Appeal on prescription-admissibility upheld; challenge to €50,098 water-services award quashed and remanded.

Efectul devolutiv al apelului. Posibilitatea invocării, prin motivele de apel sau prin întimpinare, a unor mijloace de apărare noi

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: mijloace de apărare noi

efectul devolutiv al apelului

C.proc.civ., art. 478 alin. (2)

Interpretarea sistematică a prevederilor art. 478 C.proc.civ., în ansamblul său, impune concluzia că motivele noi invocate în apel nu pot echivala cu motive noi de fapt în susţinerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că modificarea cauzei cererii este posibilă doar în condiţiile art. 204 alin. (1) şi alin. (3) din același cod.

Dacă, sub aspectul cadrului procesual conturat prin elementele cererii de chemare în judecată nu sunt admise modificări, ci doar explicitări ori unele augmentări expres indicate [art. 478 alin. (4) şi alin. (5) C.proc.civ.], nu tot astfel stau lucrurile în privinţa apărărilor. Aceasta, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., pot fi invocate şi direct în fața instanţei de apel mijloace de apărare noi, în măsura în care regulile speciale edictate de legiuitor cu privire la respectivele apărări nu prevăd expres altfel.

Așadar, în condiţiile în care pârâtul a invocat, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, excepţia prescripţiei extinctive, reclamantul era în drept să formuleze, în raport de prevederile art. 478 alin. (2) C.proc.civ., prin motivele de apel, o apărare nouă faţă de excepţia invocată, constând în incidenţa uneia dintre cauzele de suspendare a prescripţiei, chiar dacă nu a invocat-o în faţa primei instanţe.

Este, prin urmare, contrară dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., precum şi regulilor generale referitoare la rolul activ al instanţei, statuarea instanţei de apel, potrivit căreia apărarea referitoare la cauza de suspendare a prescripţiei extinctive nu putea fi formulată (şi ca atare examinată pe fond) direct în faţa instanţei de apel.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2482 din 5 decembrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 29.05.2018 pe rolul Tribunalului Galați - Secţia a I civilă, reclamanta U.A.T. Comuna X, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 479.447,84 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat în perioada 2013-2016, şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.01.2019, Tribunalul Galați-Secția I civilă a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, ca nefondată, a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu fondul, a admis excepţia prescripției dreptului material la acţiune, pentru pretenţiile anterioare datei de 29.05.2015, în sumă de 410.013, 60 lei.

Prin sentinţa civilă nr.448 din data de 24.04.2019, Tribunalul Galați-Secția I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N.

A respins acţiunea, formulată de reclamanta U.A.T. Comuna X, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. şi N., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul A.

A obligat pe pârâtul A. să plătească reclamantei suma de 69.434, 24 lei, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pe reclamanta să plătească pârâţilor J., K., B., E. şi F., câte 500 lei către fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins, ca nefondată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

3.Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr.101A din data de 2.06.2022, Curtea de Apel Galaţi - Secţia I civilă a admis excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr.74/2013 a Primarului Comunei X şi, pe cale de consecinţă, a constatat inopozabilitatea acestui act faţă de părţile în litigiu.

A admis apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr.448/2019 a Tribunalului Galaţi.

A schimbat în parte sentinţa civilă nr.448/2019 a Tribunalului Galaţi în ceea ce priveşte cuantumul sumei la care este obligat pârâtul A. către U.A.T. Comuna X, şi anume: 50.098 lei în loc de 69.434,24 lei.

A înlăturat menţiunea privind respingerea cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins apelul declarat de U.A.T. Comuna X împotriva încheierii din 15.01.2019, ca nefondat.

A obligat pe apelanţi, în solidar, către intimaţii F., E., K. şi B. la plata a câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A compensat cheltuielile de judecată din apel ale U.A.T. Comuna X şi apelantul A. între ele.

4.Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr.101A/2022 a Curții de Apel Galați - Secţia I civilă au declarat recursuri reclamanta, precum și pârâtul A.

Prin recursul formulat de recurenta-reclamată, în temeiul art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., aceasta critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că au fost reţinute în mod trunchiat dispoziţiile art.478 alin.(2) C.proc.civ.

