Gas invoice dispute: forfeiture from invoking new material prescription plea in retrial after cassation

Rejudecare după casare. Decăderea din dreptul de a invoca, în apărare, în rejudecarea după casare a apelului reclamantei, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Legala aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Regimul general al termenelor de decădere/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Dreptul la apărare

Principiul contradictorialităţii

Rejudecare după casare

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Decădere din drept

Principiul disponibilităţii

C. proc. civ., art. 9, art. 13, art. 14, art. 22 alin. (4), (6), art. 185 alin. (1),

art. 480 alin. (3), art. 501 alin. (1)

Ordin ANRE nr. 16/2020, art. 7 alin. (1) lit. a), art. 8 alin. (5), (6), (7)

C. civ., art. 2513, art. 2545

Principiul disponibilităţii presupune că părţile stabilesc conţinutul procesului, inclusiv în ce priveşte natura şi conţinutul apărărilor în cadrul acestuia, ori a fazelor şi etapelor procesuale parcurse, potrivit art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În cazul în care, prin întâmpinarea formulată împotriva apelului reclamantei, în primul ciclu procesual, pârâta a susţinut că termenele reglementate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020 constituie termene de decădere, apărările acesteia, în substanţa lor, privind exercitarea unui drept subiectiv primar, şi nu împlinirea termenului de exercitare a acţiunii în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului subiectiv, în mod corect s-a constatat, în rejudecarea apelului reclamantei, că prescrierea acţiunii este o apărare nouă, invocată cu nerespectarea art. 2513 C. civ.

Din punct de vedere procedural, excepţia prescripţiei are caracter relativ, putând fi invocată, ca atare, numai în primă instanţă (in limine litis), şi nu direct în apel.

Astfel, instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul soluţionării pricinii în cadrul legal stabilit prin decizia de casare şi ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei de apel a cărei hotărâre a fost casată, pârâta neputând pretinde o recalificare a aceloraşi apărări formulate în sensul analizării şi sub aspectul prescrierii dreptului material la acţiune, avându-se în vedere calificarea şi dezlegările date asupra acestora de către instanţa de recurs, care se impuneau cauzei, în temeiul art. 501 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

În cazul în care, pe calea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanțe, reclamanta nu a invocat nulitatea sentinţei şi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului ca nefondat, solicitarea de trimitere la prima instanţă fiind formulată în rejudecarea după casare prin concluziile orale, în mod corect instanța, în rejudecarea apelului după casare, a considerat nefondată cererea pârâtei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, nefiind întrunite condițiile impuse de textul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. de strictă interpretare.

De altfel, sunt nefondate criticile în sensul că prin sentinţa apelată nici nu s-ar fi intrat în soluţionarea fondului, urmare a constatării decăderii. Prima instanţă, prin sentinţă, nu a constatat o decădere de drept procesual, ci sancţiunea decăderii de drept substanţial, cu consecinţa pierderii dreptului subiectiv primar al reclamantei, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 7 din 16 ianuarie 2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/3/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 lei, reprezentând contravaloarea facturilor nr. 0SF2000215/18.05.2020 şi nr. 0SF2000224/20.05.2020 şi la plata dobânzii legale aferente acestor facturi.

În drept au fost invocate prevederile art. 1270 C. civ., Ordinul nr. 16/2013 și Ordinul nr. 16/2020 emise de A.N.R.E., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2337/2021 din 01.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/3/2021 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., calea ordinară de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 817/2022 din 19 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, apelanta-reclamantă fiind obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 23.534,87 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantă A. S.A., care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, trimiterea cauzei spre rejudecare şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul reclamantei a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă prin decizia nr. 2722 pronunţată la 15 decembrie 2022, fiind casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În esenţă, instanţa supremă a statuat că termenele stabilite prin Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 nu sunt termene de decădere, astfel cum au reținut instanțele de fond, ci ele marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune pentru recuperarea creanțelor.

4. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă sub nr. x/3/2021*, care prin decizia civilă nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023 a admis apelul reclamantei A. S.A., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.854.996,10 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. OSF2000215/18.05.2020 şi nr. OSF2000224/20.05.2020.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 179.614,55 lei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată pentru perioada 01.08.2020 - 02.04.2021, precum şi la plata sumei de 73.705,25 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru (fond, apel şi recurs).

5. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2021*, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor atacate şi, rejudecând, respingerea apelului ca nefondat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel, prin respingerea apărării vizând împlinirea termenului de prescripţie în care reclamanta putea emite facturile, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. şi contradictorialitatea procedurii de judecată reglementate de prevederile art. 14 din acelaşi cod.

În argumentarea acestei critici a arătat titulara memoriului de recurs că prin decizia de casare instanţa supremă a stabilit că termenele prevăzute la art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia iniţială (a căror nerespectare a fost invocată de pârâtă prin întâmpinarea înregistrată în faţa primei instanţe) trebuie considerate ca fiind termene de prescripţie, iar nu termene de decădere.

În ceea ce priveşte termenele prevăzute de art. 8 alin. (6) şi (7) din Metodologia iniţială, Înalta Curte a reţinut că ele reprezintă termene de plată a facturilor, care marchează datele de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor creanţe.

Faţă de aceste statuări, recurenta-pârâtă a precizat că, la primul termen de judecată în apel, ulterior casării, a solicitat recalificarea excepţiei tardivităţii în excepţia prescripţiei extinctive, precum şi, drept consecinţă necesară a acestei recalificări, constatarea nerespectării de către reclamanta A. S.A. a termenelor de prescripţie prevăzute de lege pentru transmiterea facturilor fiscale nr. OSF2000215/18.05.2020 şi nr. OSF2000224/20.05.2020.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, întrucât, în realitate, a solicitat recalificarea unei excepţiei care fusese deja invocată prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia recalificării excepţiei tardivităţii/decăderii invocate prin întâmpinare încă de la judecata din faţa primei instanţe în excepţia prescripţiei, potrivit considerentelor obligatorii ale deciziei de casare.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunțării deciziei de casare nu putea fi justificat interesul său de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, din moment ce ambele instanțe de fond au admis excepția tardivității.

O a doua critică subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la calificarea eronată a apărărilor pârâtei referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii cu ocazia emiterii facturii nr. OSF2000215/18.05.2020.

În susţinerea acestei critici s-a arătat că instanţa de rejudecare a reţinut că Ordinul nr. 16/2020 nu a fost declarat nelegal/anulat prin invocarea excepţiei de nelegalitate. Prin urmare, instanţa de apel a ignorat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 8 din Metodologia iniţială, încălcând astfel obligaţia judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., aducând atingere dreptului la apărare şi contradictorialităţii procedurii de judecată.

În continuare, o altă critică subsumată motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează calificarea dată de instanţa de apel apărărilor pârâtei privind nelegalitatea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanţa de rejudecare a ignorat excepţia de nelegalitate a metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020, reţinând în mod greşit că sumele prevăzute în facturile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost calculate conform metodei de calcul prevăzute în ordinul anterior menţionat, care nu a fost declarat nelegal sau anulat, fiind încălcate principiile procesului civil prevăzute la art. 13, 14 și 22 alin. (4) C. proc. civ.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că prima instanţă ar fi intrat în judecata fondului.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei decăderii invocate prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de casare, care a infirmat raţionamentul în baza căruia instanţele de fond au respins acţiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanţă pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicție.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., încălcând dublul grad de jurisdicţie, reținând eronat că prima instanță s-ar fi pronunțat pe fond.

O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează refuzul instanţei de apel să aplice prevederile anexei Ordinului A.N.R.E. nr. 145/2020, fiind încălcat principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

În dezvoltarea acestei critici s-a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să ţină cont de intrarea în vigoare a Metodologiei noi şi să soluţioneze litigiul în raport cu aceste prevederi, având în vedere că temeiul emiterii facturii nr. OSF2000224 din 20.05.2020 dispăruse parţial, ca efect al intrării în vigoare a noii metodologii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secția a II-a civilă la 24 august 2023.

La 23 octombrie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de intimata-reclamanta A. S.A., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin precizările depuse la 26 octombrie 2023 s-a făcut dovada schimbării denumirii reclamantei din A. S.A. în C. S.A.

Prin rezoluţia din 24 noiembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 16 ianuarie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., dispoziţii legale conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ori când au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate atât împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, cât și împotriva încheierii de şedinţă din 25 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

În ceea ce privește încheierea din 25 mai 2023 a susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel, prin înlăturarea apărării vizând împlinirea termenului de prescripţie, a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la apărare instituit de art. 13 C. proc. civ. şi contradictorialitatea procedurii de judecată reglementată de prevederile art. 14 din acelaşi cod.

