Admissibility of unjust enrichment claim under Civil Code following rejection of fraudulent transfer action in insolvency

Contract de servicii. Acţiune în restituirea sumelor achitate în afara cadrului contractual. Admisibilitatea acţiunii întemeiate pe art. 1341 Cod civil, ulterior respingerii unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Faptul juridic licit/Drept comercial. Procedura insolvenţei

Index alfabetic: Acţiune în restituire

Avans

Contract de servicii

Plată nedatorată

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant

Momentul de la care curge termenul de prescripţie

Legea nr. 85/2014, art. 117 alin. (2) lit. a), art. 119

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 247 alin. (1),

art. 425 alin. (1) lit. b), art. 431, art. 432

C. civ., art. 1212, art. 1341 alin. (1), art. 1635 alin. (1), art. 2500, art. 2517,

art. 2523, art. 2525, art. 2528 alin. (2)

Dispoziţiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 au în vedere nulitatea actelor de transfer prin care debitorul din procedura insolvenţei transmite o valoare patrimonială fără să dobândească în schimb o contraprestaţie, actele cu titlu gratuit fiind incompatibile cu natura speculativă a activităţii comerciale.

Legiuitorul a exceptat expres de sub incidenţa acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 117, prin art. 119 din acelaşi act normativ, transferurile patrimoniale efectuate de debitorul în insolvenţă în cursul exerciţiului normal al activităţii curente.

Prin actele încheiate în cursul activităţii curente a debitorului, în sensul art. 119, se înţeleg actele prin care s-a derulat o activitate conformă obiectului comercial de activitate al societăţii, deci inclusiv realizarea de plăţi efectuate cu acest scop, chiar ipoteza dedusă judecăţii, prin cererea de chemare în judecată.

În situația promovării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ. nu se poate susține identitatea cadrului procesual cu cel din acţiunea specifică procedurii insolvenţei întemeiată pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, privind regimul juridic aplicabil actelor frauduloase încheiate de către debitor, în condițiile în care nu au fost afirmate de către reclamantă nici existenţa vreunei intenţii de gratificare a societăţii pârâte, a unei liberalităţi a reclamantei, ci dimpotrivă, efectuarea plăţilor din eroare, urmare a credinţei că erau executate obligaţii contractuale faţă de pârâtă (accipiens) şi nici situarea acestor plăţi în afara activităţii legale, în sensul intenţiei de fraudare a legii ori a creditorilor.

Astfel, este admisibilă acțiunea privind restituirea prestaţiilor efectuate, întemeiată pe situaţia de eroare a lui solvens, formă particulară de fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, chiar și în ipoteza în care, anterior, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 a fost respinsă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2327 din 14 noiembrie 2023

1. Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Mehedinţi la 14 august 2020 şi înregistrată sub nr. x/101/2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. - Filiala Timiş, a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 416.845,23 lei, reprezentând avans acordat de societatea A. S.R.L. şi nerestituit şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. civ., precum şi cele ale Legii nr. 85/2014.

Prin încheierea de şedinţă din 02.11.2020, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale procesuale, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumei de 200.000 lei, respectiv a sumei de 204.610 lei.

Prin sentința nr. 15/2022 din 23.03.2022, Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 416.845,23 lei, reprezentând avans acordat de A. S.R.L. în baza contractului de servicii din 20 noiembrie 2013.

2. Împotriva încheierii din 2 noiembrie 2020 şi a sentinţei nr. 15/2022 din 23 martie 2022 a declarat apel pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 533/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

3. Împotriva acestei decizii pârâta C. S.R.L. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi, reținând cauza spre soluționare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca prescrisă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că motivele de fapt ce fac obiectul acțiunii promovate de către reclamantă, întemeiate pe dispozițiile art. 1341 C. civ., au constituit și obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 117-118 din Legea nr. 85/2014 - acțiune în anulare acte frauduloase, motiv pentru care a invocat, ab initio, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pendinte.