Sub acest aspect, arată că instanţa de apel nu a analizat critica prin care a susţinut intervenirea cazului prevăzut de art.2532 alin.(1) pct.3 C.civ., de suspendare a cursului prescripţiei, în considerarea faptului că pârâtul a avut calitatea de primar în perioada 2013-2016. În atare condiţii, raportat la prevederile art.61 şi următ. din Legea nr.215/2001, atât timp cât acesta avea calitatea de Primar al U.A.T. Comuna X, prescripţia nu a curs în ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât A.

Instanţa nu a analizat această critică, reţinând dispoziţiile art.478 alin.(2) C.proc.civ., potrivit cărora apărările ce nu au fost invocate în faţa instanţei de fond nu vor fi luate în considerare. Cu toate acestea, arată recurenta că legiuitorul a statuat în sensul că: „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut doar prima parte a prevederilor legale anterior enunţate, fără a observa că folosirea conjuncţiei „sau” oferă o variantă alternativă de construire a apărării – instanţa putea şi trebuia să analizeze motivul de apel la care a făcut referire.

Prin urmare, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Cât priveşte recursul promovat de către pârâtul A., acesta a arătat că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel sub aspectul soluţiilor de obligare la plata sumei de 50.098 lei, reprezentând prejudiciul reţinut doar în sarcina sa pentru presupusa neîndeplinire a atribuţiilor funcţionale în calitate de primar, precum şi cu privire nelegalitatea dispoziţiei nr.74/2013 a Primarului Comunei X, conform art.4 alin.(1) şi (3) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 50.098 lei, reprezentând prejudiciul reţinut doar în sarcina sa pentru presupusa neîndeplinire a atribuţiilor funcţionale în calitate de primar arată că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispozițiile art.2 și art.13 din H.C.L. nr.25/2010 a Consiliului Local X, raportat la atribuțiile specifice date de caracterul de autoritate publică, respectiv conducerea serviciului de alimentare cu apă, acesta din urmă desfășurându-și activitatea sub controlul și conducerea Consiliului Local și al Primăriei. Drept urmare, Consiliul Local avea obligația de control și supraveghere a funcționării serviciului, precum și de control a șefilor organismelor prestatoare de servicii de utilitate publică, potrivit art.36 alin.(6) lit. f) din Legea nr.215/2001. Din acest motiv, reținerea răspunderii exclusiv în sarcina acestuia este netemeinică, rezultând astfel o descărcare nelegală a atribuțiilor tuturor membrilor Consiliului Local pentru un act adoptat în exclusivitate de către aceștia.

Instanța de apel a interpretat eronat însuși actul normativ H.C.L. nr.25/2010 a Consiliului Local X, act ce nu mai poate fi anulat de vreme ce nu a fost contestat în termen.

Potrivit art.55 și art.56 din Statutul aleșilor locali nr.393/2004 în vigoare la momentul 2010, răspunderea este una solidară pentru neîndeplinirea atribuțiilor funcționale, motiv pentru care prejudiciul cauzat U.A.T. Comuna X trebuie suportat în solidar de toți membrii Consiliului Local, pentru neîndeplinirea la timp a hotărârilor și atribuțiilor rezultate din H.C.L. nr.25/2010;

Cât priveşte nelegalitatea dispoziţiei nr.74/2013 a Primarului Comunei X, arată că, în mod nelegal, s-a reţinut nelegalitatea acestei dispoziţii prin raportare la dispozițiile art.68, art.70 și art.115 din Legea nr.215/2001.

Această dispoziţie a fost adusă la cunoștință publică prin afișare la avizierul Primăriei X, şi reprezintă un act care nu trebuie comunicat către alte persoane interesate. Actualul primar I. (viceprimar la momentul respectiv) a cunoscut situația delegării atribuțiilor și a rațiunilor care au stat la baza acesteia, primind sub semnătură dispoziţia nr.74/2013.

