, instanţa de apel, în virtutea rolului activ instituit prin dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., în vederea asigurării garanţiilor procesului echitabil, avea posibilitatea de a da calificarea juridică exactă motivelor de nelegalitate şi netemeinicie.

Or, apelanta-pârâtă a susţinut prin cererea de apel, fără echivoc, necesitatea reformării sentinţei în sensul respingerii cererii de despăgubire întemeiate pe clauza de la art. 9.4 pct. 2, avându-se în vedere seceta pedologică ce a afectat culturile agricole, cu consecinţa imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale asumate faţă de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte reţine şi că instanţa de apel era chemată să controleze ceea ce a judecat prima instanţă în temeiul art. 478 C. proc. civ., observându-se că prin considerentele sentinţei apelate, prima instanţă a analizat apărările pârâtei formulate prin întâmpinare, concluzionând că nu era dovedită în cauză forţa majoră (cauză exoneratoare de răspundere contractuală), potrivit art. 249 C. proc. civ.

Prin urmare, motivele de apel analizate nefiind invocate din oficiu, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, a dreptului de apărare ori a limitelor judecăţii, reaprecierea situaţiei de fapt fiind întemeiată pe înscrisurile administrate la prima instanţă, aceste critici sunt nefondate.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, prevede că o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, ipoteze care se regăsesc în cauză, criticile fiind fondate.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituind premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii instanţei de recurs, de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept substanţial incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., viciul motivării inexacte a hotărârii judecătoreşti include cuprinderea unor considerente lacunare ori contradictorii, care nu corespund imperativelor legale de claritate, precizie şi consecvenţă.

Astfel, în temeiul art. 1634 alin. (4) C. civ., instanţa de apel reţine, prin decizia atacată, o situaţie de fapt diferită faţă de prima instanţă, în legătură cu starea generală de calamitare a culturilor agricole pentru secetă pedologică, cu concluzia subsecventă că 75% din neexecutarea obligaţiei nu îi putea fi imputată pârâtei, apelul acesteia fiind admis.

Potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., forţa majoră are un caracter invincibil şi inevitabil, astfel încât chiar şi în cazul în care evenimentul prejudiciabil ar fi putut fi anticipat în mod obiectiv, nu puteau fi evitate nici producerea acesteia şi nici efectele, în pofida luării tuturor măsurilor necesare de către debitor.

Având în vedere aceste caractere, efectele forţei majore înlătură în totalitate răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate, ceea ce vine în contradicţie cu confirmarea răspunderii contractuale a pârâtei prin decizia recurată.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că în rejudecarea acţiunii în răspundere contractuală nu se putea echivala necontestarea situaţiei de secetă pedologică cu necontestarea cauzei exoneratoare de răspundere civilă, nefiind analizate argumentele formulate de reclamantă în apărare.

Debitoarea-pârâtă era obligată la plata despăgubirilor, în lipsa dovedirii de către aceasta a unui caz fortuit ori a forţei majore, potrivit art. 1634 alin. (4) C. civ.

Confirmând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că potrivit acestor dispoziţii, sarcina legală a probei îi revenea debitoarei-pârâte şi în privinţa efectelor asupra abilităţilor sale de a executa obligaţiile contractuale faţă de reclamantă.

Imprevizibilitatea caracteristică forţei majore presupune o evaluare prin raportare la situaţia de fapt particulară, în raport cu momentul asumării obligaţiei contractuale, deci cu momentul încheierii contractului, reper care lipseşte din analiza instanţei de apel.

De asemenea, din considerentele deciziei recurate nu rezultă consecinţele forţei majore în relaţia pârâtei cu partenerul contractual (cumpărătoarea-reclamantă), stabilirea duratei situaţiei calificate ca forţă majoră şi a legăturii de cauzalitate dintre evenimentul de forţă majoră invocat şi imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate.

Astfel, motivarea admiterii apelului pârâtei se referă la intervenirea unui risc de producţie cauzat de nerealizarea în parametrii scontaţi a producţiei agricole, fără a se verifica dacă realizarea acesteia, în procentul reţinut prin considerente de 25%, nu permitea executarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de vânzare dedus judecăţii.

Sunt întemeiate criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată fiind pronunţată cu nesocotirea şi înfrângerea normelor de drept material incidente.

Astfel, teoria riscului contractual care fundamentează în drept admiterea apelului pârâtei impunea, cu necesitate, observarea conţinutului acordului de voinţă al părţilor.

Potrivit art. 1351 alin. (1) C. civ., forţa majoră se analizează în particular prin raportare la clauzele contractului, analiză care lipseşte din considerentele deciziei recurate.

Înalta Curte constată omisiunea instanţei de apel de a se apleca asupra convenţiei părţilor, privind calificarea situaţiilor de forţă majoră şi răspunderea în această situaţie, potrivit art. 1270 C. civ.

