Civil liability for prison overcrowding: Continuous situation doctrine and the start date of the limitation period under Article 2528 Civil Code

Condiții necorespunzătoare de detenție. Acțiune în despăgubiri. Executarea pedepsei privative de libertate în mai multe unități penitenciare. „Situație continuă”. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: condiții de detenție

prejudiciu

despăgubiri morale

prescripție

C.civ., art. 2528

În jurisprudenţa referitoare la art. 3 din Convenţie, Curtea Europeană a statuat că o perioadă de detenție trebuie considerată o „situație continuă”, atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate.

Ca atare, în condițiile în care reclamantul a executat fără întrerupere pedeapsa privativă de libertate în mai multe unităţi penitenciare, starea de detenţie în care s-a aflat constituie o „situaţie continuă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, fiind greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia fapta ilicită pretins săvârşită de penitenciarele pârâte a încetat să mai aibă caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar, considerându-se, în mod eronat, că la acest moment reclamantul avea reprezentarea pagubei şi a persoanei responsabile de producerea ei, astfel că putea şi trebuia să acţioneze, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a fiecărui penitenciar, în termen de 3 ani de la data încetării custodiei în respectivul centru.

O atare interpretare contravine, în mod evident, celor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauza Polgar împotriva României.

Prin urmare, cum fapta pretins ilicită s-a derulat pe întreaga perioadă în care reclamantul s-a aflat încarcerat în mai multe unități penitenciare şi a încetat la momentul la care a fost liberat condiţionat, fiind vorba despre o „situaţie continuă”, dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ. trebuie interpretate în sensul că acesta putea şi trebuia să cunoască paguba în ansamblul său, precum şi pe cel care răspunde de ea, la momentul încetării faptei continue pretins ilicite, moment care echivalează cu liberarea sa condiţionată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1814 din 26 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj-Secţia civilă la 31.10.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla şi Penitenciarul Oradea la plata sumei de l00.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii), reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la condiţiile de detenţie, precum şi la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în lei la data plăţii), reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării art. 3 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la integritate fizică.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 7.0.22022, Tribunalul Cluj - Secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat în solidar pârâţii să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile de detenţie, a respins în rest cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamantul şi pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 275/A din 22.06.2022, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis în parte apelurile formulate de pârâţi şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla şi Oradea, cu consecinţa respingerii acestor pretenţii ca fiind prescrise, a respins ca nefondate pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, formulate în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare, a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la admiterea acţiunii, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în ceea ce priveşte pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, a înlăturat dispoziţia din sentinţă referitoare la obligarea pârâţilor în solidar la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să îi plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 3 din C.E.D.O., referitoare la condiţiile de detenţie din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă care nu contravin deciziei, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare, Gherla şi Oradea, invocată prin apeluri.

4. Recursurile exercitate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, a declarat recurs principal, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare.

În susţinere, recurentul-pârât a indicat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., învederat următoarele argumente:

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât răspunderea sa este una subsidiară, conform art. 224 alin. (1) C.civ., iar, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.357 C.civ., art. 11 şi art. 30 din Legea nr. 254/2013, art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 şi art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, rezultă că în cauză au calitate procesuală pasivă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat, întrucât acestea au obligaţii proprii privind condiţiile de detenţie.

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanţa de apel a reţinut că Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare nu răspund solidar cu Statul Român, întrucât aceştia nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptei ilicite. Or, deşi instanţa de apel reține fapta ilicită proprie a acestor pârâţi atunci când analizează excepţia lipsei calităţii procesuale şi solidaritatea codebitorilor atunci când analizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, totuşi obligă doar Statul Român la plata daunelor morale către reclamant.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune având ca obiect pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data încetării custodiei în acest penitenciar (23.08.2017).

În realitate, momentul de la care se calculează prescripţia extinctivă trebuie stabilit în raport cu data consumării fiecărei zile de detenţie, când victima cunoaşte atât prejudiciul suferit, cât şi persoana răspunzătoare, conform art. 2.528 alin. (1) C.civ., din moment ce a suferit un prejudiciu moral cuantificabil la finalul fiecărei zile de detenţie petrecute în condiţii precare. Nu există niciun argument legal care să susţină teza stabilirii momentului de început al prescripţiei în funcţie de data liberării condiţionate, atât timp cât cunoaşterea prejudiciului şi a persoanei răspunzătoare se plasează anterior acestui moment. În cazul detenţiei în condiţii precare, consecinţele păgubitoare pe care le înregistrează victima nu pot fi înţelese prin existenţa unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite (spaţiu insuficient, condiţii precare de igienă etc.), care se manifestă concomitent sau succesiv. Nu există un singur prejudiciu, ci mai multe, fiecăruia dintre ele fiindu-i ataşat un drept la acţiune, a cărui prescripţie este stabilită conform art. 2.528 alin. (1) C.civ. Faptul că reclamantul formulează o cerere de despăgubire globală reprezintă doar opţiunea de exprimare a pretenţiei, fără a aduce atingere caracterului segregat al pagubei. Rezultă că, pentru eventualul prejudiciu suferit cu mai mult de trei ani înainte de introducerea acţiunii, este prescris dreptul material la acţiune, astfel că cererea trebuie soluţionată pe fond doar pentru perioada 31.10.2016-23.08.2017.