În susținerea acestei excepții, a precizat că reclamanta este o societate aflată în insolvență, actualmente în faliment, procedură guvernată de dispozițiile legii speciale nr. 85/2014, astfel că, indiferent de temeiul de drept invocat, analiza cauzei deduse judecății trebuia să se facă și prin raportare la prevederile legii speciale, care devin prioritare în raport de norma de drept comun.

Se mai adaugă faptul că prezenta acțiune reprezintă, în esență, o acțiune în anulare acte pretins frauduloase, prin care s-a urmărit anularea ordinelor de plată din 30 ianuarie 2017 și 12 decembrie 2018, acțiune prevăzută și recunoscută ca atribut al administratorului/lichidatorului judiciar al unei societăți în insolvență de către legiuitor, prin normele speciale reglementate de art. 117-120 din Legea nr. 85/2014.

O dovadă în plus care să confirme că prezenta acțiune este mascată într-o acțiune în pretenții, prin schimbarea temeiului de drept, este existența dosarului nr. x/101/2018/a14, înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinți la 19 august 2020, având ca obiect acțiune în anulare acte frauduloase, cu soluție definitivă la Curtea de Apel Craiova.

Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă că este mai mult decât evident că nu pot fi incidente dispozițiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată, întrucât acestea nu conferă judecătorului prerogativa constatării nulității unor acte juridice încheiate între părți mai ales în ipoteza în care reclamanta avea la dispoziție pârghiile necesare conferite de legea specială.

A mai învederat titulara memoriului de recurs că aceste argumente au fost avute în vedere și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1951 din 14 octombrie 2020 în soluționarea unui recurs ce a vizat cererea lichidatorului judiciar de anulare a unui act juridic pe un temei de drept comun. Tot în acest sens s-a făcut trimitere și la decizia civilă nr. 495/2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, învestită cu soluționarea unei cauze similare, precum și la decizia nr. 257/2017 a Curţii de Apel Constanța, decizia nr. 70/2017 a Curţii de Apel Cluj și decizia nr. 565/2018 a Curții de Apel Brașov.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată pentru nemotivare, respectiv existenţa unor motive străine de natura cauzei în justificarea soluției la excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care s-a prezentat în cauză pentru intimata-reclamantă, instanța de apel pronunțându-se pe o altă excepție, respectiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, în condițiile art. 82 C. proc. civ., fiind încălcate exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că a invocat în temeiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, starea de incompatibilitate a doamnei D. în exercitarea profesiei de consilier juridic salarizat, ce antrenează lipsa calității de reprezentant al intimatei-reclamante.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel s-a rezumat la o trecere în revistă sumar a condiţiilor plăţii nedatorate.

Instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 2523 C. civ., privind stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Recurenta a apreciat că imediat după deschiderea procedurii (28 decembrie 2018), intimata-reclamantă a avut la dispoziție toate actele și informațiile legate de transferurile patrimoniale începând cu luna decembrie a anului 2016, inclusiv pe cele vizate de acțiunea promovată din anul 2017, respectiv 2018. Așadar, momentul nașterii dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor ce formează obiectul facturilor nr. 1 din 20 ianuarie 2017 și nr. 2 din 30 ianuarie 2017 îl constituie momentul plății, respectiv data de 30 ianuarie 2017, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 30 ianuarie 2020.

De asemenea, s-a mai adăugat faptul că niciuna dintre cele două facturi nu au fost stornate în iunie 2017, fiind vorba despre o altă factură ce viza un raport juridic distinct al părților, așa cum a recunoscut și reclamanta în 2 martie 2022.

Printr-o altă critică, s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta, contrar normelor legale incidente ale plăţii nedatorate, și-a extins, din oficiu, analiza și asupra contractului atașat de către pârâtă în dovedirea neîndeplinirii condițiilor legale pentru admiterea acţiunii, încălcând astfel limitele învestirii, întrucât nu a fost solicitată analizarea contractului, nici în vederea anulării, nici a rezoluțiunii ori a răspunderii contractuale.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă la data de 30.01.2023.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 24 martie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. Filiala Timiș, a solicitat, în principal, anularea recursului ca fiind formulat de către o persoană care nu are calitate de reprezentant, excepţie respinsă prin încheierea din 24 octombrie 2023, invocarea omisso medio a unor motive de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 13 iunie 2023, recurenta-pârâtă a depus în şedinţă publică cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Este admisibilă acţiunea administratorului/lichidatorului judiciar întemeiată pe dreptul comun, precum dispoziţiile art. 1341 C. civ., după ce a fost respinsă acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 117-118 din Legea nr. 85/2014, având ca obiect acţiune în anularea unor acte pretins frauduloase?”.