În aprecierea recurentei, în mod greșit instanța de rejudecare a reținut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată la termenul de judecată din 25 mai 2023, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, care avea obligaţia recalificării excepţiei tardivităţii/decăderii, invocate prin întâmpinare încă de la judecata din faţa primei instanţe, în excepţia prescripţiei, în raport cu considerentele obligatorii ale deciziei instanței supreme.

A mai adăugat autoarea cererii de recurs că anterior pronunțării deciziei de casare nu putea justifica un interes în a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, din moment ce ambele instanțe de fond au admis excepția tardivității.

Criticile privesc constatarea decăderii din dreptul de a invoca, în apărare, în rejudecarea după casare a apelului reclamantei, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu poate susţine încălcarea dreptului la apărare ori a principiului contradictorialităţii, din moment ce a beneficiat deplin de dreptul de a-şi expune punctul de vedere, drept valorificat prin intermediul unui avocat ales care a asigurat reprezentarea părţii în proces.

Rolul activ al judecătorului, la care se face referire în memoriul de recurs, nu poate fi analizat făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii, astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea atacată cu recurs, fiind relevante în analiza acestei critici atât conduita procesuală a recurentei, cât şi dezlegările instanţei de casare.

În ceea ce priveşte cadrul judecăţii, se reţine că prin acţiunea introductivă reclamanta - utilizator de reţea i-a pretins pârâtei - operator de distribuţie plata contravalorii unor facturi reprezentând regularizări calculate potrivit Ordinului A.N.R.E. nr. 16/2020.

Astfel cum se reţine în cuprinsul deciziei de casare, pârâta a susţinut tardivitatea emiterii facturilor care a atras sancţiunea decăderii, potrivit art. 2545 C. civ., acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa primei instanţe.

Instanţa de casare a constatat nelegalitatea soluţiei, întrucât aceste termene de care s-a prevalat pârâta prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din metodologia aprobată prin Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020 erau instituite atât pentru transmiterea facturilor aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, cât şi a facturilor aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018 - decembrie 2019, respectiv primul trimestru al anului 2020.

Aplicând interpretarea sistematică a actului normativ menţionat anterior, instanţa supremă, prin decizia de casare, a concluzionat că art. 8 alin. (6) şi (7) stabileşte, contrar susţinerilor pârâtei, doar momentul de la care începe să curgă prescrierea dreptului material la acţiune pentru recuperarea creanţelor.

Astfel, statuarea instanţelor de fond care, primind apărările pârâtei, anume că netransmiterea facturilor în termenul legal ar atrage stingerea dreptului subiectiv al reclamantei de a pretinde contravaloarea creanţelor rezultate din diferenţele dintre alocări şi cantitatea de gaze naturale distribuite, era greşită.

Principiul disponibilităţii presupune că părţile stabilesc conţinutul procesului, inclusiv în ce priveşte natura şi conţinutul apărărilor în cadrul acestuia, ori a fazelor şi etapelor procesuale parcurse, potrivit art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată împotriva apelului reclamantei, în primul ciclu procesual, recurenta-pârâtă a susţinut, prin reluarea apărărilor sale de la prima instanţă, că termenele reglementate prin Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020 constituie termene de decădere şi a făcut chiar referire la criteriile din doctrină privind diferenţierea acestora faţă de prescripţie.

Este neîndoielnic că apărările pârâtei, în substanţa acestora, au privit exercitarea unui drept subiectiv primar, şi nu împlinirea termenului de exercitare a acţiunii în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului subiectiv. Chiar dacă ambele sancţiuni conduc la respingerea acţiunii, decăderea de drept substanţial nu se confundă cu prescripţia, avându-se în vedere efectele juridice distincte.

Din punct de vedere procedural, excepţia prescripţiei are caracter relativ, putând fi invocată, ca atare, numai în primă instanţă (in limine litis) şi nu direct în apel.

Dispoziţiile art. 2513 C. civ. instituind decăderea se coroborează cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ. privind sancţiunea procesuală a decăderii.

Prin încheierea recurată s-a constatat, în mod corect, că prescrierea acţiunii era o apărare nouă, invocată cu nerespectarea art. 2513 C. civ. Instanţa de apel, în rejudecare, s-a conformat prevederilor art. 501 C. proc. civ., în sensul soluţionării pricinii în cadrul legal stabilit prin decizia de casare şi ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei (de apel) a cărei hotărâre a fost casată.