În altă ordine de idei, deşi apelul Statului Român a fost admis în parte, iar apelul reclamantului a fost respins, totuşi instanța de apel a menţinut obligarea Statului Român la plata sumei de 5.000 euro către reclamant, pentru condiţiile de detenţie din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, ceea ce echivalează cu înrăutățirea situaţiei Statului Român în propria cale de atac, contrar prevederilor art. 481 C.proc.civ. Astfel, prima instanţă a acordat reclamantului suma de 5.000 euro, reţinând şi că nu i-au fost asigurate în mod corespunzător accesul la lumină naturală şi la aer proaspăt și că nu a beneficiat de un timp de plimbare zilnică, însă aceste aspecte au fost înlăturate de către instanţa de apel, care a acordat reclamantului tot suma de 5.000 euro, pentru prejudiciul cauzat de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Satu Mare. În aceste condiţii, admiterea în parte a apelului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, este lipsit de efecte, fiind obligat la plata aceleiaşi sume.

Pe fond, pretenţiile reclamantului trebuiau respinse, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, nefiind dovedite în cauză fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi nici vinovăţia.

Sub aspectul faptei ilicite, instanța de apel a reţinut supraaglomerarea Penitenciarului Satu Mare prin aprecierea greşită a stării de fapt, în condiţiile în care, în perioada în care s-a aflat încarcerat în penitenciar, reclamantul a fost cazat în camerele E3.10, E2.17, E5.7, unde condițiile de detenție respectă O.M.J. nr. 433/C/2010. Mai mult, reclamantul nu a probat că a fost afectat profund fizic sau psihic și nici nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă că au fost încălcate normele minime obligatorii privind condițiile de cazare.

În ceea ce priveşte prejudiciul, simpla afirmare a unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte satisfacţia echitabilă, în lipsa probelor care să ateste suferinţa psihică suferită. Referitor la întinderea daunelor morale, cuantumul stabilit de instanţa de apel este excesiv, devenind incidenţă jurisprudenţa Ct.E.D.O., prin care s-a statuat că acordarea unor sume mari, nejustificate faţă de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta un izvor de îmbogăţire fără just temei.

4.2. Odată cu întâmpinarea, reclamantul a declarat recurs incident, prin care a criticat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, precum și soluția de respingere a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., învederând următoarele argumente:

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a interpretat greşit dispozițiile art. 2.528 C.civ., ignorând faptul că încălcarea dreptului de a beneficia de condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor europene, cu consecinţa respectării nedreptului de a nu fi supus unor tratamente inumane, potrivit art. 3 din Convenţia Europeană, s-a realizat în mod continuu, pe întreaga perioadă în care a fost încarcerat şi transferat între cele patru penitenciare. În condiţiile în care în fiecare penitenciar a fost supus unor tratamente inumane sau degradante, rezultă că prejudiciul trebuie analizat în mod global, prin raportare la întreaga perioadă de timp pe care a petrecut-o în stare de detenţie, astfel că putea să ia cunoştinţă de existenţa pagubei cel mai devreme la momentul liberării sale condiţionate (23.08.2017).

Or, în cazul unor încălcări continue ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, termenele recunoscute în beneficiul victimei încep să curgă cel mai devreme de la momentul la care se constată că a încetat încălcarea. O interpretare contrară ar neglija faptul că, în analiza prejudiciului, trebuie avută în vedere tocmai persistenţa condiţiilor degradante în timp, aceasta fiind cea care afectează starea de sănătate. Dacă raportarea s-ar face separat la perioadele de încarcerare din fiecare penitenciar, s-ar pierde din vedere contextul global al încălcării sistematice şi în timp a drepturilor, iar daunele morale s-ar stabili raportat la un sistem de referinţă neconcludent. Ca atare, încălcarea drepturilor celui deţinut nu se poate stabili decât printr-o analiză de ansamblu, iar existenţa unor condiţiile precare de detenţie nu se poate aprecia decât în mod global.

În ceea ce privește fondul pretenţiilor, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Ct.E.D.O. în cauzele împotriva României şi a reţinut că singurul răspunzător de prejudiciu este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu analizează şi nici nu are competenţa să analizeze responsabilitatea Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau a penitenciarelor, din moment ce poate sancţiona doar statele membre semnatare ale Convenţiei, nu şi alte instituţii publice. Faptul că în acest cadru s-a reţinut responsabilitatea Statului Român nu poate exclude per se responsabilitatea altor actori care au atribuţii în asigurarea condiţiilor de detenţie şi luarea deciziilor, responsabilitatea acestora trebuind analizată de instanţele naţionale de la caz la caz, raportat la normele interne.

Ca atare, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze atribuţiile pârâţilor Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare şi să constate că şi aceştia sunt responsabili pentru prejudiciul cauzat, alături de pârâtul Statul Român. În concret, s-ar fi impus ca instanţa de apel să realizeze corecta aplicare a normelor invocate prin cererea de chemare în judecată, și anume art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, din coroborarea cărora rezultă că Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile de penitenciar au atribuţii proprii în ceea ce priveşte asigurarea unor condiţii minime de detenţie, astfel că sunt responsabile pentru prejudiciul cauzat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a susținut că nu s-a criticat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, motiv pentru care această soluţie a dobândit autoritate de lucru judecat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Baia Mare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului principal şi casarea în parte a deciziei civile recurate.

Intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

Intimatul-pârât Penitenciarul Oradea a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului principal şi casarea în parte a deciziei recurate.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

Recurentul-pârât Statul Român a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepţia lipsei de interes în declararea sa, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

Intimaţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Baia Mare şi Penitenciarul Oradea au depus întâmpinări la recursul incident, prin care au solicitat respingerea sa ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul principal şi recursul incident, Înalta Curte le va admite, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, se constată că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”.

Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează şi apreciază probele.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate analiza acele critici invocate de către recurentul-pârât, care aduc în discuţie temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă ce au fost administrate în primă instanţă şi în apel, având competenţa legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ.

Dintre acestea, Înalta Curte apreciază că se impune dezlegarea prioritară a criticilor ambilor recurenţi cu privire la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., întrucât aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat normele de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) C.civ.

Prin decizia recurată, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla şi Oradea, cu consecinţa respingerii acţiunii având ca obiect aceste pretenţii ca prescrisă, instanţa de apel apreciind că este greşit raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia fapta ilicită reclamată are caracter continuu şi prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data liberării condiţionate a reclamantului. În opinia instanţei de apel, fiecare unitate penitenciară chemată în judecată răspunde doar pentru perioada în care l-a avut în custodie pe reclamant, astfel că fapta ilicită pretins săvârşită a încetat să mai aibă un caracter continuu la data încetării custodiei reclamantului în fiecare penitenciar, moment la care acesta avea reprezentarea pagubei cauzate prin nerespectarea condiţiilor de detenţie în respectivul penitenciar, precum şi a persoanei responsabile de producerea ei, astfel că putea şi trebuia să acţioneze, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a fiecărui penitenciar pârât, în termen de 3 ani de la data încetării custodiei în respectivul penitenciar.

Raportându-se la situaţia reclamantului, instanţa de apel a reţinut că starea de custodie a încetat la 28.04.2016 în Penitenciarul Oradea, la 16.02.2016 în Penitenciarul Gherla şi la 04.01.2016 în Penitenciarul Baia Mare, conchizând că pretenţiile formulate faţă de aceste unităţi penitenciare sunt prescrise. În ceea ce priveşte custodia reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, instanţa de apel a constatat că aceasta a încetat la 23.08.2017 şi a reţinut că pretenţiile împotriva acestui penitenciar, vizând perioadele de detenţie 11 iunie -1 3 august 2015, 28 august -2 9 octombrie 2015, 28 aprilie - 6 iunie 2016 şi 13 iunie - 23 august 2017, au fost formulate cu respectarea termenului general de prescripţie.

Totodată, instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâţilor Statul Român şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă distinct pentru fiecare zi de custodie în penitenciarele pârâte, reţinând că, din perspectiva faptei ilicite alegate, care presupune stabilirea unui anumit grad de intensitate al tratamentului pretins inuman, reclamantul putea avea reprezentarea prejudiciului cauzat de fiecare penitenciar pârât numai la data încetării custodiei în fiecare penitenciar, iar nu la finalul fiecărei zile de detenţie.

Modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ., atunci când a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a fost criticată de către ambele părţi recurente.

Pe de o parte, recurentul-pârât a susţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie trebuie stabilit în raport cu data consumării fiecărei zile de detenţie, când victima cunoştea atât prejudiciul suferit, cât şi persoana răspunzătoare, neexistând niciun argument legal care să susţină soluţia stabilirii momentului de început al termenului de prescripţie în funcţie de data liberării condiţionate a reclamantului. A mai arătat recurentul-pârât că, în cazul detenţiei în condiţii precare, paguba nu poate fi înţeleasă prin existenţa unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite, care se manifestă concomitent sau succesiv, astfel că nu există un singur prejudiciu, ci mai multe, fiecăruia fiindu-i ataşat un drept propriu la acţiune, a cărui prescripţie trebuie stabilită conform art. 2.528 alin. (1) C.civ., împrejurarea că intimatul-reclamant a formulat o cerere de despăgubire globală reprezentând doar opţiunea de exprimare a pretenţiei deduse judecăţii.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a susţinut că încălcarea dreptului de a beneficia de condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor europene s-a realizat continuu, pe întreaga perioadă în care a fost încarcerat şi transferat între cele patru penitenciare pârâte, astfel că prejudiciul trebuie analizat global, prin raportare la întreaga perioadă de timp petrecută în stare de detenţie. A învederat că, în cazul unor încălcări continue ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, termenele recunoscute victimei încep să curgă cel mai devreme de la momentul încetării încălcării, o interpretare contrară neputând fi primită, întrucât, în analiza prejudiciului, trebuie avută în vedere persistenţa condiţiilor degradante în timp, astfel că, dacă raportarea s-ar face, în mod separat, la perioadele de încarcerare în fiecare penitenciar, s-ar pierde din vedere contextul global al încălcării sistematice şi în timp a drepturilor subiective.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât şi că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant, reţinând că, atunci când a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în partea având ca obiect pretenţiile decurgând din detenţia reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla şi Oradea, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ., respectiv fără a ţine cont de specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanţele cauzei şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României republicată, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Acest principiu este în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că prevederile Convenţiei fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, aspect care implică obligaţia instanţelor naţionale de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, prin aplicarea lor preeminentă faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională (de exemplu, cauza Dumitru Popescu împotriva României). În acelaşi sens, prin decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 7 iulie 2010, Curtea Constituţională a României a arătat că statutul conferit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia.