La 19 septembrie 2023 intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. Filiala Timiș, a transmis la dosar punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, solicitând respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă faţă de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 519-520 C. proc. civ., iar în subsidiar, ca nefondată.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin recurs, pârâta invocă inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, care, în opinia sa, nu putea fi soluţionată decât în cadrul special al procedurii insolvenţei societăţii reclamante, pe calea acţiunii întemeiate pe art. 117 din Legea nr. 85/2014.

Mai mult, recurenta-pârâtă arată că dreptul la acţiune al reclamantei este epuizat, prin valorificarea acestuia în cadrul dosarului nr. x/101/2018/a14*, primind o soluţie definitivă, de respingere a acţiunii ca tardivă, prin decizia civilă nr. 553 din 5 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă.

Prin excepţia procesuală invocată în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., pârâta urmăreşte, deci, casarea hotărârii deduse judecăţii în recurs, prin care instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii introductive.

Înalta Curte reţine că prin intermediul excepţiei nu pot fi invocate de către pârâtă decât neregularităţi care pot forma în mod legal obiect al motivelor de recurs, în condiţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că prin acţiunea în restituire, în cauza pendinte, este chemată în judecată în aceeaşi calitate de debitor care a încasat o plată nedatorată, pentru aceleaşi sume de restituit.

Recurenta-pârâtă încearcă să demonstreze şi identitatea cauzei, susţinând că reclamanta-creditoare îşi valorifică, din nou, acelaşi drept de restituire, deşi a ignorat termenele speciale din legea insolvenţei, iar instanţa, la fel ca şi în dosarul soluţionat definitiv, este chemată să anuleze ordinele de plată înregistrate în evidenţele contabile ale reclamantei.

Înalta Curte, având în vedere natura acestor argumente prezentate de recurenta-pârâtă constată că, în realitate, inadmisibilitatea este în legătură cu interdicţia instituită prin art. 431 C. proc. civ., privind efectele lucrului judecat, ce poate fi valorificată în recurs în temeiul art. 432 C. proc. civ. în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă aceste susţineri nu sunt fondate, recurenta-pârâtă neaflându-se în situaţia unei exclusivităţi a judecăţii cauzei prin hotărârile judecătoreşti anterioare.

Dispoziţiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 - pe care şi-a întemeiat soluţia prima instanţă în dosarul nr. x/101/2018/a14*, sentinţă desfiinţată în apel, urmare a admiterii excepţiei tardivităţii acţiunii - au în vedere nulitatea actelor de transfer prin care debitorul din procedura insolvenţei transmite o valoare patrimonială fără să dobândească în schimb o contraprestaţie, actele cu titlu gratuit fiind incompatibile cu natura speculativă a activităţii comerciale.

În doctrină, în cazul acestor acte juridice s-a apreciat că prin dispoziţiile antereferite din legea insolvenţei, legiuitorul a instituit o sancţiune a nulităţii sui-generis care se apropie de natura juridică a revocării actelor cu titlu gratuit.

În litigiul pendinte, Înalta Curte constată că nu au fost afirmate de către reclamantă, prin acţiunea introductivă, nici existenţa vreunei intenţii de gratificare a societăţii pârâte, a unei liberalităţi a reclamantei, ci dimpotrivă efectuarea plăţilor din eroare, urmare a credinţei că erau executate obligaţii contractuale faţă de pârâtă (accipiens) şi nici situarea acestor plăţi în afara activităţii legale, în sensul intenţiei de fraudare a legii ori a creditorilor, comparaţia acţiunii reclamantei deduse judecăţii cu acţiunea întemeiată pe art. 117 alin. (2) lit. a) din legea insolvenţei fiind forţată.