Faţă de împrejurarea că în dispoziţie se menţionează art.115 alin.(2) din Legea nr.215/2001, arată că instanţa a luat act că aceasta nu a fost comunicată Prefectului judeţului Galaţi, fără a observa că alin.(5) al aceluiaşi articol prevede că actele autorităţilor administraţiei publice locale se efectuează prin intermediul secretariatului U.A.T., care a contrasemnat pentru legalitatea actului administrativ.

Prin completarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a mai arătat că instanţa de apel avea obligaţia să constate că în cauză nu exista un raport de cauzalitate între prejudiciul suferit de partea adversă şi vinovăţia sa, pentru că şi expertiza contabilă a stabilit că suma de 50.098 lei, ce îi este imputată, reprezintă contravaloarea apei livrate consumatorilor finali, dar neîncasată de la aceştia din urmă.

Consideră că partea adversă trebuia să facă dovada demersurilor făcute pentru încasarea contravalorii apei de la consumatorii finali, prin notificare, somaţie, acţiune în instanţă, executor judecătoresc şi, dacă acest lucru se dovedea imposibil de realizat (în sensul că suma nu putea fi încasată din motive obiective de la consumatorii finali), atunci se putea pune în discuţie răspunderea primarului sau a consilierilor locali.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul A., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art.489 alin.(2) C.proc.civ., apreciind că susţinerile recurentului-pârât nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Pe fondul căii de atac, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul A. ca nefondat.

Recurentul-pârât A. a depus întâmpinare la recursul declarat de U.A.T. Comuna X, combătând susţinerile formulate de către partea adversă, şi apreciind că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală prin raportare la criticile formulate de către recurenta-reclamantă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil analizării motivelor de recurs, va fi evocată pe scurt situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel), pentru a facilita înţelegerea criticilor formulate.

S-a reţinut astfel în fapt că în perioada 2013-2016, pârâtul A. a avut calitate de Primar al UAT Comuna X, iar ceilalţi pârâţi au avut calitatea de consilier local.

Prin HCL nr. 25/25.05.2010 s-a dispus înfiinţarea Serviciului Public de alimentare cu apă, pentru localităţile Suceveni şi Rogojeni. Potrivit art. 2 din HCL nr. 25/25.05.2010 acest serviciu îşi desfăşoară activitatea sub controlul şi conducerea Consiliului Local şi al Primăriei. Totodată, prin aceiaşi hotărâre s-a decis ca administrarea serviciului să fie efectuată de aparatul de specialitate al Primarului Comunei X, pârâtul A. Prin Anexa nr. 1 la HCL nr. 25/25.05.2010 s-a aprobat Regulamentul de funcţionare al acestui serviciu.

Urmare acestei hotărâri a consiliului local, s-a încheiat contract de furnizare a apei cu Administrația Naţională a Apelor Române. În baza acestui contract s-a achitat contravaloarea apei consumate la nivelul localităţilor Suceveni şi Rogojeni.

Prin Decizia nr. 20/05.07.2016 şi procesul-verbal de constatare nr. 1179/17.06.2016, emise de Curtea de Conturi, s-a constatat faptul că UAT Comuna X a efectuat plăţi către Administrația Naţională a Apelor Române, pentru consumul de apă înregistrat de instituţiile de la nivelul comunei, precum şi de persoane fizice, dar nu a recuperat aceste sume de la consumatori.

Pe baza recomandărilor Curţii de Conturi, reclamanta a iniţiat prezenta cerere, îndreptată împotriva aleşilor locali, din perioada 2013-2016 (primar şi consilieri locali).

Potrivit statuărilor tribunalului, Consiliul Local al UAT X are putere decizională în ceea ce priveşte înfiinţarea unui serviciu de utilitate locală, cum este furnizarea serviciului de alimentare cu apă, dar atribuțiile concrete privind organizarea acestui serviciu cu decontările şi plăţile aferente revin autorităţii executive, respectiv primarului, în calitate de conducător al aparatului Primăriei.