Ca atare, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, protocoalele sale adiționale şi jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului formează un bloc de convenţionalitate, sunt direct aplicabile în ordinea juridică națională şi se aplică cu prioritate în materia drepturilor fundamentale ale omului, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

În această ordine de idei, Înalta Curte are în vedere, în mod special, hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 3 din Convenţie, reţinând că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantul Polgar Tibor nu a fost o cale de atac efectivă, întrucât nu i-a permis să obțină recunoașterea integrală a încălcării Convenției și acordarea unei despăgubiri corespunzătoare.

Situaţia de fapt din cauza Polgar împotriva României este similară cu cea din prezentul litigiu, concluzie la care se ajunge în urma lecturării par. 7-12.

Sintetizând, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 21.04.2017, reclamantul Polgar Tibor a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarele Aiud, Gherla și Deva și Ministerul de Interne (pentru Centrul de reținere și arestare preventivă din cadrul I.P.J.Alba) la plata daunelor morale în cuantum de 400.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție.

Tribunalul Alba a admis excepția prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile vizând condițiile de detenție anterioare datei de 21 aprilie 2014 (respectiv perioada 24 aprilie - 16 mai 2012 în Centrul de reținere și arestare preventivă din cadrul I.P.J. Alba și perioada 16 mai 2012 - 29 aprilie 2013 în Penitenciarul Aiud), a admis în parte acțiunea și a obligat pârâţii Statul Român, Administraţia Naţională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva la plata daunelor morale în cuantum de 500 euro, pentru prejudiciul suferit din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție din Penitenciarul Deva în perioadele 22 aprilie 2014 - 29 aprilie 2015 și 14 - 25 mai 2015.

Plecând de la această situaţie de fapt, Curtea Europeană a reţinut că reclamantul Polgar Tibor nu a obținut o reparație corespunzătoare și suficientă pentru încălcarea pe care a suferit-o, considerentele relevante fiind următoarele:

„52. În ceea ce privește recunoașterea încălcării Convenției, Curtea constată că aceasta a fost formulată astfel încât să se limiteze la perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și perioada 14 mai-25 mai 2015 și că nu a fost luată în considerare detenția reclamantului în perioada 27 februarie-21 aprilie 2014 în Penitenciarul Deva, cu motivarea că, pentru această perioadă, acțiunea era prescrisă. Curtea constată că detenția reclamantului în Penitenciarul Deva în perioada 27 februarie 2014-29 aprilie 2015 nu a fost întreruptă și reprezintă o „situație continuă”, în sensul jurisprudenței sale. Amintește, în această privință, că o perioadă de detenție trebuie considerată o „situație continuă” atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 78, 10 ianuarie 2012). Prin urmare, se constată că încălcarea denunțată de către reclamant nu a fost recunoscută decât în parte de autorități.

53. Pentru a răspunde la întrebarea dacă reclamantul a obținut o reparație corespunzătoare și suficientă, Curtea va verifica dacă reparația acoperă întreaga perioadă în litigiu, precum și dacă suma acordată de către instanțe nu este nerezonabilă în raport cu ceea ce Curtea ar acorda cu titlu de reparație echitabilă.

54. În ceea ce privește prima condiție, Curtea constată că reparația acordată nu acoperea întreaga perioadă în litigiu, întrucât instanțele au exclus, ca urmare a prescrierii, perioada 27 februarie 2014-21 aprilie 2014, care reprezenta o „situație continuă”, în raport cu jurisprudența Curții. (...)

67. Curtea constată că instanțele naționale au respins acțiunea referitoare la detențiile anterioare datei de 21 aprilie 2014, inclusiv cele din penitenciarele Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013) și Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), cu motivarea că aceasta s-a prescris. În această privință, amintește că existența unui termen de prescripție nu este, în sine, incompatibilă cu Convenția și că este sarcina Curții să verifice în fiecare cauză dacă natura termenului de prescripție sau maniera în care a fost aplicat este compatibilă cu Convenția (a se vedea mutatis mutandis și în raport cu art. 6 din Convenție, Stagno împotriva Belgiei, nr. 1062/07, pct. 27, 7 iulie 2009). În cauză, o posibilă incompatibilitate cu Convenția ar rezulta dintr-un refuz al instanțelor naționale de a aplica noțiunea de „situație continuă” dezvoltată de către Curte în jurisprudența sa. (...)

87. După cum reiese din jurisprudența prezentată de Guvern, majoritatea instanțelor au recunoscut încălcarea prevederilor art. 3 din Convenție și au acoperit toate perioadele în litigiu. O instanță la care fusese introdusă o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru condiții necorespunzătoare de detenție a limitat perioada luată în considerare pentru calcularea despăgubirii acordate reclamantului, considerând că fiecare transfer către un alt penitenciar a făcut să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.

88. Două instanțe au adoptat o poziție diferită, respingând ca prescrise perioadele care au fost întrerupte prin punerea în libertate a reclamanților și care se aflau în afara termenului de 3 ani de la introducerea acțiunii.

89. Curtea reamintește că, pentru ca o cale de atac să fie efectivă, instanțele naționale trebuie să analizeze capetele de cerere formulate în temeiul art. 3 din Convenție în conformitate cu principiile și normele stabilite de aceasta în jurisprudența sa (Neshkov și alții, citată anterior, pct. 187). Acest lucru este cu atât mai important cu cât unii reclamanți denunță perioade de detenție continue mai lungi decât termenul legal de prescripție. Cu toate acestea, numai un număr foarte limitat de instanțe s-au pronunțat cu privire la această chestiune și, prin urmare, jurisprudența astfel stabilită nu poate fi considerată generalizată și constantă. Numai un refuz sistematic din partea instanțelor naționale și caracterizat de o jurisprudență constantă, prin care se refuză aplicarea noțiunii de „situație continuă”, dezvoltată de Curte în jurisprudența sa referitoare la art. 3 din Convenție, ar putea repune în discuție eficacitatea căii de atac în cauză. (...)