De altfel, Înalta Curte subliniază că legiuitorul a exceptat expres de sub incidenţa acţiunii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 117, prin art. 119 din acelaşi act normativ, transferurile patrimoniale efectuate de debitorul în insolvenţă în cursul exerciţiului normal al activităţii curente.

Prin actele încheiate în cursul activităţii curente a debitorului, în sensul art. 119, se înţeleg actele prin care s-a derulat o activitate conformă obiectului comercial de activitate al societăţii, deci inclusiv realizarea de plăţi efectuate cu acest scop, chiar ipoteza dedusă judecăţii, prin cererea de chemare în judecată.

Nu se poate susţine identitatea cadrului procesual cu cel din dosarul nr. x/101/2018/a14*, unde acţiunea specifică procedurii insolvenţei a avut ca temei art. 117 din Legea nr. 85/2014, privind regimul juridic aplicabil actelor frauduloase încheiate de către debitor, deci având o cauză ilicită, în sensul fraudei la lege şi împotriva creditorilor.

Instanţa nu fost sesizată în cauza pendinte cu cercetarea vreunui motiv de nulitate ori de revocare nici prin cererea de chemare în judecată şi nici pe cale incidentală, acţiunea reclamantei fiind întemeiată exclusiv pe plata nedatorată, formă particulară de fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii.

Prin urmare, restituirea prestaţiilor efectuate a fost întemeiată pe situaţia de eroare a lui solvens (reclamanta) şi nu este urmarea unui act juridic desfiinţat ulterior cu caracter retroactiv, cum se susţine în mod nefondat, cauzele de restituire antereferite neputându-se confunda şi constituind ipoteze legale distincte, astfel cum sunt reglementate în cadrul art. 1635 alin. (1) C. civ.

De altfel, în legătură cu reperele de drept ale cauzei, instanţele fondului şi-au întemeiat analiza privind prescrierea acţiunii personale în restituire pe dispoziţiile art. 2523 C. civ. şi nu pe art. 2525 ori art. 2528 alin. (2) C. civ., stabilind cadrul judecăţii în sensul arătat anterior.

În această situaţie, jurisprudenţa instanţei judecătoreşti, inclusiv a instanţei supreme, la care face trimitere recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs, care se referă, spre deosebire de cauza pendinte, la soluţionarea unor acţiuni în anulare în temeiul dispoziţiilor de drept comun şi nu ale legii insolvenţei, este lipsită de orice relevanţă pentru evidenţierea pretinsei cauze de inadmisibilitate.

De asemenea, în ce priveşte incidenţa normelor de drept material, în absenţa invocării în apel a nesocotirii principiului specialia generalibus derogant, în sensul soluţionării cauzei în temeiul art. 1341 alin. (1) C. civ. privind plata nedatorată şi a transgresării dispoziţiilor din legea insolvenţei, recurenta-pârâtă încalcă regula prohibitivă instituită prin dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civi., apărările intimatei-reclamante fiind fondate.

Astfel recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au format analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, ipoteza în speţă.

Judecarea recursului are în vedere exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unui asemenea motiv de nelegalitate nepropus în apel nu este permisă.

Nesocotirea regulii potrivit cu care legea generală este înlăturată de la aplicare de dispoziţia specială în materia dată nu a fost supusă dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, astfel încât nu poate fi valorificată în recurs, neputându-se trece peste motivele invocate în faţa instanţelor de fond decât în condiţiile prevăzute de lege.

Totodată, sesizarea completului Înaltei Curţi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se poate face doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., în măsura în care problema de drept a cărei lămurire se solicită este nouă, are legătură cu soluţia pe fond a cauzei în ultimă instanţă, instanţa supremă nu a statuat asupra acesteia şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, condiţii cumulative care nu sunt îndeplinite, cu consecinţa respingerii cererii de sesizare.

Astfel, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Înaltei Curţi pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în legătură cu admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată ulterior respingerii unei acţiuni întemeiate pe art. 117 din Legea nr. 85/2014, dificultatea chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se cere fiind justificată prin aplicarea regulilor de drept privind prevalenţa normelor speciale derogatorii faţă de dispoziţiile de drept comun.