În virtutea atribuţiilor conferite de lege, primarul prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale; prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări; exercită funcţia de ordonator principal de credite; întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local; coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;

În temeiul HCL 25/25.05.2010, pârâtul A., în calitate de primar, avea obligaţia să conceapă, funcţionarea, organizarea şi controlul acestui serviciu, prin intermediul compartimentelor şi persoanelor din cadrul Primăriei X. Era necesară desemnarea unor persoane împuternicite să monitorizeze acest serviciu, în principal în ceea ce privește recuperarea sumelor avansate pentru plata serviciului de furnizare a apei reci.

Or, de vreme ce a gestionat deficitar serviciul de furnizare a apei, fără să urmărească recuperarea debitelor de la consumatori, pârâtul răspunde delictual pentru prejudiciul cauzat.

În condiţiile în care în apel pârâtul A. a invocat în apărare Dispozitia 74/2013 a Primarului Comunei X, prin care şi-a delegat ansamblul atribuţiilor viceprimarului, a fost invocată şi admisă în apel excepţia de nelegalitate a acestei dispoziţii.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că dispoziţia contestată se întemeiază pe un temei legal eronat, chestiune care nu poate fi remediată de instanţa judecătorească, precum şi faptul că delegarea atribuţiilor conferite de lege primarului nu poate fi totală.

S-a arătat astfel că primarul poate delega, prin dispoziție, atribuțiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative viceprimarului, secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativ- teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, administratorului public, precum şi conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile respective.

Totuşi, dispoziţia de delegare trebuie să prevadă perioada, atribuţiile delegate şi limitele exercitării atribuţiilor delegate. Dispoziţia de delegare nu poate avea ca obiect toate atribuţiile prevăzute de lege în sarcina primarului, asa cum s-a întâmplat prin Dispozitia 74/2013, fără o justificare întemeiată, pentru că acest fapt echivalează cu o degrevare de orice responsabilitate, fapt ce contravine menirii acestei functii elective. În aceste condiții, faţă de caracterul general al delegării, faţă de constatarea indicării eronate a temeiului legal, s-a constatat că se impune admiterea excepției de nelegalitate a acestei dispoziții.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul A., acesta învederează, referitor la admiterea excepţiei de nelegalitate a Dispozitiei nr. 74/2013 a Primarului Comunei X, că aceasta a fost emisă ca urmare a trimiterii sale în judecată, pe durata mandatului, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la lovire sau alte violenţe, infracţiune pentru care a fost în final condamnat.

Apreciază recurentul că, în aceste coordonate, a fost justificată delegarea tuturor atribuţiilor sale către viceprimar, ceea ce îl exonerează de răspunderea civilă.

Înalta Curte constată însă că expunerea circumstanţelor de fapt care l-au determinat pe pârât, la acea dată primar al comunei X, să-şi delege toate atribuţiile către viceprimar nu echivalează cu o veritabilă critică de nelegalitate cu privire la statuarea Curţii de Apel Galaţi, conform căreia nu este legală delegarea tuturor atribuţiilor primarului unei localităţi, o asemenea delegare echivalând cu o degrevare de orice responsabilitate, fapt ce contravine menirii acestei functii elective.

La rândul său, Înalta Curte constată că în mod legal a decis instanţa de apel că nu este posibilă delegarea ansamblului atribuţiilor primarului, pe o perioadă nedeterminată şi fără nicio circumstanţiere referitoare la conţinutul atribuţiilor delegate şi la scopul delegării. Procedând astfel, primarul şi-a golit practic de conţinut toate atribuţiile care îi revin în mod imperativ în virtutea funcţiei publice ocupate, păstrând însă funcţia, ceea ce într-un stat de drept nu poate fi acceptat. În măsura în care aprecia că nu este posibilă exercitarea atribuţiilor conferite de lege primarului pe durata procesului penal în care a avut calitatea de inculpat, soluţia consta în renunţarea la funcţia publică ocupată, iar nu păstrarea acestei funcţii, dar fără exercitarea niciunei atribuţii pe care o implică respectiva funcţie publică.

Potrivit art. 61 alin.2 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în forma în vigoare la data actelor şi faptelor litigioase, primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii.