97. Curtea subliniază că orice eventual refuz sistematic al instanțelor naționale de a examina plângerile privind condițiile necorespunzătoare de detenție în conformitate cu principiile și normele stabilite de către Curte în jurisprudența sa ar putea repune în discuție eficacitatea căii de atac (...).”

Se reţine că, în jurisprudenţa referitoare la art. 3 din Convenţie, Curtea a statuat că o perioadă de detenție trebuie considerată o „situație continuă”, atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate. Curtea a constatat că aceasta a fost situaţia reclamantului Polgar, care și-a executat pedeapsa în mai multe penitenciare succesiv, respectiv Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013), Rahova (29 aprilie-18 noiembrie 2013), Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), Jilava (3-27 februarie 2014), Deva (27 februarie 2014-29 aprilie 2015), Gherla (30 aprilie-12 mai 2015) și Deva (14-25 mai 2015). Curtea a constatat că instanțele interne au exclus, în urma admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, o anumită perioadă de detenţie, cu toate că întreaga perioadă trebuia considerată o „situație continuă”, din moment ce nu a fost întreruptă.

Această noţiune autonomă, dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se justifică prin aceea că, referitor la condiţiile de detenţie, analizate din perspectiva respectării dreptului fundamental garantat de art. 3 din Convenţie, trebuie să se ţină seama de efectele lor cumulative, precum şi de afirmaţiile reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46).

În mod special, perioada de timp în care o persoană a fost deţinută în condiţiile denunţate reprezintă un factor important ce trebuie luat în considerare (Ananyev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 42525/07, pct. 142; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64; Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102), întrucât, pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate, a cărui apreciere este relativă şi depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30210/96, pct. 91).

Aceste principii jurisprudenţiale au fost reiterate în hotărârea-pilot pronunţată la 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, întrucât condiţiile de detenţie respective, având în vedere, totodată, durata privării de libertate a reclamanţilor, i-au supus pe aceştia unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.

În cauză, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la art. 3 din Convenţie nu a fost valorificată corespunzător de către instanţa de apel, cu toate că este aptă să confere recurentului-reclamant un standard mai favorabil de protecţie a dreptului fundamental garantat la art. 3 din Convenţie, devenind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în sensul că trebuie aplicate prioritar prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Deşi perioada de timp în care o persoană a fost deţinută în condiţiile denunţate reprezintă un factor important, întrucât contribuie, în mod special, la stabilirea gradului de intensitate a suferinţei (pagubei), se constată, totuşi, că, atunci când a aplicat dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ., instanţa de apel nu a analizat dacă situaţia în care s-a aflat recurentul-reclamant reprezintă o „situaţie continuă”, potrivit jurisprudenţei europene, respectiv dacă detenția în Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea şi Satu Mare a avut loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp recurentul-reclamant nu a fost pus în libertate şi nu a fost încadrat într-un alt regim de executare a pedepsei.

O atare analiză se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, valorificând în mod corect jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când a reţinut că fapta ilicită reclamată are caracter continuu şi că prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la momentul liberării condiţionate a reclamantului, întrucât abia atunci acesta putea şi trebuia să cunoască paguba în ansamblul său, precum şi persoana care răspunde de producerea sa.

Având în vedere elementele factuale reţinute de către instanţele de fond, Înalta Curte constată că starea de detenţie în care s-a aflat recurentul-reclamant constituie o „situaţie continuă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, fiind greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia fapta ilicită pretins săvârşită de penitenciarele intimate-pârâte a încetat să mai aibă caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar. O atare interpretare contravine, în mod evident, celor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauza Polgar împotriva României. După cum s-a arătat, o perioadă de detenție trebuie considerată „situație continuă”, atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, atâta timp cât persoana deţinută nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor.

Or, o atare ipoteză se regăseşte în cauza de faţă, din moment ce, de la 4.07.2014 (când a început executarea pedepsei de 5 ani şi 10 luni închisoare, în baza mandatului de executare a pedepsei nr. 59/054.07.2014, care a fost contopit ulterior, alături de mandatele de executare a pedepsei nr. 93/07.12.2015 şi nr. 109/06.09.2016, în mandatul de executare a pedepsei nr. 67/09.05.2017) şi până la 23.08.2017 (când a fost liberat condiţionat, conform sentinţei penale nr. 1815/17.08.2017 pronunţate de Judecătoria Satu Mare), recurentul-reclamant s-a aflat în mod continuu în detenţie, în unități de același tip și în condiții similare.

Caracterul continuu al stării de detenţie rezultă din aceea că, în perioada 4 iulie 2014 - 23 august 2017, recurentul-reclamant a executat fără întrerupere pedeapsa privativă de libertate în mai multe unităţi penitenciare, fiind transferat succesiv între Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea şi Satu Mare, iar pentru perioade scurte de timp (8 - 27 ianuarie 2015, 13 - 28 august 2015, 3 - 29 martie 2016 şi 6 - 13 iunie 2016) a fost internat în Spitalul Penitenciar Dej.