Pârâta nu putea pretinde o recalificare a aceloraşi apărări formulate în sensul analizării şi sub aspectul prescrierii dreptului material la acţiune, avându-se în vedere calificarea şi dezlegările date asupra acestora de către instanţa supremă, care se impuneau cauzei, în temeiul art. 501 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte, privind nelegalitatea încheierii recurate, sunt nefondate.

În continuare, în ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa a ignorat excepţia de nelegalitate invocată ca apărare în fața primei instanțe, fiind încălcate astfel obligaţia judecătorului în aflarea adevărului prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și dreptul la apărare şi contradictorialitatea procedurii de judecată.

Înalta Curte va înlătura şi această critică, întrucât reexaminarea cauzei s-a efectuat exclusiv ca urmare a căilor de atac exercitate de reclamantă. Prin urmare, în al doilea ciclu procesual, pârâta nu mai poate invoca nelegalitatea soluţiei, urmare a nepronunţării asupra unui mijloc de apărare de către prima instanţă, în lipsa atacării soluţiei cu apel incident.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa a analizat susţinerile pârâtei fiind respectate dispoziţiile procesuale menite să garanteze caracterul echitabil al procedurii.

Astfel, s-a reţinut că factura nr. OSF2000215 din 18 mai 2020 a fost emisă conform Ordinului nr. 16/2020, ordin care nu a fost anulat pe calea unei acţiuni la instanţa specializată de contencios administrativ, în legătură cu excepţia de nelegalitate motivându-se că aceasta putea fi opusă doar în situaţia unui act administrativ cu caracter individual, ceea ce nu era cazul.

Pentru aceleaşi motive, vor fi înlăturate şi criticile formulate în cadrul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea metodei de regularizare valorică prevăzută de Ordinul A.N.R.E. nr. 16/2020.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost criticată decizia recurată, în sensul că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că prima instanţă ar fi intrat în judecata fondului, aplicând greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

În acest sens a arătat recurenta-pârâtă că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei decăderii invocate prin întâmpinare, motiv pentru care în apel pârâta nu a avut niciun interes să solicite retrimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Faţă de soluţia pronunţată de instanţa de casare, care a infirmat raţionamentul în baza căruia instanţele de fond au respins acţiunea, la primul termen de judecată ulterior casării, pârâta a solicitat, în ipoteza admiterii apelului, trimiterea cauzei la prima instanţă pentru judecarea pe fond a litigiului, în caz contrar pârâta fiind privată de beneficiul dublului grad de jurisdicție.

Înalta Curte va înlătura și această critică, pe care o consideră nefondată.

Conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat, în mod expres, luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Înalta Curte reține că pe calea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanțe reclamanta nu a invocat nulitatea sentinţei şi nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin întâmpinare, pârâta (recurenta în cauză) a solicitat respingerea apelului ca nefondat, solicitarea de trimitere la prima instanţă fiind formulată în rejudecarea după casare prin concluziile orale.

Prin urmare, în mod corect instanța, în rejudecarea apelului după casare, a considerat nefondată cererea pârâtei de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe, nefiind întrunite condițiile impuse de textul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. de strictă interpretare.

Sunt nefondate criticile în sensul că prin sentinţa apelată nu s-ar fi intrat în soluţionarea fondului, urmare a constatării decăderii.

Înalta Curte constată că prima instanţă prin sentinţă nu a constatat o decădere de drept procesual, ci sancţiunea decăderii de drept substanţial, cu consecinţa pierderii dreptului subiectiv primar al reclamantei, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, nu este cazul aplicării greșite a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nefiind încălcat nici dublul grad de jurisdicţie, prin admiterea apelului reclamantei şi a cererii de chemare în judecată.

O ultimă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează pretinsul refuz al instanţei de apel de a aplica prevederile noului Ordin A.N.R.E. nr. 145/2020, cu nesocotirea principiului general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat).

Critica va fi înlăturată, având în vedere dezlegările obligatorii ale deciziei de casare în temeiul dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin care instanța supremă a reținut în mod expres dispoziţiile de drept material incidente în cauza dedusă judecății, respectiv Ordinul nr. 16/05.02.2020 în forma inițială, în temeiul principiului tempus regit actum.

În consecinţă, nefiind cazul aplicării prin decizia atacată a altor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2023 şi a deciziei civile nr. 1026/2023 din 22 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.