Or, aceste atribuţii care sunt de esenţa funcţiei de primar nu pot fi delegate decât în mod specific, punctual, şi pe durate determinate, fără a goli de conţinut funcţia publică prin delegarea tuturor atribuţiilor, cum în mod legal a statuat Curtea de Apel Galaţi.

De asemenea, sunt fără relevanţă aspectele învederate de recurent privitoare la aducerea dispoziţiei evocate la cunoştinţa viceprimarului, întrucât soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate nu se raportează la o eventuală necomunicare a dispoziţiei, ci la imposibilitatea delegării ansamblului atribuţiilor primarului.

După cum a reliefat şi Curtea de Apel, dispoziţia atacată este impropriu întemeiată în drept, textele de lege indicate nefiind de natură a justifica măsura luată în cuprinsul său.

Totodată, sunt nefondate şi criticile referitoare la culpa consilierilor locali.

Pe de-o parte, învederând că sunt responsabili şi pârâţii consilierii locali, pârâtul nu formulează o critică aptă a determina reformarea deciziei recurate în ceea ce-l priveşte. Astfel, împrejurarea că, ipotetic, fapta ilicită ar fi imputabilă şi altor făptuitori nu înlătură obligarea pârâtului la acoperirea întregului prejudiciu cauzat.

Dispoziţiile art. 1369 alin.1 C.civ. prevăd fără echivoc că toate persoanele cărora săvârşirea faptei ilicite le este imputabilă, contribuind în calitate de autori, instigatori, complici ori tăinuitori, răspund solidar, regula fiind acoperirea integrală a prejudiciului cauzat (art. 1.385 C.civ.).

Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia recurată, prin Hotărârea nr. 25/2010 a Consiliului Local al Comunei X se constată că la acea dată s-a aprobat înființarea și funcționarea Serviciului public de alimentare cu apă pentru localitățile Suceveni și Rogojeni.

La art. 2 al HCL 25/2010 s-a prevăzut ca acest serviciu se desfășoară sub controlul și conducerea Consiliului Local și al primăriei care își exercită atribuțiile legale în calitate de autoritate deliberativă și respectiv - autoritate executivă. La art.3 este menționat faptul că cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri a Consiliului Local este Domnul Primar A. - Primarul Comunei.

Or, prin raportare la acest conţinut neechivoc al dispoziţiei evocate, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 215/2001, al cărei art. 61 alin. 5 prevede că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1) lit. d), primarul: a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.

Rezultă prin urmare că, în virtutea atribuţiilor sale executive, primarul localităţii era responsabil să ia măsuri concrete pentru organizarea corectă a serviciului public de alimentare cu apă, inclusiv organizarea unui sistem de facturare care să asigure recuperarea costurilor acestui serviciu de la consumatori, în condiţiile în care nu s-a aprobat în condiţiile legii ca acest serviciu să fie subvenţionat, operând fără costuri pentru beneficiarii săi.

În raport de cele ce preced, se constată că decizia recurată este legală, nefiind operant motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., motiv pentru care recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.

Prin recursul său, reclamanta critică faptul că instanţa de apel nu a analizat critica prin care a susţinut intervenirea cazului prevăzut de art.2532 alin.(1) pct.3 C.civ., de suspendare a cursului prescripţiei, în considerarea faptului că pârâtul a avut calitatea de primar în perioada 2013-2016. În atare condiţii, raportat la prevederile art.61 şi următoarele din Legea nr.215/2001, atât timp cât acesta avea calitatea de Primar al U.A.T. Comuna X, prescripţia nu a curs în ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât A.

Or, după cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a înlăturat această susţinere a apelantei-reclamante, în considerarea argumentului că art. 478 alin.2 C.proc.civ. nu permite părţilor să se folosească înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă.

Prin raportare la această statuare a instanţei de apel, se constată că dispoziţiile art. 478 alin.2 C.proc.civ. au fost greşit interpretate şi aplicate, fiind altfel încălcată regula efectului devolutiv al apelului. În aceste coordonate, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

După cum rezultă şi din expunerea recurentei, norma juridică completă edictată în cuprinsul art. 478 alin.2 C.proc.civ., prevede că „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.”