Relativ la condiţiile de detenţie, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant s-a plâns de existenţa, în cele patru penitenciare, a unor condiţii similare, pe care le-a apreciat ca fiind inumane sau degradante, învederând supraaglomerarea, lipsa unor grupuri sanitare adecvate, insuficienţa apei şi a hranei, lipsa unui regim adecvat pentru boala de care suferă (diabet), lipsa iluminatului natural, lipsa activităţilor recreative, lipsa igienei în celule.

Se mai reţine că, în toată perioada de detenţie, recurentul-reclamant nu a fost pus în libertate şi nici nu a fost încadrat într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate, fiind liberat condiţionat la 23.08.2017, în baza sentinţei penale nr. 1815 din 17.08.2017, pronunţate de Judecătoria Satu Mare.

Astfel cum în mod corect a argumentat recurentul-reclamant, încălcarea dreptului de a beneficia de condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor şi recomandărilor internaţionale se caracterizează prin aceea că are un caracter continuu, fiind vorba despre o „situație continuă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene, context în care paguba trebuie analizată în mod global, prin raportare la perioada petrecută în stare de detenţie, impunându-se a fi avută în vedere tocmai persistenţa în timp a condiţiilor de detenţie precare, din moment ce un factor important în analiza acestor condiţii îl reprezintă perioada de timp în care recurentul-reclamant a fost deţinut în condiţiile denunţate. Or, dacă raportarea s-ar face, în mod separat, la perioadele de încarcerare din fiecare penitenciar, astfel cum a apreciat instanţa de apel, s-ar pierde din vedere tocmai caracterul sistematic şi continuu al încălcării dreptului fundamental pretins prejudiciat, ceea ce contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că fapta ilicită pretins săvârşită de către fiecare penitenciar chemat în judecată a încetat să mai aibă un caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar.

Pentru aceste considerente, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-pârât, potrivit cărora ar curge o prescripţie distinctă pentru fiecare zi de detenţie şi că paguba nu ar putea fi înţeleasă prin existenţa unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite, care se manifestă concomitent sau succesiv, astfel că există mai multe prejudicii, fiecăruia fiindu-i ataşat un drept la acţiune.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentului-pârât privitoare la soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În lumina acestor considerente, rezultă că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ. fără a lua în considerare specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanţele cauzei şi la jurisprudenţa Curţii Europene referitoare la art. 3 din Convenţie.

Potrivit prevederilor art. 2.528 alin. (1) C.civ., „prescripţia la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Această reglementare legală instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (moment subiectiv) şi data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (moment obiectiv).

Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere data cunoaşterii întinderii prejudiciului, ci a cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, cel păgubit să efectueze verificările necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea lui.

Totodată, se constată că textul de lege nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv şi stabilind că prescripția începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripţia ar începe de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul material la acţiune să se stingă înainte ca titularul să fi avut posibilitatea de a-l exercita, întrucât, cât timp victima nu cunoaşte paguba şi pe cel chemat să răspundă de ea, nu poate acţiona.

Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei extinctive, şi anume lămurirea situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea civilă.

Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment, de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea acestui moment obiectiv, legiuitorul a urmărit armonizarea necesităţii ocrotirii victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea unui moment obiectiv se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei, precum şi a celui chemat să răspundă de ea.

Plecând de la aceste aspecte teoretice şi având în vedere considerentele arătate deja, conform cărora fapta pretins ilicită s-a derulat pe întreaga perioadă în care recurentul-reclamant s-a aflat încarcerat în Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea şi Satu Mare şi a încetat la momentul la care a fost liberat condiţionat, fiind vorba despre o „situaţie continuă”, se reţine că, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C.civ. trebuie interpretate în sensul că recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască paguba în ansamblul său, precum şi pe cel care răspunde de ea, la momentul încetării faptei continue pretins ilicite, care echivalează cu liberarea sa condiţionată (23.08.2017).

Prin urmare, este greşit raţionamentul instanţei de apel, în sensul că fapta ilicită pretins săvârşită de către fiecare penitenciar chemat în judecată a încetat să mai aibă caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar, considerându-se în mod eronat că la acest moment recurentul-reclamant avea reprezentarea pagubei şi a persoanei responsabile de producerea ei, astfel că putea şi trebuia să acţioneze, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a fiecărui penitenciar, în termen de 3 ani de la data încetării custodiei în respectivul penitenciar (custodia a încetat la 28.04.2016 în Penitenciarul Oradea, la 16.02.2016 în Penitenciarul Gherla şi 04.01.2016 în Penitenciarul Baia Mare).

Având în vedere că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă în cauză la 23.08.2017, împlinindu-se la 23.08.2020, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la 31.10.2019, se constată că este nelegală soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, având ca obiect pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Oradea, Gherla şi Baia Mare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-reclamant referitoare la soluţia dată în apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) C.civ., privită prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza, ţinând cont de problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, conform art. 501 alin. (1) C.proc.civ., precum şi de criticile de apel invocate, fondul pretenţiilor decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Oradea, Gherla, Baia Mare şi Satu Mare, pentru perioada cuprinsă între 4.07.2014 şi 28.08.2017, dat fiind că detenţia recurentului-reclamant în aceste unităţi penitenciare reprezintă o „situaţie continuă”, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.