Având în vedere înlăturarea criticii fără a mai fi analizată, nici sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cerută de recurenta-pârâtă nu poate fi dispusă, în raport cu condiţiile instituite limitativ prin dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., întrucât este vizată o chestiune de drept de a cărei lămurire, în situaţia menţionată anterior, nu depinde soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac exercitate de pârâtă împotriva deciziei din apel.

Revenind la motivele de recurs, în legătură cu soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi a greşitei aplicări a art. 82 alin. (2) C. proc. civ., criticile formulate sunt reîncadrate din oficiu în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru început, Înalta Curte reţine că reprezentarea procesuală intră sub incidenţa art. 176 pct. 2 C. proc. civ., care instituie sancţiunea nulităţii absolute a actelor de procedură, necondiţionată de vătămare.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, prin motivele de apel aceasta nu a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant sancţionate cu nulitatea absolută a actelor de procedură îndeplinite de o persoană lipsită de putere de reprezentare şi care nu poate fi înlăturată prin voinţa părţii reprezentate.

Astfel, reclamanta era în cauză o societate aflată în procedura insolvenţei, fiind reprezentată legal şi judiciar de administratorul judiciar - B. SPRL.

Excepţia ridicată de pârâtă în calea de atac a privit persoana care a reprezentat în faţa primei instanţe societatea reclamantă. În acest caz, persoana fizică a asigurat reprezentarea mandantului însuşi, exercitând drepturile procedurale în faţa instanţei de judecată.

Prin cererea de apel a pârâtei s-a reproşat că nu s-ar fi prezentat în mod legal de către această persoană dovada calităţii de avocat angajat de administratorul judiciar ori dovada calităţii de practician în insolvenţă.

Or, chiar prin memoriul de recurs se arată că din data de 5 noiembrie 2018 calitatea de practician în insolvenţă era deţinută, potrivit extrasului din tabloul U.N.P.I.R., iar din 27 noiembrie 2020 era deţinută chiar calitatea de asociat coordonator al Filialei Bucureşti a societăţii B. SPRL (administratorul judiciar).

Înalta Curte formulează observaţia că motivele legate de o presupusă incompatibilitate decurgând din natura activităţii salarizate desfăşurate în alte cauze, proprie unui consilier juridic, atâta timp cât este confirmată în cauză calitatea de practician în cadrul societăţii care asigura administrarea debitorului în insolvenţă, nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul calificării excepţiei procesuale ridicate prin cererea de apel.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant a vizat accepţiunea lipsei dovezii de reprezentant, instanţa de apel calificând corect excepţia, cu consecinţa constatării incidenţei art. 82 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care excepţia nu putea fi ridicată pentru prima dată în calea de atac, criticile fiind nefondate.

De asemenea, recurenta-pârâtă critică decizia atacată, prin care în mod greşit ar fi fost analizat contractul părţilor, fiind nesocotite, în opinia sa, limitele învestirii, stabilite în temeiul art. 9 C. proc. civ., critică ce formează tot conţinutul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reîncadrare efectuată de Înalta Curte din oficiu.

Înalta Curte reţine că obligaţiile la care dă naştere plata nedatorată, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, nu izvorăsc dintr-un acord de voinţă, respectiv dintr-un contract.

Având în vedere că pârâta, inclusiv prin memoriul de recurs, a susţinut de-a lungul procesului că plăţile reclamantei au fost efectuate în exercitarea unor prestaţii datorate, în virtutea unui raport juridic contractual preexistent, existând, deci, o cauză juridică, în mod firesc instanţele fondului au analizat această apărare, obiectul judecăţii cuprinzând, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., şi apărările formulate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că dezlegările instanţei de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare următor invocat de recurenta-pârâtă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt străine cauzei şi nici nu conţin nicio contradicţie considerentele deciziei recurate, criticile urmând a fi înlăturate.

Contrar susţinerilor recurentei, în speţă, instanţa de apel a respectat prevederile art. 425 lit. b) C. proc. civ., potrivit cu care hotărârea judecătorească trebuie să conţină expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, amintindu-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de apel a analizat prin decizia de respingere a apelului pârâtei, în mod efectiv, argumentele părţilor şi a prezentat, în concret, în raport de obiectul cauzei şi apărările formulate, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa.