Or, curtea de apel a omis din analiza sa ipoteza normativă aplicabilă în prezenta cauză, respectiv sintagma „sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Rezultă prin urmare că ipoteza normei are caracter disjunctiv, fiind permisă invocarea în faţa instanţei de apel a motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă sau a unor motive, mijloace de apărare şi dovezi noi, arătate în motivarea apelului ori prin întâmpinare.

Din dispozițiile art. 478 alin. 2 C.proc.civ. rezultă aşadar că prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinarea la apel depuse în termen pot fi invocate motive și apărări noi și pot fi cerute dovezi noi.

Interpretarea sistematică a prevederilor art. 478, în ansamblul său, impune concluzia că motivele noi invocate în apel nu pot echivala cu motive noi de fapt în susţinerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că modificarea cauzei cererii este posibilă doar în condiţiile art. 204 alin.1 şi 3 C.proc.civ., respectiv la primul termen la care reclamantul este legal citat, iar la un moment ulterior, doar cu acordul expres al tuturor părţilor. Chiar şi acest acord expres nu este însă operant decât în faţa primei instanţe, întrucât, în condiţiile art. 478 alin.3 C.proc.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Dacă, sub aspectul cadrului procesual conturat prin elementele cererii de chemare în judecată nu sunt admise modificări, ci doar explicitări ori unele augmentări expres indicate (art. 478 alin.4 şi 5 C.proc.civ.), nu tot astfel stau lucrurile în privinţa apărărilor. Astfel, mijloace de apărare noi pot fi invocate şi direct în instanţa de apel, în măsura în care regulile speciale edictate de legiuitor cu privire la respectivele apărări nu prevăd expres altfel.

De altfel, în materia probelor, această chestiune a fost clarificată cu putere obligatorie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 9/2020, prin care a statuat că. în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478 alin. (2) și a art. 479 alin. (2) C.proc.civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) și (2) C.proc.civ., în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar în privința lor prima instanță de fond a constatat decăderea.

În motivare s-a arătat între altele că:

„43. Pe de altă parte, enumerarea din textul anterior (este vorba despre art. 478 alin.2, notează instanţa de recurs) citat are un caracter alternativ, prin folosirea conjuncţiei cu funcţie disjunctivă sau, iar prin aplicarea regulilor de interpretare gramaticală, ţinând seama de sintaxa şi morfologia propoziţiei, de semantica termenilor sau expresiilor utilizate în textul interpretat, de semnele de punctuaţie şi ortografie, se impune concluzia că este posibilă propunerea prin cererea de apel sau prin întâmpinarea la apel atât a unor probe invocate în faţa instanţei, admise sau respinse pentru diferite motive, cât şi a probelor neinvocate în faţa primei instanţe, fără vreo limitare. (...)

47. Ca atare, legea procesual civilă nu impune de plano ca partea să se folosească în apel numai de probele pe care le-a propus la prima instanţă şi în privinţa cărora nu s-a aplicat sancţiunea decăderii, ci, dimpotrivă, chiar textele art. 470 alin. (4) şi respectiv art. 478 alin. (2) din Codul de procedură civilă permit propunerea de probe în apel, fără a face distincţie sub aspectul pus în discuţie prin în prezenta sesizare. (...)

62. Apelantului i s-a creat însă posibilitatea, în scopul justei soluţionări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, ca în plus faţă de aceste probe să aducă în calea de atac dovezi noi faţă de cele reţinute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să îşi demonstreze susţinerile. De asemenea intimatul are aceeaşi posibilitate pentru a aduce apărări prin care să contracareze cele susţinute prin cererea de apel.

63. Dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoţită şi de posibilitatea de a dovedi în faţa instanţei de apel susţinerile formulate prin cererea de apel.

64. Apelantul poate invoca prin cererea de apel inclusiv aspecte de fapt noi, în măsura în care prin acestea se încadrează în cadrul procesual stabilit la prima instanţă, or, invocarea unor astfel de motive nu ar putea fi eficientă dacă apelantul nu ar putea să le şi dovedească, iar în mod corespunzător, intimatul în apel nu ar putea formula o apărare eficientă dacă nu ar putea să propună contra-dovezi ori dovezi noi pentru a-şi susţine apărările prin raportare la motivele de apel formulate de partea potrivnică.”