Instanţa de apel avea de verificat existenţa unei clauze prin care evenimentul în legătură cu care debitorul invocă forţa majoră să nu fi fost exclus din domeniul de aplicare al acesteia, ori a unei clauze de limitare a răspunderii şi de asumare a riscului, prin care debitorul să îşi fi asumat în mod expres executarea obligaţiei, chiar în situaţia de forţă majoră.

De altfel, se observă că prin sentinţa primei instanţe se face referire la clauza de la art. 12 şi la sancţiunea instituită de părţi pentru neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de notificare cu privire la apariţia forţei majore, condiţie pentru exonerarea de răspundere, precum şi pentru evitarea suportării cheltuielilor efectuate de reclamanta-creditoare în vederea executării contractului după intervenirea situaţiei de forţă majoră, ipoteză dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanţa de apel se limitează să constate, faţă de neîndeplinirea obligaţiei de notificare a forţei majore şi de depunere a actelor emise de camera de comerţ de către pârâtă, că „problematică este calificarea secetei pedologice drept caz fortuit/forţă majoră prin prisma art. 1634 alin. (6) C. civ.”, deci în legătură cu neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor de vânzare a unor bunuri de gen, fungibile, forţa majoră nefiind o cauză exoneratoare absolută.

Această constatare nu este urmată, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de dezlegarea printr-un raţionament logico-juridic a chestiunii litigioase enunţate în raport cu clauzele contractului şi dispoziţiile legale evocate.

Instanţa de apel era chemată să verifice în ce măsură art. 1351 C. civ., invocat de pârâtă era aplicabil, în raport cu regula „genera non pereunt” şi cu regulile speciale din materia vânzării [art. 1686 alin. (3) Cod civil].

În cadrul motivelor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică şi interpretarea clauzei de la art. 9.4 pct. 3, cu nesocotirea acordului de voinţă al părţilor (art. 1270 C. civ.), care fundamentează soluţia dată apelului propriu, de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

Pentru început, Înalta Curte formulează observaţia că instanţa de apel a confirmat susţinerile reclamantei în sensul că art. 9.4 din contractul de vânzare încheiat cu pârâta îi recunoaşte creditorului obligaţiei neexecutate un drept de opţiune asupra punerii în executare a remediilor în cazul răspunderii, instituite la punctele 1-3, acestea putând fi solicitate individual ori cumulat.

Contrar acestei concluzii, instanţa de apel reţine că daunele-interese de la art. 9.4 pct. 2 şi art. 9.4 pct. 3 nu se pot cumula.

Astfel, potrivit art. 9.4 pct. 2, din ziua următoare expirării termenului de livrare, prin cumpărarea mărfurilor nelivrate de la un alt vânzător (ipoteza dedusă judecăţii prin acţiune), creditoarea s-ar prevala, în realitate, de rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei pârâtei, în timp ce situaţia reglementată la art. 9.4 pct. 3, în temeiul căruia sunt pretinse penalităţile, vizează întârzierea la predarea mărfii, deci nu se asociază rezoluţiunii.

Instanţa de apel reţine o interpretare în sensul asocierii dreptului la daune-interese instituit prin art. 9.4 pct. 2 din contract cu rezoluţiunea contractului, distincţia faţă de daunele-interese respinse, solicitate în temeiul art. 9.4 pct. 3 în virtutea art. 1554 alin. (2) C. civ., fiind dată de funcţia diferită şi momentul în care îşi produc efectele clauzele respective, respectiv înainte ori ulterior încetării contractului.

Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel nu este însoţită de o analiză în drept, în temeiul regulilor de interpretare a contractului. Potrivit art. 1266 C. civ., declaraţia comună de voinţă se prezumă, până la proba contrară, că exprimă voinţa reală a părţilor. Or, o disociere a instanţei de apel de sensul literal al termenilor convenţiei era posibilă doar în ipoteza dovedirii unor nepotriviri ori contradicţii ale acestora, fiind de observat că instanţa era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Raţionamentul instanţei de apel este deficitar pentru lipsa calificării daunelor-interese pretinse de reclamantă pentru a se putea aprecia asupra unei eventuale incompatibilităţi a acestora, din considerentele deciziei atacate rezultând că respingerea lor este determinată de temeiul greşit indicat de reclamantă al art. 9.4 pct. 3 şi nu al art. 9.4 pct. 2 din contract.

Motivarea deciziei recurate nu poate susţine soluţia pronunţată, fiind dubitativă, lipsită de claritate şi incompletă, în raport cu reperele faptice şi juridice deduse judecăţii.

Prin urmare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8, art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 108/2023 din 2 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, Secţia I civilă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., precum şi cererile accesorii privind plata cheltuielilor de judecată din recurs, care, dată fiind casarea pronunţată, nu pot fi acordate în această etapă procesuală.