Analizând în continuare celelalte critici de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susţinut că răspunderea sa este subsidiară, conform art. 224 alin. (1) C.civ., şi că, în urma interpretării coroborate a dispoziţiilor art. 1.357 C.civ., ale art. 11 şi art. 30 din Legea nr. 254/2013, ale art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010 şi ale art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, rezultă că legiuitorul a stabilit în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor subordonate obligaţii proprii privind condiţiile de detenţie, astfel că doar acestea au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Totodată, recurentul-reclamant a învederat că, dacă ar fi aplicat corect normele de drept material cuprinse în art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, instanţa de apel ar fi reţinut că Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare au atribuţii proprii în asigurarea unor condiţii minime de detenţie, astfel că sunt responsabili pentru prejudiciul moral, alături de Statul Român.

Având a dezlega aceste critici, care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte reţine, ca o premisă a analizei sale juridice, împrejurarea că, dintre relele condiţii de detenţie reclamate, instanţa de apel a constatat că s-a probat doar supraaglomerarea din Penitenciarul Satu Mare. În acest context, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezmireş împotriva României, instanţa de apel a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanţiilor Convenţiei, din perspectiva supraaglomerării carcerale. În consecinţă, instanţa de apel a respins ca nefondate pretenţiile formulate în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Satu Mare, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat de supraaglomerarea din Penitenciarul Satu Mare, reţinând că aceşti pârâţi nu pot fi consideraţi autori ai faptei ilicite.

Ţinând cont de cadrul fixat prin decizia recurată, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 224 alin. (1) teza I C.civ., „dacă prin lege nu se dispune altfel, Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice (...)”.

Conform acestui text legal, contrar principiului indepedenţei patrimoniale a persoanelor juridice, instituit la art. 222 C.civ., se reţine că Statul Român răspunde în subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, dacă prin lege nu se prevede altfel (spre exemplu, în sensul instaurării unei răspunderi directe a Statului pentru aceste organe, autorităţi sau instituţii, sau invers, în sensul eliminării oricărei răspunderi).

Rezultă că Statul Român, care, conform dispoziţiilor art. 223 alin. (1) C.civ., participă prin Ministerul Finanţelor în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens, este garantul executării obligaţiilor asumate de către toate organele, autorităţile şi instituţiile publice, chiar dacă răspunderea sa este instituită doar în subsidiar.

În cauză, sub un prim aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect lipsa de relevanţă a invocării dispoziţiilor art. 224 alin. (1) C.civ., din moment ce recurentul-reclamant a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta ilicită proprie, iar nu pentru faptele autorităţilor şi instituţiilor publice chemate, de asemenea, în judecată (Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi cele patru penitenciare).

În al doilea rând, plecând de la realitatea că, dintre relele condiţii de detenţie alegate, instanţa de apel a reţinut că s-a probat doar supraaglomerarea din camerele de cazare ale Penitenciarului Satu Mare, se reţine că este corect raţionamentul expus în decizia recurată, în sensul că legitimitatea procesuală pasivă a Statului Român se justifică în cauză, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie.

Astfel, din moment ce faptele au fost reclamate ca reprezentând delicte civile nu numai prin prisma dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 şi urm. C.civ., ci şi prin raportare la prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de apel a analizat pricina şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, care, împreună cu Convenţia, formează un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În ceea ce priveşte condiţiile mediului penitenciar din România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat, la 25 aprilie 2017, o hotărâre-pilot în cauza Rezmiveș și alții, prin care a reţinut următoarele aspecte: (i) în ciuda măsurilor legislative, administrative şi bugetare luate pe plan intern, persistă natura sistemică a problemei structurale identificate în anul 2012 în cauza Iacov Stanciu (par. 107); (ii) situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta în viitor numeroase persoane (par. 110); (iii) relele condiţii de detenţie din România nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi probleme de politică penală (par. 124); (iv) în ciuda eforturilor depuse, indicele de ocupare a penitenciarelor din România rămâne foarte ridicat, astfel că Statul este obligat, în pofida problemelor logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea umană (par. 113).

Se observă că adoptarea măsurilor adecvate în gestionarea condiţiilor de încarcerare este o obligaţie plasată de către Curtea Europeană, în primul rând, în sarcina Statului Român, cât timp tratamentul degradant reţinut de către instanţa de apel, respectiv supraaglomerarea, reprezintă rezultatul unor deficienţe structurale şi sistemice existente în penitenciarele din România, care nu sunt imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin din factori complecşi.

Mai este de notat că, prin hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar contra României, Curtea Europeană a menţionat decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la par. 38 din această hotărâre fiind reţinute următoarele aspecte:

“În 2019, la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost declarat un recurs formulat de Statul Român în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru condiții necorespunzătoare de detenție (supraaglomerare). Prin decizia din 19.02.2020, Înalta Curte a statuat că, în acest tip de litigiu, răspunderea aparținea Statului, nu instituțiilor din subordine. Instanța a ajuns la această concluzie referindu-se la disfuncționalitățile structurale caracteristice sistemului penitenciar din România, astfel cum s-a constatat în hotărârea-pilot Rezmiveș, pentru a demonstra că la originea problemei sistemice se află cauze ce pot fi atribuite nu penitenciarelor, ci numai Statului, care este singurul responsabil de politica penală. Înalta Curte a constatat imposibilitatea obiectivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația națională, ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, deoarece instituția nu avea competența de decizie și control în acest domeniu. (…)”

În acest context, contrar susţinerilor ambilor recurenţi, se constată că instanţa de apel a valorificat în mod corect jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când a reţinut că, în ceea ce priveşte tratamentul degradant reţinut ca fiind singurul probat în cauză (supraaglomerarea din camerele de cazare ale Penitenciarului Satu Mare), se poate angaja răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât acesta este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligaţiei pozitive de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanţiilor instituite de art. 3 din Convenţie, din perspectiva supraaglomerării carcerale.