Or, mutatis mutandis, aceste statuări se aplică în mod cert şi în privinţa celorlalte elemente la care se referă art. 478 alin.2 C.proc.civ., respectiv motivelor şi mijloacelor de apărare noi.

În cauză, se constată că recurentul-pârât A. a invocat excepţia prescripţiei extinctive prin întâmpinare depusă în faţa primei instanţe.

După cum rezultă din dispoziţiile art. 2513 C.civ., prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Aşa fiind, în noua reglementare, prescripţia extinctivă este o excepţie procesuală relativă, care poate fi însă invocată cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, prin derogare parţială de la dispoziţiile art. 208 alin.2 C.proc.civ.

În condiţiile în care excepţia prescripţiei extinctive a fost invocată în termen legal, recurenta-reclamantă era în drept să formuleze, prin motivele de apel, o apărare nouă faţă de excepţia invocată, constând în incidenţa cauzei de suspendare a prescripţiei extinctive reglementate de art. 2.532 pct.3 C.civ., în considerarea faptului că pârâtul A. a avut calitatea de primar al comunei X în perioada 2013-2016.

Potrivit art. 2532 C.civ., prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.

Chiar dacă reclamanta nu a invocat această cauză de suspendare în faţa primei instanţe, trebuie observat că în raport de prevederile explicite ale art. 478 alin.2 C.proc.civ., era în drept să formuleze această apărare nouă prin motivele de apel.

De altfel, Înalta Curte subliniază că, odată invocată excepţia relativă a prescripţiei extinctive, instanţa de judecată legal învestită cu această apărare este îndreptăţită şi obligată să examineze chiar şi din oficiu, conform art. 22 alin.1 C.proc.civ., ansamblul regulilor legale incidente cu privire la termenul şi cursul prescripţiei, stabilind când a început să curgă acest termen, dacă sunt incidente cauze de suspendare ori de întrerupere şi să determine motivat dacă şi când s-a împlinit termenul de prescripţie, neputându-se susţine că aceste reguli ori instituţii juridice vor fi analizate doar dacă părţile le invocă. Prescripţia, odată invocată în condiţiile legii, trebuie analizată în ansamblul regulilor sale componente, iar nu fragmentat.

În acest scop, instanţa este datoare să examineze probele administrate şi, la nevoie, să ceară explicaţii părţilor, să pună în discuţia acestora problemele identificate din oficiu şi la care acestea nu s-au referit, pentru a le da posibilitatea să se apere, şi să ceară ori să dispună chiar din oficiu administrarea probelor necesare pentru lămurirea completă a raportului juridic litigios (art. 14, 22 C.proc.civ.).

Cu alte cuvinte, instanţa nu putea să nu examineze în ce măsură calitatea de primar al reclamantei, comuna X, pe care pârâtul A. a deţinut-o în perioada 2013 – 2016, a determinat amânarea începutului cursului prescripţiei, prin raportare la atribuţiile primarului şi la dispoziţiile art. 2.532 alin.3 C.civ. Cu atât mai mult, această concluzie se impune în condiţiile în care această apărare a fost invocată în termen prin motivele de apel depuse de către reclamantă.

Este prin urmare contrară dispoziţiilor art. 478 alin.2 C.proc.civ., care conturează efectul devolutiv al apelului, precum şi regulilor generale referitoare la rolul activ al instanţei, statuarea instanţei de apel, potrivit căreia apărarea referitoare la cauza de suspendare a prescripţiei extinctive nu putea fi formulată (şi ca atare examinată pe fond) direct în faţa instanţei de apel.

Această încălcare a regulilor de procedură evocate a cauzat recurentei-reclamante o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în coordonatele art. 488 alin.1 pct. 5 şi ale art. 497 C.proc.civ.

Ca efect al casării, cauza a fost trimisă aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea recursului declarat de reclamanta U.A.T. comuna X.