Considerentele deciziei recurate sunt clare, concise şi concrete, în concordanţă cu actele şi probele din dosar.

Din analiza acestora, se reţine că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea hotărârii, recurenta-pârâtă având posibilitatea deplină de a evalua conţinutul concret şi de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Pentru a justifica incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că ar fi fost stabilit în mod greşit începutul prescripţiei extinctive, contestând respingerea apelului declarat împotriva încheierii tribunalului din 2 noiembrie 2020.

Pentru început, astfel cum s-a arătat şi prin considerentele precedente, Înalta Curte reţine că instanţele fondului au soluţionat excepţia prescripţiei extinctive prin raportare la dispoziţiile art. 2523 coroborate cu art. 2517 şi art. 2500 C. civ.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit, potrivit art. 2523 C. civ., începutul prescripţiei de la data la care titularul dreptului material la acţiune (reclamanta-creditoare) a avut posibilitatea materială şi juridică de a efectua acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie, concluzionând subsecvent că nu era împlinit termenul la data introducerii cererii de chemare în judecată, operând şi o cauză de suspendare a cursului prescripţiei.

Recurenta-pârâtă nu contestă că sunt incidente dispoziţiile menţionate ale art. 2523 C. civ., însă momentul naşterii dreptului la acţiune pentru restituirea sumelor ce formează obiectul facturilor nr. 1 din 20 ianuarie 2017 şi nr. 2 din 30 ianuarie 2017, în opinia sa, coincide chiar cu data plăţii - 30 ianuarie 2017, instanţa de apel apreciind greşit situaţia de fapt în legătură cu stornarea facturilor.

Recurenta-pârâtă face trimitere la intrarea societăţii reclamante în procedura insolvenţei şi la diligenţa administratorului judiciar desemnat în privinţa verificării drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale acesteia şi respinge momentul subiectiv identificat de instanţă, reprezentat de data la care titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii a cunoscut efectiv caracterul nedatorat al plăţilor efectuate şi, deci, naşterea dreptului material la acţiune.

Înalta Curte, în raport cu conţinutul criticilor, constată că nu pot fi analizate în recurs aspectele evocate, aflate în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt, pentru că partea nu este îndreptăţită să le aducă în discuţie în cadrul procesual legal determinat prin art. 488 şi art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, inclusiv prezumţiile, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestora.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei-pârâte pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.

În cauză, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute şi cu aplicarea regulilor de drept incidente, legea stabilind momente alternative privind începerea curgerii prescripţiei extinctive.

Nici criticile din cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greşita aplicare a art. 1341 şi urm. C. civ., în sensul unei analize sumare a condiţiilor legale ale plăţii nedatorate, nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a verificat, prin considerentele deciziei atacate, aceste condiţii legale, concluzionând că în mod corect prima instanţă a admis acţiunea şi a dispus restituirea sumelor plătite nedatorat de reclamantă, în afara cadrului contractual, nefiind cazul unor prestaţii corelative ale pârâtei.

Instanţa de apel a reţinut, de altfel, şi incidenţa art. 1212 C. civ., înlăturând critica pârâtei privind lipsa dovedirii caracterului eronat al plăţilor efectuate de reclamantă.

Instanţa de apel a pornit, deci, de la principiul că temeiul plăţii se află în existenţa datoriei, privită ca element structural pasiv al raportului juridic obligaţional, astfel încât în măsura în care aceasta nu există, reclamanta care a executat o obligaţie de care nu era ţinută prin convenţia părţilor are dreptul la restituirea sumelor plătite pârâtei, acţiunea fiind corect admisă.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând eficienţă textelor de lege incidente în speţă.

Prin urmare, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 533/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat, iar, în temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va plăti intimatei-reclamante, cheltuielile de judecată din recurs în cuantum de 2500 lei, reprezentând onorariul de avocat, dovedit potrivit art. 452 C. proc. civ., cu actele depuse la dosar.