În ceea ce priveşte prevederile legale interne invocate de ambii recurenţi, respectiv art. 11, art. 30 şi art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, art. 2 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, în urma lecturării lor rezultă că Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor penitenciare le revine un rol secundar, care constă în aplicarea actelor normative în vigoare, gestionarea resurselor financiare puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare statale, semnalarea existenţei fenomenului supraaglomerării şi înaintarea propunerilor către organele administraţiei publice centrale privind extinderea capacităţii de cazare. Dat fiind cadrul normativ intern, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi unităţile penitenciare sunt, mai degrabă, într-o imposibilitate obiectivă de a rezolva problema sistemică a supraaglomerării, existentă în penitenciarele din România, câtă vreme titularul obligaţiei pozitive de a lua măsurile necesare este Statul Român, acesta fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului de încarcerare, privite ca o consecinţă a politicii statale în materie penală, care trebuie să includă şi atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ.

În lumina celor expuse, rezultă că este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că, pentru supraaglomerarea din camerele de cazare, se poate angaja răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, nu şi a Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţii penitenciare.

Însă, în analiza criticilor formulate de către ambii recurenţi, trebuie să se ţină cont de faptul că, prin prezenta decizie, s-a reţinut nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune având ca obiect pretenţiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Oradea, Gherla şi Baia Mare, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. Dat fiind că, în rejudecare, instanţa de apel trebuie să analizeze fondul pretenţiilor decurgând din încarcerarea recurentului-reclamant în cele patru unităţi penitenciare chemate în judecată (Penitenciarele Oradea, Gherla, Baia Mare şi Satu Mare) şi pentru întreaga perioadă de detenţie (4 iulie 2014-28 august 2017), această analiză va privi nu doar supraaglomerarea din camerele de cazare, ci şi celelalte condiţii reclamate, respectiv lipsa unor grupuri sanitare adecvate, insuficienţa apei şi a hranei, lipsa unui regim adecvat pentru boala de care suferă (diabet), lipsa iluminatului natural, lipsa activităţilor recreative, lipsa igienei în celule, prezenţa ploşniţelor.

În acest context, instanţa de apel va stabili, în funcţie de relele condiţii de detenţie pe care le va reţine ca fiind probate de către recurentul-reclamant, dacă cel care răspunde de pagubă este doar Statul Român sau şi alte persoane juridice dintre cele chemate în judecată, cu luarea în considerare a cadrului normativ intern, dar şi a jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, inclusiv în cauzele împotriva României.

În ipoteza în care va reţine ca fiind probate în cauză şi alte condiţii de detenţie necorespunzătoare (pe lângă supraaglomerarea din Penitenciarul Satu Mare), instanţa de apel va trebui să analizeze şi să stabilească, subsecvent, şi persoana răspunzătoare de producerea pagubei, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a obligat toţi pârâţii în solidar la plata de daune morale, iar această soluţie a fost criticată în apel de către pârâţi.

În cadrul acestei analize, instanţa de apel va verifica şi va stabili, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, dacă actele normative interne invocate de ambii recurenţi (Legea nr. 254/2013, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/2010, H.G. nr. 756/2016, Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare) stabilesc sau nu, în sarcina Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi unităţilor penitenciare, atribuţii proprii în ceea ce priveşte asigurarea unor condiţii minime de detenţie (altele decât cerinţa minimă de 3 mp de suprafaţă la sol pentru fiecare deţinut într-o cameră, pentru neîndeplinirea căreia s-a reţinut deja că singurul responsabil este Statul Român), precum şi dacă aceşti pârâţi pot fi responsabili pentru prejudiciul moral cauzat recurentului-reclamant.

Din moment ce soluţia ce se va pronunţa de Înalta Curte este casarea cu trimitere spre rejudecare, ca o consecinţă a greşitei admiteri de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect pretenţiile decurgând din încarcerarea recurentului-reclamant în Penitenciarele Oradea, Gherla şi Baia Mare, rezultă că fondul cauzei nu a fost soluţionat în totalitate, astfel că susţinerile ambilor recurenţi privind persoana responsabilă pentru producerea prejudiciului moral nu pot fi dezlegate integral în calea de atac a recursului de faţă, ci urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel, în funcţie de rezultatul analizei fondului privitor la toate condiţiile de detenţie reclamate pentru perioada 4 iulie 2014-28 august 2017.

În atare condiţii, nu se mai impune analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. prin intermediul căruia recurentul-pârât a argumentat că decizia recurată ar cuprinde considerente contradictorii.

Tot prin raportare la soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte, conform considerentelor prezentate mai sus, precum şi la efectul acestei soluţii, prevăzut de art. 500 alin. (1) C.proc.civ., nu se mai impune în cauză nici analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în cadrul căruia recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat regula non reformatio in peius, urmând ca argumentele învederate de către recurentul-pârât să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării apelurilor.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi art. 497 C.proc.civ., a admis atât recursul principal, cât şi recursul incident, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.